Asta se întâmpla în a treia sau a patra zi de la externare.În dormitor, menajera i-a administrat patronului casei tratamentul prescris, i-a preparat un ceai în care a pus, desigur, și un somnifer, încât profesorul s-a liniștit și-a adormit curând. Simina i-a luat profesorului mâna și-a început să i-o mângâie, terapie ce-o învățase din una dintre conferințele sale pe vremea când era studentă în anul trei la medicină, metodă terapeutică ce se dovedea eficientă mai ales în cazul unor bolnavi vârstnici măcinați de singurătate, dar și al unor bolnavi cu pronosticuri incurabile. Se mira că la cei șaptezeci și cinci de ani profesorul mai avea fizionomia agreabilă, ba chiar frumoasă. I-a înlăturat de pe frunte cu un șervețel bobițele de transpirație și și-a amintit chipul conferențiarului tânăr și dezinvolt, un cardiolog la cei patruzeci și cinci de ani ai lui în plină ascensiune, cu o situație familială incertă sau mai degrabă necunoscută. Fusese în câteva rânduri în preajma universitarului grație unor colegi de bani gata, cărora profesorul le răspundea unor invitații la o cină sau un chefuleț cu muzică bună. În una dintre aceste împrejurări, profesorul îi remarcase prezența și intrase în vorbă cu ea. Erau treizeci de ani de atunci, iar acum mai că se mira că celebrul profesor nu o recunoaște, doar într-o vreme făcuseră pasiune unul pentru celălalt. Se impacientase la spital, după revenirea din comoție, când profesorul îi spusese: Aveți ochi albaștri, constatare pe care o folosise universitarul și în momentul când făcuseră cunoștință. Și totuși, dar dacă mă recunoaște și face pe naivul, se impacientă Simina, dar dacă?… În salon îi cercetase fișa medicală în care descoperise leziunile de pe creier, o amnezie de aproape trei ani, rezolvată în parte printr-o rară voință de reînvățare, nu o dată folosindu-se de stimuli emoționali, iar faptul că, la trezirea din comoție, profesorul constata că o femeie frumoasă cu ochi albaștri îi mângâia mâna putea fi o revelație, aceasta însă se putea întâmpla doar în mintea Siminei.
Îi supraveghe somnul o vreme, apoi se duse să robotească prin casă, deoarece somniferul îl ținea pe profesor adormit.
*
Au urmat zile de acomodare a Siminei cu noua ei locuință, dar și a profesorului cu prezența acesteia în casă.
– E ca și cum ai fi aici de-o veșnicie, atât de mult m-am obișnuit cu prezența dumneavoastră aici, îi spusese universitarul în una din zile.
– Nici nu greșiți prea mult, aceasta pentru că și eu simt la fel, măcar că mă aflu aici doar de trei săptămâni.
– Trei săptămâni? Cât o veșnicie, încercă el să glumească.
– Așa e. Doriți să ieșiți pe terasă? S-a îndreptat vremea.
– Cu bunăvoința dumneavoastră. Oho, iată, mi-a mai rămas destulă putere în brațe să…
– Nu, nu, vă rog să acceptați să vă ajut eu să treceți în cărucior.
– Ziceți că v-a trimis aici Duhul Sfânt?
– Tot ce se poate, important a fost că am văzut anunțul acela al dumneavoastră în ziarul local…
– Așa, anunțul…
– Da, anunțul. Se pare că există o interdependență nu totdeauna sesizată între lucruri.
– Sunt forme de energie despre care știm atât de puțin. Oamenii interacționează foarte adesea în asemenea momente dificile, de criză, cum mi s-a întâmplat mie…
– Să angajați o menajeră sau infirmieră o fostă studentă de-a dumneavoastră…
– Nu se poate, nu-mi aduc aminte să fi avut o studentă cu numele dumneavoastră… Așadar, de acolo a apărut atașamentul?
– Ați spus cuvântul potrivit. Eram mai multe colege care vă admiram; cursul dumneavoastră de cardiologie era un adevărat spectacol. Navigam împreună cu dumneavoastră prin vasele sanguine, ca să ne oprim la miraculosul motor uman al inimii. Începusem să fac pasiune pentru materia ce o predați, dar și pentru omul cu o ținută de olimpian, care lua premii după premii după fiecare carte ce o tipărea…
– Așa, făcuserăți pasiune pentru materia ce o predam. Mărturisesc că nu mi-am dat seama de latura asta a studentelor mele și regret lipsa mea de observație.
– La conferințele dumneavoastră, greu se mai găsea un loc în sală…
– Era o îmbulzeală, dacă nu chiar o brambureală la conferințele astea, măcar că multă lume venea la aceste conferințe fără să priceapă ceva din ele…
– Erați printre primii specialiști din țară care ați operat pe cord deschis…
– Iată, o știți și pe asta.
– A început să sufle vântul destul de tare, vă aduc un pulovăr sau preferați să intrăm în living?
– Nu, e superb aici pe terasă, curând o să răsară luna peste lac. Rar mai apare deasupra apei vreun pescăruș…
– Răcoarea serii n-o să vă facă bine…
– Nu-i decât o briză menită să ne stârnească simțurile amorțite. Vreți să-mi dați mâna? Ce palmă catifelată aveți…
– Mă faceți să mă emoționez, poate e vinovată și briza de care vorbeați…
– Așa e, și briza, poate și strigătul prea strident al pescărușilor…
*
Au mai trecut două săptămâni. Profesorul a început să se simtă din ce în ce mai bine. De acum pareza cedase și făcuse primii pași, la brațul infirmierei.
– Mă simt ca un nou-născut și asta doar grație dumitale. Mă gândesc cu emoție la momentul în care îmi veți așeza ceșcuța cu cafea pe măsuța de pe terasă și aș cere permisiunea să aprind o havană.
– Vai de mine, domnule profesor, să nu spuneți asta!…
– Cum, dragă prietenă, matale nu cunoști dorința aceasta a celor care își presimt sfârșitul?
– Nu e și cazul dumneavoastră. Aveți toate motivele să trăiți!…
– Mi-ați putea spune măcar unul dintre motivele acestea, că eu nu le întrevăd de vreme ce parcursul meu existențial am ajuns într-un punct terminul. Mă îndoiesc că mai am vreun rol de îndeplinit aici pe pământ…
– Acum, de ce n-ați recunoaște, ați început să bravați. Priviți, tocmai răsare mare luna peste lac…
– Da, da, luna, păi de ce alta am ieșiți noi pe terasă, doamna Simina Georgescu?
– De ce nu domnișoara Georgescu?
– Ei, nici chiar așa, nu mai sunteți studenta de nouăsprezece ani.
– Greșiți, domule profesor. În momentul acela aveam douăzeci și doi de ani, mergeam pe douăzeci și trei.
– Mergeați pe douăzeci și trei. Ce vârstă frumoasă!…
– Ne-am plimbat pe aleea aceea, tocmai răsărea luna, ca și acum. Eram înnebunită de emoție…
– Ce sentiment minunat dragostea și cât de mult mi-a lipsit.
– Pentru că v-a lipsit curajul să mergeți în întâmpinarea acestui sentiment extraordinar.
– Așa o fi, acum e prea târziu să-mi dau seama.
– Ne-am așezat pe o bancă de sub teiul bătrân plin de floare. El mi-a luat mâna și a început să mi-o mângâie…
– Frumos gest din partea lui.
– M-a privit mirat și mi-a spus, mai degrabă mi-a șoptit: Ai ochi albaștri, iar eu i-am replicat, nu cumva sunt verzi?
– Așa, fata blondă cu ochi albaștri avea un iubit…
– Cam așa ceva.
– Și ce s-a întâmplat cu iubirea voastră de atunci?
– Năucită de iubire, ce mai puteam face? Cândva el mi-a spus: Fată dragă, tu chiar nu-ți dai seama că noi doi suntem incompatibili? Eu am patruzeci și cinci de ani, tu, douăzeci și trei, ai toată viața în față…
– Și ce-a urmat?
– El și-a văzut de profesia sa, o mai fi sedus și alte studente din generațiile de mai târziu…
– Ce întâmplare regretabilă, constat că mi-ai luat mâna între palme?
– Păi, chestia asta nu face parte din terapie? Cum v-ați putea recăpăta altfel memoria decât prin senzații emotive?
– Senzații emotive? Interesant, mai că uitasem de terapia asta. Ce nu poate face în lume tandrețea… Să înțeleg că, în urma acelor momente nu chiar plăcute din viața matale, ai abandonat facultatea?
– Ce mai puteam face? Trebuia să muncesc undeva, să-mi cresc copilul.
– Probabil era singura soluție.
– Atunci n-am întrevăzut o alta. Înțelegeam că viața este mai complicată decât îmi imaginasem…
– Da, e complicată viața, cândva, în vreme ce înaintează omul în vârstă, are impresia că a trăit o iluzie…
– Briza suflă cu mai multă putere, nu vă e rece?
– E plăcut aici pe terasă, măcar că e răcoare. E perfect. Spuneți mai departe.
– Au trecut de atunci treizeci de ani. Fiul meu, Antoniu, se specializează în cardiologie…
– Minunat, ce altceva pot să spun?
– Antoniu ar vrea să vă cunoască, are toate cărțile dumneavoastră.
– Nu-i nicio problemă, poate să vină oricând aici.
– Are însă o problemă dintre cele mai delicate, nu-și cunoaște tatăl.
– Da, trebuie să fie cumplit să nu-ți cunoști tatăl. Eu aveam patru ani când tatăl meu a decedat răpus de o viroză. Știu cum e să nu ai tată…
– Faptul acesta nu-l cunoșteam.
– N-aveai de unde, draga mea prietenă. Aspectele acestea de familie sunt totdeauna dureroase, iar omul evită să și le destăinuie.
– Asta i se întâmplă și fiului meu. A făcut mai multe crize de identitate, pentru că nu-și cunoștea tatăl.
– Și l-ați lăsat să sufere?
– N-am îndrăznit niciodată… Era prea complicat să-i mărturisesc cine îi e tată, apoi aș fi ofensat o somitate în domeniu…
– Ei, ați fi ofensat, adevărul e mai presus de orice ofensă.
– Așa am crezut și eu o vreme. Nu mi-a fost ușor să renunț la preceptul acesta de moralitate.
– Brrru! Sunt oare stropi de ploaie? S-a răcit vremea?…
– N-ar fi exclus, cerul s-a umplut de nori. Doriți să vă aduc un pled să vi-l pun pe picioare?
– Nu, încă nu, vântul și stropii de ploaie parcă mă înviorează. Și cum ziceați că îl cheamă pe fiul dumneavoastră?
– Îl cheamă Antoniu…
– O, să vă fi gândit când s-a născut la Antoniu și Cleopatra?
– N-ar fi exclus să mă fi gândit și la asta, dar și la faptul că în scurta mea relație cu universitarul bucureștean colegii au poreclit cuplul cu numele acesta.
– Antoniu și Cleopatra. Interesant. Uite, parcă mi-ar fi plăcut să fiu eu într-o astfel de poveste amoroasă.
– Și dacă ați fi făcut parte, cum ați fi ieșit din ea, din poveste de dragoste?
– Greu de spus. Pentru mine medicina le întrecea pe toate celelalte, nu-mi puteam rata cariera din pricina unei aventuri amoroase pasagere…
– Asta chiar dacă din relația respectivă s-ar fi născut un copil?
– Duceți povestea prea departe, stimată prietenă. Nu mi-aș fi permis să-mi asum o asemenea responsabilitate…
– În cazul acesta, responsabilitatea ar fi rămas de o singură parte, a tinerei studente copleșită de dragoste?
– Așadar, Antoniu al dumitale este victima unei asemenea povești amoroase?
– Fiul meu Antoniu și cu mine.
– Așa, așa, carevasăzică…
– Vai de mine, aveți mâinile înghețate de frig, să intrăm în sufragerie?
– Oh, când e lună plină, serile și nopțile devin reci aici lângă lac. O fi coborât încoace și-un front de aer polar…
– Da-ți-mi mâinile să vi le masez, sunt sloi de gheață…
*
Oricâte amănunte i-ar fi spus Simina profesorului, nu l-a putut face să se includă în povestea ei din urmă cu treizeci de ani, însă nu renunța la dorința ei de a-i provoca profesorului amintirea. Desigur, punea eșecurile ei pe seama celor trei accidente vasculare cerebrale ale profesorului, care-i afectaseră grav memoria. Totuși Simina nu-și putea explica faptul că erau situații când profesorul își amintea detalii ale unor momente din viața sa, pe care i le relata cu ușurință, cum era un eșec chirurgical, nu și momentele de amor care au dus la nașterea unui copil, care în opinia lui nu era tot o problemă de viață și de moarte, își spunea ea, să salvezi viața cuiva sau a unui copil ce urma să se nască? Cu dilema asta se trezea în fiecare dimineață, ca mai apoi să-l provoace pe profesor la o nouă încercare, ce avea negreșit să eșueze.
– Sunt treizeci de zile de la ieșirea din spital, să-l rog pe fiul meu Antoniu să vă ducă la un consult general?
– Au trecut treizeci de zile de la ce?
– De la accidentul dumneavoastră vascular cerebral…
– Cum, am avut un accident vascular cerebral? Nu se poate. Mă simt mai bine ca niciodată…
– Și, totuși, trebuie să acceptați adevărul. Pe biletul de externare e specificată data de 29 iunie pentru un nou consult medical, pentru noi investigații…
– Doresc să văd și eu biletul ăsta de externare, dacă ziceți că el există.
– E pe noptieră lângă tensiometrul cu care vă iau zilnic tensiunea…
– Îmi luați tensiunea?
– Da, în fiecare dimineață…
– Și ce tensiune am avut dimineață?
– Ați avut optsprezece cu opt…
– Nu se poate, în cazul ăsta, la un nou accident vascular aș fi mort…
– După medicamentație tensiunea a scăzut la paisprezece cu șapte…
– Înțeleg. Și ce-mi propuneți, doamna Simina?
– Să acceptați să vină aici fiul meu Antoniu să vă ducă la un consult general la medicală.
– La medicală? La tâmpiții ăia?…
– Domnule profesor, dar cei de la medicală sunt colegii dumneavoastră, pe unii dintre medici specialiști de acolo dumneavoastră i-ați promovat pe când erați șeful clinicii…
– Așa, i-am promovat. Cine dracu’ m-a pus să-i promovez?!…
– Știți bine că analizele astea medicale sunt obligatorii…
– Doamna Simina, dar spuneți o mare prostie, îmi pare rău că trebuie să v-o spun.
– Nu eu am hotărât data asta pentru investigații, au hotărât-o colegii dumneavoastră.
– Știu, matale n-aveți nici o vină. Of, a început să mă doară capul…
– Nu vă impacientați, nu-i decât un nou puseu de tensiune. Vă voi administra de îndată tratamentul…
O zi mai târziu, în acel douăzeci și nouă iunie, a intrat în marea vilă a universitarului singuratic Antoniu, fiul asistentei medicale Simina Georgescu. Mama și-a condus fiul în sufragerie, l-a servit cu o cafea până ce ea avea să-l pregătească pe profesor pentru deplasarea la medicală. Își făcuse planul ca cei doi să se cunoască în bibliotecă, unde profesorul avea obiceiul să-și admire colecția de artă, cealaltă latură a existenței sale pasionale alături de cardiologie.
– După ce-ți bei cafeaua, te-aș ruga să vii în bibliotecă, îl vom lua pe domnul profesor de acolo.
– Bine, mamă, aveți programare pentru ora 10,30, iar acum e 9 și 15.
– Domnul profesor se va îmbrăca și vom putea pleca în douăzeci de minute…
Simina a trecut în bibliotecă, unde profesorul mai degrabă vegeta decât să-și admire colecția.
– Vino, Antoniu, suntem gata. Vă rog să vă prezentați.
Spre surprinderea lui Antoniu, profesorul moțăia în scaunul cu rotile când i-a întins mâna.
– Așadar, dumneata ești domnul Antoniu? mai degrabă a murmurat profesorul, cu privirea încețoșată.
– Da, eu sunt, domnule profesor, m-a rugat mama să vă însoțesc la medicală…
– Da, da, la medicală…
– Antoniu, dă mâna domnului profesor…
– Îmi face o deosebită onoare să vă cunosc. Dumneavoastră tocmai vă pensionaserăți când eu mă hotăram să fac o specializare în cardiologie…
– Ei, asta e, omului i se întâmplă multe în viață…
– Aveți aici o colecție de artă impresionantă…
– Da, o colecție ce-a fost odată mai mult decât o pasiune.
– A, și portretul acesta, e al dumneavoastră?…
– Portretul? Da, mi l-a făcut prietenul meu Daniel Russel.
– Privește, te rog, cât de expresiv e în acest portret domnul profesor la cei patruzeci și doi de ani ce-i avea, l-a îndemnat mama pe fiul său.
– Da, e un tablou expresiv, mai ales privirea…
– Privirea, da, privirea, a murmurat profesorul, la patruzeci și doi de ani omului i se pare că are în fața lui o veșnicie, nu-i așa, dragă tinere?…
– Dumneavoastră știți mai bine. Acum că am făcut cunoștință inclusiv cu colecția dumneavoastră de artă, ce-ați zice să ne pregătim de plecare. Mașina e trasă foarte aproape de scară…
– Viața cu toate dramele ei, a spus cu voce scăzută profesorul.
– Îmi puteți spune cum aș putea face să vă ajut?
– Cum zice doamna Simina, de o vreme dânsa hotărăște ce e bine sau ce e rău în locul meu. Nu vi se pare interesant să-ți lași la un moment dat viața în responsabilitatea altcuiva?
– Sunt încă tânăr să am o opinie asupra unei probleme atât de delicate. Cred că oamenii fac anumite lucruri din prea multă iubire. Mama e o ființă religioasă.
– Ia uite, am mai aflat una, să iubești pe cineva dintr-o pură întâmplare, nu-i așa, doamna Simina?
– Nu știu, cred totuși că în viață nu-i nimic întâmplător…
– Minunat, uf, a început din nou să plouă. N-ar fi exclus ca ploile astea să se prelungească și-n iulie…
Următoarea comoție i-a fost profesorului fatală, cu toată dragostea și adeziunea doamnei Simina Georgescu, care încercase zadarnic timp de trei luni să-l facă pe profesor să-și amintească seara aceea de vis petrecută împreună. Apoi, mai era una, fiul ei Antoniu nu se recunoscuse în portretul profesorului pictat de celebrul Daniel Russel. Ar mai fi fost, desigur, și moștenirea, o chestiune mult mai complicată decât părea la prima vedere.