Cartea lui Andrei Crăciun Panait Istrati. O biografie politică este rezultatul unui efort de cercetare întreprinse de autor în cadrul studiilor doctorale sub conducerea profesorului Ioan Stanomir. Cu alte cuvinte, este vorba despre o teză de doctorat și autorul a ales să păstreze formatul academic, acolo unde premisele științifice sunt foarte clar formulate, structura cărții și mizele ei fiind prezentate în detaliu, iar concluziile vin să sintetizeze conținuturile ample ale tezei și să ofere o retrospectivă asupra cercetării.
De la bun început, titlul cărții revendică tipul de abordare, perspectiva biografistă fiind cuplată însă cu activitatea „politică“ a unui scriitor angajat, formulă recuperabilă în spațiul interbelic european, precum și cel românesc trasat de fervori revoluționare adeziuni fanatice și cecități ideologice, de ceea ce Julien Benda numea „trădarea cărturarilor“. Doar că Istrati este departe de a fi un caz școală, oferind ca într-o serie de romane emblematice, Don Quijote, Candide, Idiotul etc. testarea unei ipoteze maximaliste a umanului. În primul rând, el nu este un om politic, nu este cooptat într-o formațiune politică, sindicalismul său este pasager, ci un „subiect etic“, angajat al unei cauze, cauza comunistă, a cărei dimensiune politică este recuperabilă de peste tot în secolul XX prin conflictele pe care le-a generat și prin felul în care a degenerat. Dar înainte de toate, argumente în acest sens apar peste tot în exegeza operei, Panait Istrati este un „om revoltat“ cu celebra sintagmă camusiană, cauza sa fiind cea a unei umanități care se zbate în mizerie.
Copilăria și adolescența istratiene fac obiectul unei analize atente și a unor judecăți care își ancorează subiectul în psihologie la confiniile cu psihanaliza totul încadrat în rama sociologică a unei Românii subdezvoltate, marcate de frământări sociale, de indigență și precaritate a existenței. Absența tatălui și prin contrast redimensionarea rolului mamei, umilă spălătoareasă care și-a dedicat întrega viață creșterii unicului fiu, precum și mediul dur în care trăiește în Brăila devenit un important port dunărean pentru tranzitul cerealelor către Europa, ar explica, pe de o parte, toate aceste figuri paternale de substitut din proza sa, de la unchiul Anghel, Mihail, la Adrian Zografi, Codin etc., iar pe de alta, înregistrarea sub semnul șocului a acestui darwinism social care configurează o lume a contrastelor.
Descifrarea personalității istratiene, miză esențială a acestui studiu, trece printr-o minuțioasă analiză a etapelor formării în care publicistul cedează locul scriitorului și invers, și totodată a maturizării ideologice în consonanță cu analiza mediilor muncitorești așa cum sunt reflectate în publicistica sa și ulterior de romanele sale mai puțin realizate estetic, dar cu o reală valoare documentară precum Casa Thüringer sau Biroul de plasare. Acestor romane, Andrei Crăciun le relevă tocmai valoarea documentar-restitutivă în ce privește viața în cercurile socialiste din Bucureștiul interbelic cu întreaga lor vibrație și promiscuitate, cu tatonările doctrinare și conflictele intestine, cu o geografie uneori exotică a marginalității care a fost mediul de predilecție al vaganților eroi istratieni. Din acest mediu fac parte și liderii abia răsăritului Partid Comunist din România, interzis destul de repede de la apariția sa prin legea Mârzescu din 1924, figuri modeste precum Gheorghe Cristescu Plăpumarul, Ștefan Gheorghiu, Ghiță Ionescu, cizmarul, poetul proletar Theodor Neculuță, un cizmar autodidact etc.
Andrei Crăciun urmărește biografia în raport cu bibliografia istratiană, cea a operei de scriitor a lui Istrati, precum și cea a exegezei istratiene (începând cu lucrările lui Alexandru Talex, Al. Oprea și Mircea Iorgulescu), pe care o citește însă în cheia sensibilității revoluționare a omului revoltat pe care-l întruchipează brăileanul. Discuția în jurul unei „poetici a autenticității“ pe care o ocazionează exegeza îi servește autorului pentru a sublinia nu doar felul în care viața scriitorului se reflectă în opera sa, ci și trăirismul compulsiv, intensitatea cu care Istrati își trăiește ideile, figura predilectă a acestei investiri afective fiind pe bună dreptate cea a flăcării incendiatoare și autodevorante, așa cum îl vede și tovarășul de drum Nikos Kazantzakis, așa cum îl receptează fascinat și temperat cartezianul Romain Rolland. Într-un fel, Andrei Crăciun se străduiește să ofere în locul unui „celălalt Istrati“ cu formula lui Mircea Iorgulescu, un caz Istrati, să-i sublinieze excepționalismul care derivă cel puțin într-o anumită privință dintr-un acord deplin între idee, afect și acțiune, altfel spus dintr-o înaltă conștiință morală combinată cu donquijotismul unui idealism fără rest dus până la ultimele consecințe. Viața lui Istrati este mai puternică decât opera, îi concurează opera, Istrati trăiește precum scrie și invers, autenticismul său nu este sublimat estetic, nicidecum un produs de laborator, el decurge direct din viața pe care o trăiește alături de cei care devin personajele sale. Niciodată o astfel de apropiere nu e mai puternică și mai tulburătoare în consecințele ei.
În această privință, una dintre abordările cele mai subtile ale lui Andrei Crăciun vizează felul în care imaginarul politico-revoluționar și cel literar (post)romantic al scriitorului fuzionează reproiectând în figura oarecum desuetă a haiducului, o figură romantică a revanșei și insurgenței recuperabilă din eposul eroic românesc al baladei, dar și din romanele de aventuri care au proliferat în a doua jumătate a secolului al XIX, pe cea a revoluționarului preocupat de transformarea socială radicală, a cărui menire este una agitatorică: „Haiduciii lui Istrati sunt făcuți, de-a dreptul, ca să lupte în «revoluția comunistă».“
Cealaltă dimensiune a „orginalității“ istratiene are o componentă politică, Istrati fiind primul mare deziluzionat, dezvrăjit care atacă imaginea de monolit a Uniunii Sovietice cu consecințe devastatoare pentru el. În capitolul IV, „Șaisprezece luni în URSS și Spovedania unui învins“, Andrei Crăciun redeschide dosarul unuia dintre cele mai ample scandaluri politico-ideologice generate de publicarea de către Istrati a concluziilor în urma experienței sale viatice prin URSS, denunțând esența criminal-venală a acestui regim, o „partocrație ideocratică“, cum îl numește Martin Malia, bazat pe „atotputernicia doctrinei“. În descifrarea personalității lui Istrati, Andrei Crăciun subliniază rolul unei componente religioase care la Istrati este sublimată ca mistică revoluționară care presupune obligația mărturiei, a „spovedaniei“ și care este incompatibilă cu fanatismul cinic al revoluționarului de profesie de tipul Rahmetov-ului lui Cernâșevski sau cu oportunismul tovarășului de drum: „Sensul biografiei politice istratiene ni se arată încă o dată a fi unul încărcat cu profunde semnificații religioase. Istrati nu aderă la o ideologie sau alta, el se convertește la o mistică revoluționară de la care nu poate cunoaște abdicări etice.“ Avem aici o trecere în revistă a dosarului ideologic al defăimării lui Istrati prin intermediul oficinielor propagandistice din URSS și Occident, cu mobilizarea idioților utili, dar și a profesioniștilor de partid. Însă la fel de interesant este analizată traiectoria ultimului Istrati, a „învinsului“, tot mai izolat, atacat din toate părțile, căutând „o altă flacără“.
Un ultim capitol, „Istrati după Istrati“, configurează un dosar aparte al receptării moștenirii istratiene, estetice și politice, poate cel mai popular scriitor român în Franța, cu o operă care suscită încă atenția după un revival exegetic de o mare amploare, relativ marginal în literatura română. O explicație se desprinde din tot parcursul biografiei politice istratiene așa cum ne-o înfățișează Andrei Crăciun: autorul cu fervori revoluționare prezintă datele unei recuperări pe linia unui troțkism foarte popular (încă) în Franța a purității ideii comuniste. Istrati întruchipează devoțiunea fără rest, calea, adevărul și viața unui autentic revoluționar și prin aceasta continuă să-i fascineze pe cei care au văzut idei. Cazul slabei sale receptări în România, cel puțin prin comparație cu Franța, rezidă probabil și în inaderența românilor la comunism și la lumea rusă, și chiar în absența unui spirit revoluționar din ADN-ul politic al acestei națiuni pentru care caricatura al cărui personaj emblematic rămâne Mița Baston este mai credibilă decât referentul ei prestigios.
Avem în Andrei Crăciun nu doar unul dintre exegeții care contează ai operei istratiene și un excelent biografist al lui, nu doar un serios și subtil istoric al ideilor, dar și promisiunea unei deveniri.