Așa cum publicarea Poeziei române moderne… l-a contrariat pe antologatorul Nicolae Manolescu, aceeași senzație se conturează odată cu recenzarea tardivă a unei lucrări care, printr-o decizie politică, dispăruse din comerț. Dacă am privi lucrurile într-un cadru material firesc, discuția își pierduse obiectul îmbrăcat în coperte. Amplificându-și articolul Valorificarea realității noastre literare, în („Contemporanul“, nr. 5, vineri 31 ianuarie 1969, p. 4-6) prin digresiuni istoriografice, ideologice și contextuale, George Ivașcu a sancționat cele două volume, dar i-a ponderat defectele, punându-le pe seama entuziasmului tineresc, a lipsei unui instrument de lucru asemănător și a întârzierii în recuperarea literaturii interbelice – „serios grevată de… goluri editoriale“ (1), după cum el însuși a recunoscut. Gazetarul a insistat asupra unor sintagme solemne, precum „funcțiunea socială“, „responsabilitatea socială“ și „necesitatea socială“, toate având amputat factorul estetic, considerate totuși drept obiective intrinseci ale oricărei antologii. Pe lângă aceste pendulări, ziaristul a semnalat că „neîndestulător este pusă în lumină acțiunea și influența ideologică a Partidului Comunist, a stângii românești în general“ (2). Însă, în loc să limiteze proporțiile îndrăznelii lui Nicolae Manolescu de a nu-i fi cuprins pe „Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu și ceilalți“ (3), „care au atins maturitatea după 1948“(4) (insinuând ideea că literatura lor aparține mai degrabă realismului socialist), George Ivașcu relevă inconsecvențele din argumentația pro domo a preopinentului: „Deci criteriul «maturitate» e cel care orientează selecția și stabilește, ca atare, sumarul. Foarte bine!, numai că în alineatul următor, autorul nostru previne abrupt: «Criteriul nostru esențial rămâne însă valoarea poetului. Nu valoarea fragmentară a operei: am întâlnit poeți care n-au lăsat o operă valabilă de ansamblu, dar pot fi memorabili pentru o poezie ori chiar două» [N.M., Poezia română modernă, I, 1968, p. XCV]“(5). A contat că, vorbind despre „RĂSPUNDEREA pentru un asemenea nefericit rezultat“ (6), George Ivașcu era prins în organigrama Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă – C.S.C.A.? (7). Redactorul-șef al „Contemporanului“ a reacționat, în materialului întins rezervat Poeziei române moderne…, eminamente ca ideolog, într-o proporție considerabilă ca istoric literar și rareori în ipostaza de critic literar.
Eugen Jebeleanu – „bravul poet al luptei pentru pace“ (8) de factură sovietică în Surâsul Hiroshimei (1958) – era, în septembrie 1968, pe când apărea Poezia română modernă… de Nicolae Manolescu, membru în C.S.C.A. (9). Totuși, o astfel de precizare nu ne îngăduie să considerăm, din punctul de vedere al documentării, că scriitorul ar fi avut greutatea necesară pentru suprimarea cărții îngrijite de Nicolae Manolescu. Îi conferea atâta încredere într-un potențial rol menit să determine mersul lucrurilor în direcția dorită faptul că publicase, cu mai bine de trei decenii înainte, reportajul Impresii de la un proces (în „Cuvântul liber“, III, No. 31, 6 iunie 1936, p. 2), eveniment desfășurat în același an la Brașov, în care fusese implicat și Nicolae Ceaușescu? Pentru elucidarea chestiunii trimitem la intervenția de pe blogul lui Ilie Rad, din 3 februarie 2023, unde se fac conexiuni binevenite cu alte cercetări asupra subiectului (https://ilierad.ro/cum-a-fost-manipulat-in-perioada-comunista-un-articol-al-lui-eugen-jebeleanu-din-1936-in-care-se-spuneau-cateva-cuvinte-si-despre-nicolae-ceausescu/). Vladimir Tismăneanu a afirmat, în articolul online Frunzele verzi și câinii primejdioși: Viața și timpurile lui Eugen Jebeleanu, din 28.04.2011, că: „Un timp, Ceaușescu l-a tratat cu un anumit respect, accepta să stea de vorba cu el, îi îngăduia chiar unele izbucniri critice. În fond, Jebeleanu nu era șantajabil, nu existau, ca în alte cazuri (inclusiv Zaharia Stancu), «pete de dosar»“ (https://www.contributors.ro/frunzele-verzi-si-cainii-primejdiosi-viata-si-timpurile-lui-eugen-jebeleanu/). Sunt informațiile de până aici suficiente să-l indice pe Eugen Jebeleanu drept singurul responsabil pentru a-l identifica în ipostaza de detractor și de instigator al cenzurării cărții?
Ne putem întreba, de asemenea, ce relevanță avea, în 1968, prezența unui alt simpatizant comunist din perioada interbelică – Geo Bogza (1908-1993) – în C.S.C.A. (10), dacă ținem cont de amănuntul că nici acesta nu fusese ales în sumarul antologiei. Oare vine cu o semnificație specială detaliul că Ion Brad (1929-2019) ocupa unul dintre cele patru posturi de vicepreședinte al acestei instituții (11) și că poetul fusese deja primit în nomenclatură, devenind „Membru supleant al C.C. al P.C.R. (23 iul. 1965–28 nov. 1974); membru al C.C. al P.C.R. (28 nov. 1974–22 dec. 1989)“ (12)? Oferă vreo implicație esențială dacă precizăm că Alexandru Balaci, Ion Moraru și Vasile Dinu erau ceilalți vicepreședinți? Ajută în vreun fel să amintim că Perpessicius (1891-1971), Al. A. Philippide (1900-1979) și Vladimir Streinu (1902-1970), aflați printre cei 40 de autori selectați de Nicolae Manolescu, intraseră în C.S.C.A. împreună cu George Lesnea (1902-1979), un „clasic“ al realismului socialist, și cu încă tânărul Marin Sorescu (1936-1996)? A cântărit cumva cooptarea unor prozatori care, în câteva luni, odată cu Congresul al X-lea al P.C.R., urmau să fie aleși în rândul membrilor supleanți ai C.C. al P.C.R.: Eugen Barbu (între 1969-1978) (13) și D. R. Popescu, 1969-1979 (14). Primul scriitor a fost exclus, cel mai probabil, ca un ecou al scandalului legat de plagiatul la volumul III din romanul Incognito (1978). Al doilea a fost avansat, în calitate de „membru al C.C. al P.C.R. (23 nov. 1979–22 dec. 1989)“ (15). Să notăm doar în treacăt – deși episodul are nevoie de o dezbatere largă și temeinic documentată – cum atenția lui Nicolae Ceaușescu și cea a politicienilor cu sarcini de supraveghere și influențare a Uniunii Scriitorilor din R.S.R. s-a mutat, la alegerile pentru funcția de președinte al acestei instituții, dinspre George Macovescu (1913-2022) către D. R. Popescu. Cel dintâi, votat și recunoscut în 1977 (16), avea multiple atuuri, fiind ilegalist, având formație de jurist, ajungând diplomat de carieră, definindu-se ca o personalitate de tip liant între lumea culturală și cea politică. Meritele lui de istoric-literar sunt irelevante: Viața și opera lui Al. Sahia (1950), Gheorghe Lazăr (1954) sau Unele probleme ale reportajului literar (1956). Însă, această alonjă restrânsă a fost compensată de angrenarea lui în multiple structuri. De pildă, a fost, potrivit mărturisirilor făcute în penitenciar de către George Ivașcu, unul dintre cei patru gazetari care „În noaptea de 23 spre 24 August 1944 am redactat primul nr. legal din «România liber㻓 (împreună cu Petre Iosif, Al. Graur și George Macovescu) [subliniere cu creion roșu, n.m., GN] (17). De asemenea, s-a numărat printre personalitățile epocii dotate cu bună pregătire în domeniul relațiilor internaționale, ajungând „ministru plenipotențiar al României în SUA (1959–1961), ministru adjunct (1961–1967), prim-adjunct (1967–1972) și titular (1972–1978) al Ministerului de Externe“ (18). În această ultimă funcție, a fost precedat de Corneliu Mănescu și succedat de Ștefan Andrei. Se pare că a stat în fruntea Catedrei de Teoria literaturii de la Facultatea de Limba și Literatură Română o perioadă îndelungată: „între 1949 și 1980“ (19). La alegerile pentru președinția Uniunii Scriitorilor din 1981, George Macovescu era încă membru C.C. al P.C.R., ocupând acest loc între „12 aug. 1969–22 nov. 1984“ (20), iar D. R. Popescu fusese cooptat în același organism: „23 nov. 1979–22 dec. 1989“ (21). Să fie vorba doar despre o simplă schimbare pe fondul înaintării în vârstă? Este o temă asupra căreia să reflectăm după ce vom completa cercetarea.
De ce a deranjat Poezia română modernă…? De ce această antologie l-ar fi determinat pe Eugen Jebeleanu să caute o metodă prin care să fie interzisă? În primul rând, cele 85 175 de exemplare ale tirajului au constituit o amenințare potențială a statutului public de care se bucurau toți poeții care își afișaseră susținerea pentru instalarea „democrației populare“ după 23 August 1944. La aproape 25 de ani de la acest eveniment, exponenții realismului socialist nu-și mai găseau locul în climatul cultural dominat încă de procesul dezghețului ideologic. Zadarnic se străduise George Ivașcu („Contemporanul“, nr. 5, 31 ianuarie 1969, p. 4-6), poate numai pentru a păstra aparențele, să demonstreze că Nicolae Manolescu procedase contrar imaginii conturate de ideologie asupra literaturii: „Dar ceea ce ni se pare cu atât mai arbitrar este procedeul omisiunii (în numele cărui principiu: al «maturității» sau «al valorii»?), în afară de cei deja menționați, a încă o serie de poeți precum Geo Bogza, E. Jebeleanu, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu. M. R. Paraschivescu, St. Roll, Virgil Teodorescu, Gellu Naum, Sașa Pană, George Demetru Pan, Vlaicu Bârna, M. Beniuc, D. Corbea, Cristian Sîrbu, E. Camilar, Marcel Breslașu, D. Stelaru, Maria Banuș“ (22). Chiar dacă poeții propuși de Nicolae Manolescu nu erau, în mod obligatoriu, prin textele alese, niște repere ale atitudinii consecvent estetice, scriitorii evitați nu aduceau după ei garanții că editorul s-ar fi înșelat.
În al doilea rând, Nicolae Manolescu s-a folosit de lucrarea președintelui în exercițiu al Uniunii Scriitorilor din R.S.R., Zaharia Stancu (în mandatul 1966-1974) (23), Antologia poeților tineri (Fundația Regală pentru Literatură și Artă „Regele Carol II“, Colecția „Scriitori români contemporani“, 1934), amintind că acolo se găseau Dan Botta, D. Ciurezu, N. Crevedia, Al. O. Teodoreanu și Radu Gyr, pentru a semnala că factorul „valoare“, dacă funcționase în urmă cu aproape trei decenii și jumătate, își păstrase actualitatea, chiar în cazul simpatizanților legionari și a membrilor acestei mișcări politice și paramilitare. Acordându-i un spațiu generos lui Zaharia Stancu (membru de drept în Biroul executiv al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, în calitatea de președinte al Uniunii Scriitorilor (24)), prin cele 13 poezii (Poezia română modernă…, vol. II, p. 145-153), Nicolae Manolescu apela, de fapt, la procedeul calului troian. Îi făcea o reverență unuia dintre intelectualii umaniști agreați de comuniști imediat după 23 August 1944, cu toate că exista o rumoare nedisimulată referitoare la relațiile prozatorului și poetului cu Serviciul Special de Informații.
În al treilea rând, când își făcea autocritica, în urma articolului dens semnat de George Ivașcu și a celui alcătuit de Al. Dima, membru corespondent al Academiei Române și directorul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“ (25), Mihai Șora punea degetul pe rana ideologică, acceptând acuzația că selecția operată de Nicolae Manolescu „a putut să dea impresia că unele poezii, și implicit unii poeți, figurează în antologie prin contrabandă, fiind strecurați pe ușa din dos“ (26). Prin Poezia română modernă… se accelerase un proces ce se afla încă în cumpănă. E drept că Nicolae Ceaușescu invocase cazul lui Octavian Goga, la Plenara C.C. al P.C.R. din 22-25 aprilie 1968, deci imediat după ce părea că antologia se îndreptă către tipărire: „Înseamnă oare că, dacă preluăm ceea ce a fost bun, valoros în poeziile lui Goga, trebuie să uităm că acesta totuși, într-o serie, în politică, s-a situat pe poziții reacționare, retrograde? Desigur că trebuie să criticăm această latură a activității sale.“ (27) Modul cum procedase Nicolae Manolescu era un fel de ardere a etapelor.
În al patrulea rând, ar fi de reflectat dacă Al. Piru, în recenzie contondentă la Poezia română modernă…, a identificat corect cauza supărării lui Eugen Jebeleanu în dubla măsură aplicată de Nicolae Manolescu în Literatura română de azi: 1944-1964 (în colaborare cu Dumitru Micu, București, Editura Tineretului 1965) și în antologia din 1968, însoțită, în loc de prefață, de prima versiune a eseului Metamorfozele poeziei, intitulat ca atare, la volumul tipărit în același an. Pornind tot de la exprimarea vagă „Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu și ceilalți“, întrebuințată de Nicolae Manolescu în Avertismentul la conturarea sumarului (Poezia română modernă…, I, p. XCV), în care îi respingea in corpore pe poeții care au îmbrățișat fără rezerve realismul socialist, Al. Piru evidențiază atât călinescianismul emfatic al tânărului critic, tentat să-și însușească formulări ale maestrului prin care să-și sporească prestigiul și autoritatea, cât și așa-numitul defect sau păcat de a-și fi revizuit unele opinii exprimate cu câțiva ani mai devreme: „Nu știm la cine se referă pronumele demonstrativ «ceilalți» (după capitolul Eugen Jebeleanu și alți poeți din compendiul de Istoria literaturii române de G. Călinescu o parte din «ceilalți» ar putea fi Cicerone Theodorescu, Dragoș Vrânceanu și Radu Boureanu), dar chiar de-ar fi vorba numai de Mihai Beniuc și E. Jebeleanu, antologarea lor era obligatorie, din moment ce li se recunoaște valoarea, nu importă la ce vârstă, cu atât mai mult cu cât am văzut că la alți poeți din antologie se aleg versuri de la toate vârstele. Mai curios este că în sinteza publicată în colaborare cu Dumitru Micu în 1965, Literatura română de azi, Nicolae Manolescu consacră exact jumătate din capitolul despre Mihai Beniuc volumului acestuia de debut din 1938, Cântece de pierzanie, deși acum se ocupă numai de perioada 1944-1964, iar la Eugen Jebeleanu observațiile (pozitive) despre volumul de debut din 1934, Inimi sub săbii, sunt de aproximativ patru ori mai lungi decât cele (aproape negative) despre volumul din 1965 Cântece împotriva morții“ (28). Să adăugăm faptul că în cartea geamănă cu Poezia română modernă…, respectiv Metamorfozele poeziei (Editura pentru Literatură 1968, Bun de tipar: 13.08.1968), Nicolae Manolescu nu pregeta să adreseze cuvinte frumoase despre doi scriitori absenți din antologie: „Cunoscută mai ales prin poezia de după război, Maria Banuș este totuși cu adevărat remarcabilă prin volumul Țara fetelor cu care debutează în 1938 [sic!, 1937].“ (29); „Deși locul lui este în poezia postbelică, acest prim volum [Mihai Beniuc, Cântece de pierzanie, 1938; n.m., GN] marchează o dată peste care nu putem trece“ (30). Așadar, din nou nu este niciun rând despre literatura lui Eugen Jebeleanu și, încă o dată, criticul îi dislocă pe respectivii scriitori de perioada debutului, alipindu-i, în subtext, de realismul socialist.
O parte a controverselor ideologice puse pe seama Poeziei române moderne… și-au păstrat actualitatea. Se mai poate opera cu distincții nete între publicistica militantă, poezia închinată unor obiective politice și implicarea partinică a unui scriitor pe de o parte și, pe de altă parte, valoarea estetică a literaturii lui? A fost detenția comunistă una dintre cauzele care au influențat răspândirea, până la uniformizare, a etichetei de „poet creștin“, subînțelegând prin aceasta valoare incontestabilă? Mutatis mutandis, se poate invoca un citat din articolul prin care se disculpa Mihai Șora: „Lucrul este cu atât mai regretabil cu cât selecția fusese făcută corect, poeziile care figurează în antologie fiind ireproșabile din toate punctele de vedere.“ Amalgamarea, procedeu de obținere a aliajelor dintre mercur și aur, este grăitor pentru interogațiile de față. Cultura literar-istorică în care au fost educate multe generații de elevi și-a arătat consecințele ultime în piața editorială abundentă a capitalismului. Îl vom readuce în atenție pe Adrian Marino pentru reacțiile lui circumspecte față de „folclorul Nichifor Crainic – Radu Gyr“ (31). Cum ne raportăm, în absența manuscriselor și a dactilogramelor, la „moștenirea culturală“, o temă inițiată de Lenin înainte de Revoluția din octombrie 1917, preluată de Stalin și răspândită în tot blocul sovietic după Al Doilea Război Mondial? Astăzi, această sintagmă a preluat, credem, vectori delicați precum apartenența scriitorilor la mișcările extremiste, conotații inevitabile despre realismul socialist, despre literatura carcerală postbelică, despre limbajul esopic din romanele despre „obsedantul deceniu“ sau despre posibilitatea de a exista a liricii patriotice. Dacă, de pildă, în 1958, poemul lui Eugen Jebeleanu, Surâsul Hirohimei, era scris și publicat demonstrativ pentru a ilustra sloganul comunist al „luptei pentru pace“, eludând faptul că Uniunea Sovietică a participat de partea Statelor Unite ale Americii în Al Doilea Război Mondial împotriva Japoniei, ar fi, de asemenea, inadecvat să nu discutăm despre dimensiunea tragică intrinsecă a imaginarului și despre realitatea istorică a genocidului produs cu argumentul cât mai grabnicei încheieri a conflagrației.
Antologia lui Nicolae Manolescu Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta (1968) rămâne un exemplu despre ceea ce înseamnă spiritul critic, care nu trebuie să fie confundat cu judecățile compensatorii sau cu dârzenia în a ciobi soclurile, ci cu discernământul.
___________________________________
1 George Ivașcu, art. cit., p. 4.
2 Ibidem.
3 Nicolae Manolescu, Avertisment, Poezia română modernă…, I, p. XCV.
4 Ibidem.
5 George Ivașcu, art. cit., p. 5.
6 Ibidem.
7 H.C.M. 449/ 29 februarie 1968, semnată de Ion Gheorghe Maurer, în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, IV, Nr. 37, Partea I, 23 martie 1968, p. 347. Textul deciziei emise de consiliul de miniștri se găsește integral între p. 346 și p. 348.
8 Nicolae Manolescu, Viață și cărți…, p. 231.
9 H.C.M. 449/ 29 februarie 1968, p. 347.
10 H.C.M. 449/ 29 februarie 1968, p. 346.
11 Ibidem, p. 346.
12 Membrii C.C. al P.C.R.: 1945-1989. Dicționar, ed. cit., p. 110.
13 Ibidem, p. 84.
14 Ibidem, p. 482.
15 Ibidem.
16 Vezi DGLR, ed. a 2-a, revizuită, adăugită și adusă la zi, vol. 5: M-0, București, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2019, p. 34-35.
17 ACNSAS, Autobiografie, olografă, redactatată probabil la penitenciarul Jilava, 14 august 1953, în dosarul de rețea R 1471 (IVAȘCU GHEORGHE, nume de cod : „Giovani/ Giuvani”), fond rețea, f. 9r (filă renumerotată astfel după ce, inițial era f. 16).
18 DGLR, vol. 5: M-O, ed. cit., p. 34.
19 Ibidem.
20 Membrii C.C. al P.C.R.: 1945-1989. Dicționar, ed. cit., p. 369.
21 Ibidem, p. 482.
22 George Ivașcu, art. cit., p. 5.
23 DGLR, ed. a 2-a, revizuită, adăugită și adusă la zi, vol. 7: S-Ș, București, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2021, p. 552.
24 H.C.M. 449/ 29 februarie 1968, art. 2, p. 348.
25 „În literatura noastră își găsește loc tot ceea ce este realmente valoros; pot fi publicate operele autentice ale unor asemenea autori, dar aceasta implică o prezentare științifică în stare să delimiteze clar din punct de vedere ideologic prezența autorului respectiv în contextul epocii, operele valoroase, înaintate, de cele impregnate de idei reacționare“. (Al. Dima, La temelia valorificării moștenirii culturale – criteriile științifice ale filozofiei marxist-leniniste, în „Scânteia“, anul XXXVIII, nr. 7968, joi, 6 februarie 1969, p. 4).
26 Mihai Șora, Pentru o mai exactă valorificare a moștenirii culturale, în „Contemporanul“, nr. 7 (1166), 14 februarie 1969, p. 3.
27 Lucrările Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român: cuvântarea tovarășului Nicolae Ceaușescu, în „Scânteia“, anul XXXVII, nr. 7684, joi 25 aprilie 1968, p. 2.
28 Al. Piru, Antologia poeziei române moderne, în „România literară“, anul II, nr. 10 (22), 6 martie 1969, p. 8.
29 Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, București, Editura pentru Literatură, 1968, p. 114.
30 Ibidem, p. 116.
31 Adrian Marino, op. cit., p. 79.