Secolul XX nu a însemnat numai o continuă metamorfoză a romanului ci, în paralel, și o extraordinară proliferare a poeticilor. Acestea devin complementare creațiilor propriu-zise, exprimând o viziune proprie asupra artei, o viziune ce tinde să se impună prin ineditul ei și care, tocmai prin aceasta, aspiră să se opună tradiției consacrate. Exprimând un punct de vedere subiectiv (deci relativ), poeticile moderne nu mai au și nici nu mai pot avea – în contextul disoluției genurilor literare – autoritatea de nezdruncinat a celor redactate odinioară de Aristotel, Horațiu sau Boileau. În acest dialog neîntrerupt și adesea contradictoriu al perspectivelor asupra literaturii se înscrie și Jean-Paul Sartre (1905-1980). Ca și în cazul lui Michel Butor, regăsim, la autorul Cuvintelor, fericita întâlnire a unei conștiințe teoretice avansate cu practica de romancier. Într-un articol celebru în epocă, ce va fi reluat și în primul volum din Situations, Sartre critică opera lui François Mauriac în numele unei noi estetici a romanului, o estetică axată pe conceptul de Libertate. Autorul Cuibului de vipere îi apare fîlosofului existențialist ca o întruchipare a romancierului tradiționalist, care se comportă cu personajele sale asemenea unui demiurg omniscient și omnipotent. Dar Dumnezeu nu este un artist – sună verdictul teribil al criticului –, de unde și concluzia firească a negării calității de artist a lui François Mauriac. Pornind de la o filosofie ce plasează în centrul pre ocupărilor conceptul de libertate, Sartre elaborează o estetică a libertății, prin intermediul căreia omului i se restituie încrederea în posibilitatea împlinirii sale, adică încrederea în viitor. Romanul predecesorilor povestea întâmplările la trecut, succesiunea cro nologică lăsând să se întrevadă relațiile logice și universale, adevărurile eterne. Acest gen de narațiune le oferea cititorilor niște evenimente trăite și regândite. Pentru Sartre, adevărata artă constă însă în altceva, în a reda eveni mentului brutala sa prospețime, ambiguitate și impre vi zibilitate, în a sugera ade văratul curs al timpului și în a reda opacitatea ame nin țătoare a lumii. Autorul Cuvintelor refuză punctul de vedere al naratorului exterior în relatare. Realismul brut al subiectivității, al cărui adept este presupune niște conștiințe bine situate în spațiu și în timp. Ames tecului de amintiri, senzații și impresii ce caracterizează prezentul i se adaugă neliniștea în fața viitorului, care înseamnă incertitudine și risc. Dar tehnicile literare (novatoare sau tradiționale) nu sunt bune sau rele în ele însele, ci dobândesc o anumită valoare estetică doar în contextul în care ele sunt utilizate. Nici interesul polemicii dintre Sartre și Mauriac nu constă în a indica cine are dreptate, ci – după cum a relevat Jean-Yves Tadié – în faptul că marchează o evoluție în cadrul teoriei romanului.
Deși vizează sfera tradiției literare, atacul lui Sartre are loc de pe alte poziții decât atacurile lansate de către Breton și Valéry împotriva romanului. Autorul Cuvintelor este puternic influențat de fenomenologia husserliană, dar și de teoria relativității elaborată de către Einstein. Mauriac nu a înțeles faptul că nu există vreun observator privilegiat nici în viață și nici în roman. Acest lucru face ca operele sale să pară niște piese de teatru, formate din acte simplificatoare și dialoguri prefabricate care ucid personajele. Scriitorul modern, care a trecut prin experiența unui „realism subiectiv“, trebuie să renunțe la postura demiurgică a scriitorului tradițional, cu atât mai mult cu cât este pe deplin conștient de faptul că nici unul din punctele de vedere adoptate în relatare nu este absolut.
în operele sale de imaginație, fondatorul mișcării existențialiste descrie omul într-o lume absurdă, încercând să scape din ghearele disperării prin căutarea unui sens existenței sale. Ca și în cazul lui Camus, literatura devine pentru autorul romanului Greața (1938) o modalitate de a-și ilustra ideile filosofice. Protagonistul cărții, Antoine Roquentin, descoperă zădărnicia prejudecăților și a tradițiilor. Într-o lume impenetrabilă, acestea oferă o falsă impresie de securitate. În meditațiile sale, Roquentin insistă pe diferența existentă între literatură și viață. Potrivit acestor observații, omul trebuie să aleagă între a trăi și a povesti. Viața trăită înseamnă doar o sumă, o înșiruire interminabilă și monotonă de decoruri, personaje și zile, fără ritm și rațiune. Totul se schimbă însă în momentul în care viața începe să fie povestită. Povestirea ordonează și conferă un sens existenței, sens ce scapă în cazul vieții cotidiene. Potrivit acestei viziuni, romanul înseamnă viață, dar o viață transpusă în cuvinte, o realitate convertită în și filtrată prin limbaj. Asemenea lui Gide, prin caracterul experimental al cărții sale, Sartre se dovedește un precursor al „noului roman“. În ciuda numeroaselor elemente novatoare, din punct de vedere formal, scriitorul asumă o convenție epică străveche, aceea a manuscrisului găsit. În fruntea textului se găsește un Avertisment al editorilor, care are menirea de a contextualiza opera și de a introduce protagonistul întâmplărilor: „Aceste caiete au fost găsite printre hârtiile lui Antoine Roquentin. Le publicăm fără a schimba în ele nimic.
Prima pagină nu e datată, dar avem temeinice motive să credem că e anterioară cu câteva săptămâni începutului jurnalului propriu-zis. Ea trebuie să fi fost scrisă, cel mai târziu, pe la începutul lui ianuarie 1932.
La vremea aceea, Antoine Roquentin, după ce călătorise în Europa Centrală, în Africa de Nord și în Extremul Orient, se stabilise de trei ani în orașul Bouville, pentru a-și termina acolo studiile sale istorice asupra marchizului de Rollebon.“
Romanul este alcătuit din jurnalul metafizic al lui Antoine Roquentin, ca urmare relatarea ține cont de formele specifice ale acestei structuri narative situate la frontiera literaturii. Însemnările autorului din text sunt datate și degajă o puternică senzație de autenticitate. Poetica jurnalului este circumscrisă chiar de către diarist pe o Filă nedatată ce precede textul propriu-zis: „Cel mai bine ar fi să însemn evenimentele de la o zi la alta. Să țin un jurnal pentru a vedea limpede aceste evenimente. Să nu las să scape nuanțele, faptele mărunte, chiar dacă nu au nici o importanță aparentă, și îndeosebi să le clasez. Trebuie să spun cum văd eu masa aceasta, strada, oamenii, pachetul meu de tutun, din moment ce ele s-au schimbat. Trebuie să determin cu exactitate proporțiile și natura acestei schimbări.“
Spre deosebire de literatura tradițională care viza evenimentele majore ale existenței, Sartre este fascinat de poetica locurilor comune, a cotidianului, a nuanțelor. Propunându-și să noteze tot ceea ce vede, Roquentin încearcă de fapt să ordoneze realitatea. Aceasta se dovedește însă respingătoare și gratuită. Ducând o existență anostă, zadarnică, chiar și oamenii din Bouville sunt niște ființe de prisos. Dintr-o asemenea perspectivă, scrierea unei cărți despre faptele mar chizului de Rollebon devine un act gratuit. Antoine Roquentin este de părere că viața lui nu are nicio justificare. Ca urmare, el se simte un exilat, un străin, un individ cuprins de o intensă plictiseală. Este invadat de o stare de greață, ce se naște dintr-un puternic vid existențial și care îl proiectează într-o serie de experiențe extatice cu valoare revelatorie. Această stare de spirit este depășită prin intermediul creației, activitate în măsură să confere un sens existenței și să anuleze greața. Prezența în roman a meditației filosofice reușește să înnoiască tiparele anchilozate ale genului. Există în Greața o confruntare teribilă între conștiință și existență (ființă). Până la urmă, naratorul se preface că renunță să își mai redacteze notele zilnice, iar însemnările sale se dovedesc esențiale: „Am să mă culc. M-am vindecat, renunț să-mi mai scriu memoriile de la o zi la alta, ca fetițele pe un caiet frumos și nou. Numai într-un caz ar putea fi interesant să ții un jurnal: în cazul că […]“
Ceea ce urmează este textul propriu-zis, care continuă o meditație neterminată și justifică prezența notelor zilnice. Prima însemnare din Jurnalul lui Antoine Roquentin este datată luni, 29 ianuarie 1932. Pentru filosoful existențialist Jean-Paul Sartre, romanul este genul metafizic prin excelență, care vorbește de condiția umană. În consecință, el este și un gen al libertății, care prezintă personaje în devenire, cu opțiunile și evoluția lor.