Poeme de Elina Adam
Poeme
Da, o viață nouă
într-o lume nouă și minunată,
în care ni se servește totul
de-a gata
de valeți care slujesc la doi
stăpâni.
Aceștia ne umplu paharele
cu-o băutură
ușoară, fără calorii triviale,
ce ne ajută să cunoaștem,
fără urmă de îndoială,
beția iluziilor.
Dansăm dansul fără pereche,
dansul planetar,
la ore exacte din zi,
pe o muzică programată
de inteligențe artificiale
cu voce umană.
Numai noaptea, când e liniște,
repetăm, în ascuns,
cuvintele poemului
pe care l-am păstrat scris
pe peticele rupte ale inimii.
Așa, cu memoria pusă la lucru,
ne pingelim fără încetare
sandalele pentru lungul drum
care ne va scoate la limanul
făgăduit.
Oricum ar fi
Am încercat să pun
doar strictul necesar
în cutiile pregătite pentru
marea plecare.
Mici pene din aripile purtate
în taină,
prea grele de-a vanității roșie gură,
urme de pași din țesături felurite:
când piatră, când vânt,
foc ori cenușă.
Și o piatră ușoară,
străvezie, e tare mică,
pare mai degrabă o bilă de sticlă.
Mereu am spus că fericit
va fi acel ce o are.
Îți voi scrie.
Despre florile de nu-mă-uita,
numai de bine.
Aici, trupul coșmaresc al unei nopți
încă neîmblânzite
îmi sleiește toate visele.
Nicio veste despre nașterea
din nou.
Casa fără ceasuri
Îmi place casa mea,
spațiul unui acasă temporar,
mustind de viață.
Ce bine că există cutiile,
exclam acum,
după atâția ani,
uimindu-mă să descopăr
bucăți din trupul de fum
al locatarilor ei.
Cuvintele dulci,
un remediu uitat
în veșnica fugă după dopamină.
Scrisorile din timpul în care
oul-pântece, în perfecțiunea lui vie,
devenea cel mai frumos cadou.
Prea multe veșminte mâncate
de molii,
acum numai o țesătură
searbădă pentru ghicit viitorul.
Nu sunt Miss Havisham,
deși am aceeași privire
întoarsă spre trecut.
Și ceasurile? Cele cu
ora-încremenită?
Nu-ți face griji, vor spune puținii
prieteni,
pe toate le porți, ascunse, în trup.
Timid, îmi plec ochii,
roșesc de plăcere
și îmi admir mâinile care au uitat,
într-un exces de zel,
trecerea timpului.
Sinapse rupte
Timpul nostru
ar trebui să se măsoare-n
duminici,
merindele singurei noastre
vieți,
Exersăm moartea
și învierea cu fiecare zori
pe care, de obicei,
le trecem la capitolul
Pierderi,
Uităm mult prea repede
cine suntem,
călătoria ne este străină.
Prea adesea,
ne întrupăm în leviții
acestui veac,
Când, de fapt,
fiecare așteaptă
în taină
untdelemnul și vinul,
spatele de măgăruș
și ultimul bănuț al văduvei.
Ceremonie
Noapte de noapte
îți privesc visele, pe ecranul subțire
al distanței ce ne desparte
ori ne apropie.
Îmi presimți întrebările,
de aceea îmi lași în fiecare dimineață,
pe pragul dintre noapte și zi,
o scrisoare.
De fiecare dată când vreau
s-o citesc mi se destramă
între degete ca un abur.
Atunci știu că un cuvânt
secret stă între noi
ca frunzele de ceai
abandonate
pe fundul bolului,
Ca urma sângerândă
a buzelor tale
pe cana ciobită
din porțelan alb.
Poeme de Gela Enea
mi s-a spus
că exiști peste tot
în apa de la robinet / în
pantofii scâlciați ai bătrânului
cerșetor
printre medicamentele pentru
cancer ale prietenei mele
sub țeasta ei cheală și-n pletele
ca mătasea ce îi vor crește după boală
mi s-a spus că tu poți respira chiar
și-n molozul sub care dispar
conace boierești
din spatele zidurilor asculți ce zic
muncitorii
în timp ce beau
bere la pet și-i înjură pe-ăia
care
nu țin cu georgescu
pentru asta te-am implorat în
rugăciuni să faci puțină ordine/ puțină
dreptate
de ce taci
poate ai gura plină de moloz
poate
ești și tu unul de-al lor
prins în malaxorul amneziei
poate și tu
te lăfăi alături de fetițe și cavaleri
în armuri de givenchy pe stoc
aplaudând eschibiția cu ștefan cel
mare în piesa
de teatru electoral
mi-a trecut prin cap să iau o mână
de moloz să-l pun într-o urnă
cum pui cenușa unui om drag cu
iluzia că așa îți va fi alături
dar dacă nu te vei nimeri în
grămăjoara mea de moloz
și vei rămâne îngropat în mizeria
străzii
la ce folos?
Dina vorbește cu Dina
iar am o zi proastă mă gândesc
dacă
pretextul că la vie en rose e doar
un concept cinematografic
poate fi de folos
când am o zi proastă înseamnă că
Dina face o criză
Dina vorbește cu Dina
stă lângă fereastră vede pe
maică-sa cum împarte colaci
în spatele ei sfinți cu niște crengi
înflorite în loc de mâini
Dina are viziuni nu dă importanță
foamei sau setei/ orelor care trec
nici doctorului care i-a prescris
anxiolitice
foamea Dinei se chircește sub
salivă o pietricică de culoarea veninului
ori se alungește de sub bărbie până la tălpi
ca o reptilă solzoasă care deșiră
carnea în franjuri vineții
Dina inventează sisteme de
efracție / refracție
acum e aici peste trei secunde
traversează Oceanul Înghețat pe patine de aur
face piruete
spume
orgii
cade și se ridică
teama mi se aprinde sub frunte
intermitent asemenea unei instalații electrice
în pomul de iarnă
mă autoexilez pe balcon
mărunțind restul țigarii în gură
bucata mea de tăcere se coase
de bucata ei de agitație
facem un steag în bernă pentru
refugiile minții
în balcon Dina continuă delirul
despre iubitul fugar
în ziua nunții despre directorul
care s-a dat la ea
sau despre avortul spontan
ce i-a furat pruncul
inima Dinei hăulește ca o cățea
priponită de gard
în ea se aciuiază șobolanii
trecutului
îi rod cu hărnicie memoria
de lungă durată
Dina vorbește cu Dina
Dina intră în conflict cu Dina
o lovește cu capul de ziduri
într-o legănare de copil crescut la orfelinat
Dina nu trebuie întreruptă că iese
scandal
violență
poliție
spital
inima Dinei dezlipește vis după
vis sângerează și prinde coajă
are ochi inima Dinei are picioare
inima Dinei
dar ce spun inima Dinei ține în ea
altă inimă
una de piatră
când intră în funcțiune această
a doua inimă Dinei nu-i mai pasă
dacă exploziile desfac pământul
în răni și puroi
scuipă ecranul înjură până i se
vindecă cealaltă inimă
de sub coaja ei începe să curgă
un firicel de realitate ca o gură știrbă de bătrână
căreia i-au căzut toți dinții și nu
mai râde
nu mai râde din cauza rușinii
mă uit la fața de pergament
gălbui a Dinei
ea coboară privirea semn că
iese din criză și se va ascunde
în somn ca într-un mormânt
eu bifez încă o zi proastă
Poeme de Florian Copcea
orb poetul
ochii se îndreaptă spre
înșiruitorul de cuvinte. într-o limbă
necunoscută el strânge lumea
sub crucea în pieire. dar toate
acestea
se prevestiseră înainte de ziua
când
orbi de mirare ochii priviseră
lucrurile
ce aveau să cadă în uitare. uitarea
nu împiedicase lumina de altădată
să ascundă tristețea citită
pe buzele
anunțătoare de flăcări. imaginația
tot atunci
urca sub formă de liră la adăpostul
mâinilor care întinse așteptau
o îmbrățișare
sau arătau departele necuvântător.
și
în timp ce poetul orb ardea. sau
pe rugul unei metafore visa cum
sub pietrele printre care
i se scurgeau speranțele umbra lui
spunea ceea ce
nu este voie să se știe. doar
vocile tăcerii îl împresurau din
întuneric
c-un fâlfâit de aripi și
îi învia amintirea în ochii căreia
poemul
nescris. încă nevăzut. cu ambele
capete
îi împingeau la zid cuvintele
încă neorbite. încă nevorbite.
flămând
sunt un tigru bătrân bătrân întors
târziu în hățiș. la
ce bună e căprioara care trece
fulger
pe alături. cea care nu se lasă
prinsă. ce
imagine căzută apoi ștearsă
din poem
este și lumina ta iubito.
când așteptarea
își freacă palmele de castusul
care încă
mai păstrează umezeala lacrimilor
tale
pierdute în memorie. precum
iedera ostenită
mă cațăr și mă înalț în spirala
nopții. deasupra
pe creste o stea este trimisă
în lume. să vâneze
pielea mea de tigru. flămând.
pre limba ecoului
când sfărâmat sâmburele de caisă
ni-l arată plângând pe dumnezeu.
sângele
din degetul arătător
urcă-coboară-urcă în lăcașul inimii
unde degetele au plămădit
seninul. și cuvântul. și
poezia. țipătul era pe sfârșite.
sau nu apăruse. murea
carevasăzică. în cerul gurii toate
acestea fumegau. pre limba
ecoului stins la ușa închisă
deasupra căreia o pasăre albă
încă mai cânta. din flaut. venită
poate dintr-o veche
risipire. astfel m-am convins:
sunt trecătorul
crucificat. tăinuitorul. pedepsit că
nu va spune dacă
se va bucura. dacă l-a întâlnit
pe dumnezeu.
clepsidră
hrănitor de clipă. nisipul. unde am
îngenuncheat cineva țesuse o
scoică. strălucitoare
precum luna care se află rotundă.
nemuritoare. în
poemele romanticilor. așteptând
fluxul
naufragiatul vrea să se întoarcă
la corabie. dar
mai întâi vrea să muște din mărul
răbdător
cu viermele ce-i devorase miezul.
și închipuitele-i
frunze. iar nisipul. din nisip
se ridică un vârtej. nisipul
se transformă într-un nimic.
cu rost. să
întoarcem clepsidra zice nisipul
celui adus de val. la mal.
oh
ce dulci. început. fără sfârșit.
cuvintele tale
așteaptă astupând ridurile oglinzii.
adânci. uite
cum nu o să mai privești la călcâiul
meu
vulnerabil înfășurat cu fâșiile
de plumb
ale tristeței. oh. în timp
ce stai de vorbă cu un nefericit
gând o
aripă albă anunța pacea. cu o
ramură de laur
însângerat în plisc. aripa neagă
își proba
zborul dincolo de cuvintele
binecuvântate. acolo
înfrunzeau iluzia nemărginirea.
numai
zilele se scurtau. nimeni nu
le plătise
veșnicia. oh. inimă trădătoare. oh.
Poeme de Ioan Vintilă Fintiș
Prăbușirea din abstract
I
M -am prăbușit din abstract
Fluture galben
Pe fruntea unui fir de iarbă
Acolo erau castelele imaginare
De sete beam stele
Din uriașe
Sahare
Și cuvintele oameni
Erau adevărate poeme
Și nu ne-am gândit
Niciodată la moarte
Ea era frumosă
Și foarte departe
Iar departe un fel de Dumnezeu
Și eu nu mai știam cine sunt eu
II
Înțeleptul medita pe marginea
râului
Domnule înțelept
La ce meditați dumneavoastră
Pe marginea râului
Îl întrebai
La Nimic
Răspunse el
Să mergem atunci
Pentru că eu sunt Nimicul
Care tocmai am căzut din rai
III
De multă vreme aștept niște reni
Să coboare din alte vremi
Călărind pe alți reni
Viețile noastre cele neștiute
În alte secunde albastre
Pierdute
Și mute
Timp nu mai exista
Doar niște secunde fosrte răzlețe
Când toamna abia venise
Cântând
IV
Îl cercetez pe Domnul
În absență
Și parcă nimic nu mai este real
Nu știu ce se întâmplă
Vântul s-a suspendat pe cer
Îl priveam și cerul nu mai era
Vântul avea ochi de mierlă
Și mă privea prin lentile de ger
Atunci m-am visat o litosferă
Care cânta la fluturi și diapazoane
V
Vorbeam la telefon cu un eon
Și nu-l cunoșteam pe eon
Cine este acest domn mă
Întrebam
Mi-a șoptit cineva
Este îngerul cerurilor
Nu e om
Și din nou
Am coborât din abstract
Tue erai mai frumoasă atunci
Decât o pasăre
Mult măiastră
VII
Când am căzut din abstract
Am devenit
Dintr-o data un mit
Mi se părea mie
Că pe acolo am copilărit
Dar nu mai era nimeni
În afară de mine
Câțiva plopi
Care mă așteptau
Să-i îngrop pe ei
Și ei pe mine
VIII
Acolo nu s-a născut pământul
M-am născut eu
Sfântul Ioan Vntilă Fintiș
Cu niște tristeți imaginare
Căzute parcă din soare
Iar Fecioara a spus îngerilor
Așezați-l aproape de fiul meu
IX
Setea de cuvinte devine sfântă
Tu frumuțea mea adâncă
Pe acolo am călătorit
Cândva
Fără să știu
Cândva ne vom întâlni cu o
cometă
Călărind pe îngeri
Până dincolo de valea marii
plângeri
Și acolo te voi aștepta pe tine
Să vii și tu din îngerime