Poezia și mecanica spontaneității

Dacă în volumul precedent, Horodok, apărut în anul 2022, Adi G. Secară delimitează o lume în care poetul este un uriaș cărtcăun, un om compus din cărțile pe care le-a înghițit, în cel mai recent, Rendez-vous cu Scufița Roșie în Pădurea Spînzuratelor, același poet apără poarta poeziei jucîndu-se de-a Duckadam, într-o lume în care „nici lupul cel rău/ nu mai crede în poveștile Scufiței“. Poezia și-a pierdut inocența, candoarea, sensul chiar, sub presiunea unei mecanici a spontaneității, după dicteul automat al avangardiștilor, care pune sub semnul derizoriului valorile consacrate ale acestei lumi. O vagă nostalgie anarhică, rezultat al unui subconștient luat în posesie de personajele în căutare de identitate, bîntuie paginile acestei cărți derutante pentru un cititor mai comod: „Ați auzit de Faust?/ Ați auzit de Julieta și Romeo?/ Doi pinguini din frigiderul fantomei albastre/ Ați auzit de Don Quijote?/ Sau de… Cîntăreața aproape cheală?/ Eugene, un șoricel atît de mic, născut în Paric/ Paris? Nu, Paric! Parique, un croissant uriaș/ visat de Eiffel,/ cam vechi, cam uscat, cam uitat/ eșuat pe-un mal al Senei/ omagiu tuturor sinucigașilor/ poeți/ poemul/ ca un copil părăsit/ ca o carte/ precum aceasta/ care nu a vrut niciodată să se nască/ Cunoașteți vreo carte care a vrut să se nască?/ O carte tată s-a-ntâlnit cu-o carte mamă/ într-o bibliotecă părăsită (și ea)…“. Paul Valéry spune, la un moment dat, că: „… viața modernă tinde să ne scutească de efortul intelectual, ca și de cel fizic, ea înlocuiește imaginația prin imagini, raționamentul prin simboluri sau scriituri, sau prin mecanisme, și adesea prin nimic. Ea ne oferă toate facilitățile, toate mijloacele rapide (les moyens courts) pentru a ajunge la țintă fără a fi parcurs drumul“. Această alienare este, de altfel, cadrul general pe care evoluează poezia lui Adi G. Secară. Abulicul consumator de vise face mereu inventarul lumii din jur, obiecte și ființe, să nu fie surprins cumva nepregătit și să treacă pe nesimțite dintr-o lume în alta, dintr-o dimensiune în alta: „poate sunt un fluture/ care n-a mai vrut să zboare/ necrezînd în curcubeu/ poate sunt un motănel/ maltratat/ de niște șoareci de/ bibliotecă/ Poate sunt iepurașul/ ce-a fost călcat de o mașină/ plină de varză/ dacă…/ …nu aș fi șters/ pînă la finalul poemului/ mașina/ ca pe un cuvînt/ pe care voi trebuie să-l strigați:/ Atențieeee!!!/ cad oameni, cad poezii, cad poeți/ cad zăpezile de altădată“. Poezia evoluează spre conturarea unui univers dramatic, un continuu scenariu poetic îl are în miez chiar pe cel care manipulează personaje, voci, replici, amintiri, într-un amestec de afectivitate și livresc. În drojdia de viață a fiecărei zile colcăie embrionii unei alte vieți plină de promisiuni. Criza limbajului provoacă o criză a identității, resimțită puternic de poezia „noului avangardism“ pe care trebuie să îl reconsiderăm ca o cale posibilă, necesară chiar în această lume în care trăim, aflată într-o schimbare continuă. Ideile devin astfel obscure și se îneacă în realitatea magmatică. Conștiința se radicalizează în poezia lui Adi G. Secară: „Iadul nu este numai de natură religios-etică, ci și estetică. Noi ne aflăm în mijlocul răului și suferinței, dar și al urîtului“. Estetismul pur al avangardiștilor, în aceste condiții, este talentul de a naviga cu ajutorul ficțiunilor, printr-o lume teribil de materială și de precisă și de a face, în mod fatal, din propria viață o imensă ficțiune, pentru a eluda rigorile realului: „ea este un vis al lui klimt/ aur și pistrui/ circ de genunchi și de umeri goi,/ magia dunelor de la hanu,/ țesătura păianjenilor pe cale de dispariție/ precum iubirile de dragul iubirilor/ flori de salcîm scrijelite/ pe parbrizele sufletelor/ care merg mai departe, mai departe,/ dincolo de troițe, de rubliov,/ se-ncîlcesc, sting bate și el,/ la o poartă închisă ciudat…“. Precaritatea și precarizarea temelor, a motivelor poetice, a transformat arta/ literatura din purtătoarea unui mesaj pentru o eternizare a ființei, într-o consumare a acesteia în malaxorul cuvintelor, imaginilor. La Adi G. Secară, ca la alți poeți din promoțiile mai noi, poezia pune accent pe imagine și nu pe arhitectura textului, pe metafora șocantă și nu pe discreditarea ei ironică, așa cum se întîmpla la optzeciști, de exemplu. Colajul, fragmentarea, automatismul psihic sau scrierea aleatorie devin norme: „într-un poem domestic copiii/ își visează părinții tot copii,/ jucându-se cu păpușile Barbie,/ salvându-le cu mașinuțe de pompieri,/ cu elicoptere SMURD, cu toate flotele americane, salvându-le/ deconstrucția ființelor/ din acest poem, din această carte, de acest citi tor sau cititoare,/ de aceste mâini, de acest sfârșit inevitabil/ ca un orgasm de android“. Un antiromantism programatic domină poezia lui Adi G. Secară, iar pe acest fond, realitatea pare a fi devenit un desen animat care se multiplică la nesfîrșit pe ecranele smartphonurilor.