Din personajul aulic al culturii noastre, din omul ideilor și al marilor combustii, întemeietorul criticii literare – Adrian Jicu face un personaj de tip tabloid, într-o ambiguă căutare de public, așa cum confirmă, de altminteri, colecția de „biografii romanțate“ de la Polirom cu mai fiecare volum. Și avem astfel un personaj construit pe tema unor mari frustrări din copilărie, prin relația dificilă cu tatăl, prin relația cu confesiuni spăimoase despre sora Emilia („m-a învățat să sărut, m-a învățat să fac dragoste, m-a învățat să trăiesc“), prin numeroase dezechilibre erotice.
Scris sub forma unei spovedanii, un monolog adresat in articulo mortis unui preot, un părinte care nu comunică verbal, dar ale cărui replici nonverbale au uneori ecou în destăinuirile personajului principal, romanțul înfățișează un Maiorescu scandalos, așa cum Eminescu din romanele lui E. Lovinescu va fi părut unor contemporani; „Am alergat toată viața după iubire“ spune cel care se confesează, sub forma unui posibil motto ce justifică înțelegerile personajului cu matroanele caselor de toleranță, amenajarea „ușiței discrete“ de la biroul ministerial, pe care intrau „când și când, profesoarele venite să mă vadă sau să-mi ceară vreo favoare“.
Totul pornește de la relația cu părinții, între care tatăl, în termeni psihanalitici, este un dominator: „disciplina și ambiția lui i le datorez. Dar și ura. Ura care mi-a fost imbold, un imbold mai puternic decât orice. Ura pentru modul cum se purta cu mama, anulându-i personalitatea, ura pentru cum se purta cu Emilia, care avea trebuință de un tată care să o protejeze, nu să o muștruluiască din orice fleac, și ura pentru lipsa lui de empatie față de mine, pe care mă considera un necăpătuit, aruncându-mi mereu, cu un aer atotștiutor, că sunt brânză bună în burduf de câine“. Iar mama, „descendentă din neamul ardelenilor Maior, n-a avut tăria strămoșilor săi și s-a lăsat condusă de tata, care i-a luat până și numele, despre care spunea, cu emfază, că ne reprezintă“; astfel, Ioan Trifu va deveni Ioan Maiorescu. O bună observație de tip psihologic, care poate să fie anulată de prezența, ici-colo, a câte unui anacronism: de pildă, urmărind evoluția caracterului la faimosul Liceul „Theresianum“ din Viena, se insistă asupra dificultăților de adaptare și a relațiilor contorsionate cu colegii, dar și cu colegele, care: „se amuzau cerându-mi tot felul de favoruri“ (p. 100) – fapt „uimitor“ pentru un liceu nemixtat (exclusiv de băieți), cum erau la jumătatea secolului al XIX-lea școlile de tipul Theresianum.
Dincolo de manifestările de tip priapic la care este supus personajul (Baby, copilul pe care l-ar fi avut cu Mite Kremnitz, este botezat Georg-Titus, dovadă considerată pertinentă), o tabloidizare nu putea fi completă fără teorii ale conspirației, tot mai numeroase în ultima vreme, într-o zonă care ar putea fi denumită a paracriticii sau a paraistoriei literare. Distorsiunile la care își supune Adrian Jicu personajul au fost mai întâi prezentate, de diverși autori, în cercetări monografice cu pretenții științifice; de mai multă vreme un Eminescu lucrător sau poate doar țintă a serviciilor secrete prusace/ austro-ungare inflamează imaginația unor scriptori. Și Caragiale „i-a luat-o pe urme“, la un moment dat. Contribuția originală a lui Adrian Jicu este atragerea criticului în acest carusel; astfel, pentru că Maiorescu este un pion important al Serviciilor Secrete (tăcerea e deplină asupra originii lor), se poate confesa: „l-am tras, deci, pe Eminescu, pe linie moartă, fiindcă alții n-ar fi avut scrupule să-l elimine pur și simplu. M-am opus unei soluții radicale, luând asupră-mi sarcina de a rezolva cazul. Se inflamaseră spiritele nu doar la București, ci și la Viena, Berlin sau Sankt-Petersburg. Cancelariile europene nu puteau pricepe cum de nu-i nimeni în stare să-l potolească pe ziaristul ăsta cam slobod la gură…“; firește, și Caragiale luptă pentru „cauza noastră“, întreținând corespondență secretă cu cancelariile germane, pentru unirea Transilvaniei cu țara.
Prețioasa actualitate maioresciană nu este susținută doar de editarea Jurnalului său (ajuns la anul 1902, odată cu cel de-al patrulea volum din ediția Academiei), de împlinirea în același 2017 în care era editat jurnalul a unui veac și jumătate de „Convorbiri literare“, precum și a unui secol de posteritate a criticului; fundamentala distincție între estetic și non-estetic, cultul valorii estetice în calitate de unitate de măsură a operei reprezintă principii de la care doar epocile tulburi ne îndepărtează.
Prezentarea unei asemenea ficțiuni precum spovedania personajului Maiorescu nu este în chestiune; nu prin viața intimă a rămas Maiorescu ceea ce este. Și cu atât mai puțin poate rămâne printr-o viață supusă malaxorului ficționalizării.
După crearea personajului Bacovia în romanul Iorgu (2022), urmărit în mod documentar, poate chiar simbolic-identitar printr-un narator omniscient (Adrian Jicu este lector universitar, director al bibliotecii județene băcăuane), actualele „confesiuni ale unui stoic“ încearcă să transpună o personalitate exemplară într-un cadru senzaționalist, ratând orice fel de scop didactic sau scolastic.