S-a răspândit o legendă despre faptul că Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta (antologie, prefață și note de Nicolae Manolescu, [București], Editura pentru Literatură, Colecția „Biblioteca pentru toți“, 1968, 2 vol.; XCVII + 252 pp., respectiv 302 pp.; dat la cules 08.11.1967 bun de tipar: 16.04.1968, tiraj: 85.175 de exemplare) s-a aflat în librării „pentru numai trei zile“, după cum consemnează N.[icolae] P.[relipceanu](1). Potrivit unui alt zvon, eliminarea lucrării de pe piață ar fi fost provocată de imixtiunea lui Eugen Jebeleanu, care și-ar fi folosit relațiile apropiate cu cercurile puterii politice: „membru, atunci, în comitetul central al partidului comunist, iritat că nu este antologat, a arătat volumele «iubitului conducător», care a decretat retragerea imediată a cărții din librării și «luarea de poziție» oficială“(2). Ambele situații au fost confirmate de Nicolae Manolescu, pe când împlinea 70 de ani. Pe de o parte, se pare că: „Librăriile vânduseră, în cele două sau trei zile scurse între difuzare și interzicere, peste un sfert din cele 85.000 de exemplare ale tirajului consemnat. Din informațiile pe care le-am putut obține, restul a mers la topit“(3). De altfel, Cronologia vieții literare românești: perioada postbelică. XIV (1968)(4) nu înregistrează nicio recenzie despre cele două volume ale antologiei, iar căutările personale, făcute și în digiteca „Arcanum“, nu s-au dovedit mai fructuoase. Din cercetările efectuate la Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC) a rezultat, conform unui referat privind activitatea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor (DGPT) din 1968, că în alcătuirea Poeziei române moderne…, Nicolae Manolescu nu s-a supus normativului ideologic, omițând „creația unor poeți de valoare și cu orientare progresistă și incluzând pe a altora care au desfășurat o activitate politică reacționară în trecut (poeți ca Aron Cotruș, Radu Gyr, N. Crainic, Dan Bot[t]a)“(5). Pe de altă parte, s-a conturat varianta plauzibilă potrivit căreia „o intervenție pe lângă Ceaușescu a lui Eugen Jebeleanu, bravul poet al luptei pentru pace, care i-a reclamat șefului statului și al partidului că în antologie, fiind prezenți poeți «fasciști», aceia «comuniști» lipsesc. Fasciștii erau Crainic, Gyr, Stamatu, Baciu (de ce?). Comuniștii, Beniuc, M.R. Paraschivescu, Banuș, Jebeleanu însuși“(6). Dacă intervalul privitor la circulația foarte scurtă a Poeziei române moderne… este credibil, rămâne de văzut totuși în ce calitate i s-a adresat Eugen Jebeleanu (1911-1991) secretarului general al C.C. al P.C.R., deoarece indicația oferită de Ion Bălu, cum că scriitorul ar fi fost „membru, atunci, în comitetul central al partidului comunist“(7) n-are acoperire, fiind o extindere a duratei mandatului, după cum ne lămurește una dintre cele mai temeinice surse documentare de până acum. Aflăm, dintr-o sinteză esențială, că Eugen Jebeleanu a fost „membru supleant al C.C. al P.C.R. (12 aug. 1969–22 nov. 1984)“(8), așadar odată cu lucrările Congresului al X-lea al P.C.R. când începea să se difuzeze Poezia română modernă…, atât contextul intern, cât și cel internațional erau bulversante.
Nicolae Manolescu a reținut, într-una dintre mărturisirile sale, sentimentul contrariant pe care l-a încercat atunci: „Din motive pe care nu le cunosc, apariția antologiei s-a amânat până în toamnă. E posibil să fi existat unele rezerve, neajunse până la mine, în cercurile cenzurii [s.m., GN]. Îndată după 21 august 1968, când trupele sovietice au ocupat Praga, adică într-un moment politic dramatic, antologia a apărut, aș zice în mod neașteptat, date fiind împrejurările, iar după câteva zile a fost retrasă și tirajul nevândut a fost topit.“(9) E drept că pe 5 aprilie 1968, chiar înainte ca Poeziei române moderne… să i se acorde „bunul de tipar“, Alexander Dubček, ales prim-secretarul Partidului Comunist din Cehoslovacia în ianuarie același an, dăduse publicității Action Programme, în care era inserată dorința de a garanta libertatea de exprimare a intereselor și a opiniilor grupurilor minoritare, ceea ce sugera, în special, reconsiderarea statutului opozanților politici și a celor care se delimitau de tezele marxist-leniniste. Să se fi folosit forurile culturale și cele editoriale de discursul ținut de Nicolae Ceaușescu în balconul C.C. al P.C.R. pe 21 august 1968, când dictatorul strecurase un pasaj maleabil, ispititor pentru atragerea simpatizanților și promițător pentru slăbirea jandarmeriei propagandistice. E posibil ca, în momentul redactării și al rostirii acelei cuvântări, dictatorul să nu-și fi dat seama, din cauza grabei explicabile și a tensiunilor diplomatice și armate, că se strecurase un subiect sensibil, ușor de răstălmăcit: „Avem convingerea că nu se va găsi nicăieri un comunist care să poată aproba această acțiune militară împotriva Cehoslovaciei, că toți comuniștii își vor ridica glasul pentru promovarea libertății [s.m., GN], pentru promovarea principiilor marxist-leniniste, pentru ca poporul cehoslovac, pentru ca orice popor să poată construi așa cum dorește societatea socialistă [s.m., GN]?“(10). Într-un sistem care își propunea să dirijeze până și conștiințele, cuvintele dictatorului aveau sensul deformat, pentru aspirațiile cetățenilor să conveargă spre sensul ideologizat al „libertății“, într-un stat ce țintea către instaurarea social-economică a comunismului.
În acest climat contorsionat a apărut antologia elaborată de Nicolae Manolescu. Iordan Datcu a oferit, imediat după 1989, câteva aproximări mai mult decât interesante: „Au apucat să fie difuzate în librării vreo 30.000 exemplare, restul de 55.000 fiind retrase de pe piață și topite“(11). O știre care ne pune în gardă asupra stării de spirit a cititorilor în legătură cu această carte cenzurată și cu preocuparea publicului de a intra în posesia ei a fost distribuită în 1991, fiind comentată sub pseudonimul „Cronicar“ în „România literară“: „Între alte informații editoriale preluate de la Rompres, ADEVĂRUL (2 martie) ne-o oferă și pe aceea că la Librăria «M. Sadoveanu» vor fi lansate, marți 5 martie, mai multe apariții de la Editura Minerva, și, ca o surpriză, «ultimele exemplare din antologia Poezia română modernă (2 volume colecția BPT) realizată în 1968 de Nicolae Manolescu și Dumitru Micu și interzisă, în același an, de regimul comunist». Facem precizarea că dl. Micu, actualul director al Editurii Minerva, n-a avut nicio contribuţie la ghinionista antologie. Ghinionul a fost al unicului autor, dl. Nicolae Manolescu. N-am fost de faţă la lansare, dar sperăm că ghinionul nu l-a urmărit într-atât pe autor, încât să se fi repetat eroarea de informaţie a Rompresului“(12). Așadar, deși primise „Bun de tipar: 16.04.1968“, Poezia română modernă… a fost lăsată să aștepte după sfârșitul verii aceluiași an, chestiune readusă în discuție în Prefață la ediția a doua la „Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta“, în care Nicolae Manolescu aproxima apariția „în cursul toamnei, cred“(13).
Am subliniat o frază din editorialul de mai sus, Toporul și pădurea (1995), întrucât am remarcat o perspectivă ușor distinctă din partea lui Tiberiu Avramescu, martor din interiorul Editurii pentru Literatură, șeful redacției „Biblioteca pentru toți“, încă din 1959(14), când colecția funcționa în cadrul Editurii de Stat pentru Literatură și Artă(15). Deși a consemnat că „un poet de altfel demn de stimă, Eugen Jebeleanu, i-a comunicat direct șefului statului sau a făcut să-i fie adus la cunoștință faptul că în «Biblioteca pentru toți» a apărut într-un tiraj de masă o antologie de poezie în care figurau poeți legionari sau simpatizanți ai mișcărilor extremiste de dreapta, în timp ce poeți comuniști, precum el, Mihai Beniuc și alții fuseseră eliminați în mod arbitrar“(16), determinându-ne să luăm în considerare respectiva ipoteză de lucru, Tiberiu Avramescu a venit cu unele completări memorialistice: „Cele două volume ale antologiei au fost retrase imediat din librării, iar directorul Ion Bănuță și redactorul-șef Mihai Șora chemați de mai multe ori la «partid», pentru a da socoteală de gravele lor greșeli ideologice și, implicit, ale editurii. Am păstrat, printre îngălbenitele hârtii de altădată, bruionul schiței de referat pe care redacția «Biblioteca pentru toți» o întocmise pentru a fi folosit de către conducerea editurii în vederea alcătuirii materialului explicativ solicitat de iritatele foruri de partid. În această ciornă (și, desigur, multe precizări au fost preluate în referatul final) se amintea, printre altele, că asupra antologiei se pronunțase pozitiv, într-un referat din 5 iulie 1967, criticul Ov. S. Crohmălniceanu: «În general, antologia, așa cum se prezintă, mi se pare interesantă și, în cele mai multe cazuri, fericită», propunând reducerea numărului autorilor selectați, în sumarul restrâns sugerat de el figurând însă și unii dintre poeții incriminați: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Dan Botta și Ștefan Baciu (în plus erau menționați – dar nu au intrat în antologie – Al. Robot, Geo Bogza, Gh. Dinu, H. Bonciu și Dim. Stelaru). Se preciza, de asemenea, că prefața sumarul și notele antologiei fuseseră trimise în două rânduri (prima oară la 24 aprilie 1968) la C.C. al PCR, puținele observații primite fiind comunicate lui Nicolae Manolescu la 17 iulie 1968 și fiind «executate întocmai» [s.m., GN]; că, în cadrul larg cuprinzător al antologiei poeziei române de la începuturi până în contemporaneitate, poeți precum Mihai Beniuc, E. Jebeleanu ș.a. fuseseră prezentați, în secțiunea a III-a (poezia contemporană), cu un număr important de poezii (15, respectiv 7), în timp ce poeții neagreați fuseseră reprezentați, cu excepția lui Aron Cotruș (10), cu puține poezii în noua antologie: Nichifor Crainic, 5, Radu Gyr, 4, acordându-li-se exact locul care li se cuvenea în evoluția poeziei românești; în plus, se atrăgea atenția că atât în studiul introductiv, cât și, mai ales, în notele finale se exprimau rezervele necesare atunci în legătură cu simpatiile lor politice, ca, de pildă, în cazul lui Radu Gyr: «Tradiționalist de nuanță ortodoxă, Gyr evoluează spre poziții de dreapta, atât în politică (legionară), cât și în poezie, care se compromite printr-un caracter tot mai ocazional și superficial (vol. II, p. 268)»“ (17). Ne putem numai închipui presiunea la care au fost supuși directorul Editurii pentru Literatură de atunci, Ion Bănuță, redactorul-șef, Mihai Șora, coordonatorul colecției BPT, Tiberiu Avramescu, și, nu în ultimul rând, poetul Ion Acsan, redactorul responsabil [s.m., GN] al cărții, colaboratorul lui Nicolae Manolescu în unele privințe: „El și-a depășit cu mult atribuțiile, nu numai făcând munca ingrată și nerăsplătită de a copia zeci de poezii spre a fi multiplicate (în lipsa edițiilor de circulație), dar ne-a dat sugestii utile și de multe ori a colaborat cu noi la fixarea sumarului“ (18).
Ar fi util să descoperim atât răspunsul redactat de „Biblioteca pentru toți“ prin 1968-1969, cât și referatul lui Ov. S. Crohmălniceanu din 5 iulie 1967 despre Poezia română modernă, ca piese esențiale reconstituirii genezei celor două volume (nr. 441-442 din BPT), mai ales că, dacă este autentic faptul că, în pofida sugestiei adresate lui Nicolae Manolescu de a realiza o selecție mai suplă a poeților, n-au fost propuși spre a fi înlăturați: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Dan Botta și Ștefan Baciu, acesta din urmă exilat, considerat „transfug“, în limbajul de atunci. Simplificarea arhitecturii cărții, care conducea, inevitabil, către acuzații de omitere a autorilor antifasciști, filocomuniști și „democrați“, însoțite de supoziții privind lipsa de adeziune la ideologia regimului, în consecință de nerespectare a viziunii oficiale asupra perioadei interbelice. Din păcate, tocmai redactorul-șef al revistei „Contemporanul“, săptămânalul de cultură în care Nicolae Manolescu semna constant cronica literară, sancționa tendința vădită de a aduce, în prim-planul tabloului ilustrativ al poeziei dintre cele Două Războaie Mondiale, diverse categorii de scriitori indezirabili pentru „dictatura proletariatului“ și apoi pentru „democrația socialistă“: 1) pe cei care suferiseră detenții politice fără să fi avut nicio afinitate cu extrema dreaptă, precum Vladimir Streinu (1960-1963); 2) pe cei condamnați la închisoare pentru atitudine mistică în sens ortodox, fiind în preajma Rugului Aprins, ca V. Voiculescu (1958-1962); 3) pe cei suspectați că întreținuseră legături cu legionarii, dar, prin forța împrejurărilor, au rămas în străinătate la 23 August 1944 (cazul lui Aron Cotruș); 4) pe cei fugiți din România după rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 (precum Horia Stamatu); 5) pe legionarii notorii, ca Radu Gyr, arestat sub Carol II, de asemenea după 23 ianuarie 1941, apoi în procesul gazetarilor (1945-1955) și în cele din urmă din 1958 până în 1963; 6) pe apologeții Gărzii de Fier, ca Nichifor Crainic (depus în penitenciarul de la Aiud între 1947 și 1962), înscris în Liga Apărării Național Creștine a lui A.C. Cuza și apoi, pentru scurtă vreme, în Partidul Național Creștin (coprezidat de A.C. Cuza și de Octavian Goga), dar și ministru, pentru câteva luni, în cabinetul condus de I. Antonescu după 23 ianuarie 1941; 7) pe cei bănuiți că s-ar fi numărat printre legionari, ca Al. O. Teodoreanu (Păstorel), încarcerat între 1960 și 1962, fiind cuprins în lotul Constantin Noica–Dinu Pillat; 8) pe cei care erau considerați trădători, precum Ștefan Baciu, atașat de presă la Legația României din Elveția (la Berna) „între 1946–1948“ (19). Tot un indezirabil era și Emil Gulian, combatant pe frontul de Est, în Al Doilea Război Mondial, decedat în campania militară de peste Nistru, despre care Nicolae Manolescu notează sec: „Mort în 1942“ (20). Această informație figurează, probabil, pentru prima dată aici în istoriografia literară românească postbelică.
Am încercat să oferim câteva nuanțe, pentru a scoate la suprafață grila univocă a acelei perioade, care amesteca tonurile cu intenția de a-i „înverzi“ pe cât mai mulți dintre deținuții politici. Să notăm în fugă experiența personală a unui intelectual care, pentru câteva luni, între 1962 și 1963, fiind depus la penitenciarul din Oradea, constatase că acolo „Fusesem separați de «fasciști», «legionari», «criminali de război». Eram doar «între noi», membrii «partidelor istorice»“ (21). Sub raport ideologic, poeții scoși din viața culturală pentru anumite intervale de timp, unii reintegrați în „Glasul patriei“ (Nichifor Crainic, Radu Gyr), revista de propagandă occidentală a Securității, însă reabilitați estetic în Poezia română de azi… susțineau ipoteza că, numeric vorbind, erau mai însemnați pentru noțiunea de poezie validă: „Altfel, nu numai că vom arunca asupra epocii precedente o privire parcă sterilizantă, reducându-i patrimoniul literar la cele 40 de nume din recenta antologie, și făcând să lipsească, precum am arătat, dintr-un asemenea tablou schematizat o bună parte din scriitorii lui reprezentativi (de unde și accentuarea constatării de prezentare necritică a celor cu un trecut încărcat de tare ce nu pot fi escamotate), dar și afirmarea unei atitudini de-a dreptul negativiste prin ceea ce autorul Introducerii afirmă despre un întreg deceniu de poezie: cel dintre 1948 și 1958 când – o spune N.M. – «ea a încetat, de fapt să existe», «un deceniu în care poezia și-a uitat, printr-o amnezie particulară, tradițiile, s-a întors spre forme de mult închise, încercând, în chip bizar, să le actualizeze, ignorând ceea ce devenise printr-un proces natural și dându-se drept ceea ce nu era sau nu putea să fie» (pag. LXXXVII)“ (22). Pe fondul apropierii sale devotate de stânga comunistă și ca urmare a drumului urmat de România către un regim de extracție sovietică după 23 August 1944, era evident ca, în 1968, George Ivașcu să se distanțeze de faptele și atitudinile șoviniste ale unor scriitori din perioada interbelică. Firesc este ca și acum, după 1989, să înțelegem că societatea românească nu trebuie să simpatizeze, din cauza poziției anticomuniste angajate, cu dreapta ce gravita, între 1918 și 1947, în zona fascist-nazistă. Elocventă este, sub acest aspect, o secvență memorialistică relatată de Adrian Marino, pusă pe seama lui Radu Cioculescu. Într-o zi, criticul muzical i-a atras atenția prietenului său mai tânăr: „«Îi vezi (și se referea în mod direct la tineretul legionar și penețist) cum vibrează la ideea națională, dar la ideea democratică nu vibreaz㻓 (23). Respingerea oricărui fel de alunecare totalitară este reacția firească, a omului civilizat, în postcomunism. E un subiect infuzat de sensibilități atrofiate și de tendința de a sfida rațiunea în numele declarațiilor de fidelitate față de ortodoxie: „Legionarii au suferit, într-adevăr. Din plin. Dar și multe, multe alte categorii de prizonieri politici. Monopolul suferinței penitenciare categoric nu există. El este chiar respingător și imoral. Și, mai ales, profund inexact“ (24). Asumarea prigonirii și îndurarea răului ca niște manifestări ale binecuvântării lui Dumnnezeu – realitate cunoscută drept teodicee – nu constituie apanajul unei structuri parapolitice. (Scriu această propoziție și în calitate de absolvent al unei facultăți de teologie ortodoxă).
Dacă mustrarea scrisă de George Ivașcu ar fi venit în 1968, situația în sine ar fi avut o certă doză de coerență. N-ar fi fost aberant, în condițiile de atunci, să asistăm la contestarea cărții de persoana care îi încredințase lui Nicolae Manolescu rubrica în „Contemporanul“. Numai că, după câte se observă, această intervenție, întinsă pe trei pagini, datează din 31 ianuarie 1969, deci la cinci luni distanță de la publicarea antologiei (?!). Punând la socoteală relatările lui Tiberiu Avramescu, apele se tulburaseră din toamna lui 1968, dacă a fost nevoie de o punere la punct semnată de conducătorul periodicului la care se consacrase Nicolae Manolescu. (Va urma)
______________________________________________________________________
1 Nicolae Manolescu, „Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta“ „România liberă“, serie nouă, nr. 1901, vineri 28 iunie 1996, p. 2.
2 Ion Bălu, Metamorfozele poeziei moderne, în „Apostrof“, VII, nr. 9/ 76, 1996, p. 6.
3 Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Pitești, Editura Paralela 45, 2009, p. 230.
4 coordonator general Eugen Simion, coordonator redacțional Lucian Chișu (București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“, Editura Muzeul Literaturii Române, 2018.
5 Apud Liviu Malița, Literatura eretică: texte cenzurate politic între 1949 și 1977, București, Editura Cartea Românească, 2016, p. 304.
6 N. Manolescu, Viață și cărți…, ed. cit., p. 231.
7 Ion Bălu, art. cit., p. 6.
8 Membrii C.C. al P.C.R.: 1945-1989. Dicționar, coordonator Florica Dobre, București, Editura Enciclopedică, 2004, p. 344.
9 Nicolae Manolescu, Toporul și pădurea, în „România literară“, anul XXVIII, nr. 5, 15-21 februarie 1995, p. 1.
10 Cuvântul tovarășului Nicolae Ceaușescu, în „Scânteia“, anul XXXVIII, nr. 7802, joi, 22 august 1968, p. 1.
11 Iordan Datcu, Nichifor Crainc scriind din Viena, în „Steaua“, anul XLI, nr. 8 (519), august 1990, p. 56.
12 Cronicar, în „România literară“, anul XXIV, nr. 11, joi, 14 martie 1991, p. 24.
13 Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, București, Editura ALLFA, Colecția „ALLFA PAIDEIA“, 1996, p. VII.
14 Vezi Dicționarul general al literaturii române (DGLR), ed. a 2-a, revizuită, adăugită și adusă la zi, vol. 1: A-B, București, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2016, p. 457.
15 Vezi Tiberiu Avramescu, Cenzura în edituri (reflecții memorialistice), în vol. Marian Petcu (coordonator), Cenzura în spațiul cultural românesc, București, Editura Comunicare.ro, 2005, p. 420.
16 Ibidem, p. 424.
17 Ibidem.
18 Nicolae Manolescu, Avertisment, Poezia română modernă…, I, [București], Ed. pentru Literatură, 1968, p. [XCVII].
19 DGLR, vol. 1: A-B, ed. cit., p. 484.
20 Poezia română modernă…, II, p. 267.
21 Adrian Marino, Viața unui om singur, Iași, Editura Polirom, 2010, p. 78.
22 George Ivașcu, Valorificarea realității noastre literare, în „Contemporanul“, nr. 5 (1164), vineri 31 ianuarie 1969, p. 6.
23 Adrian Marino, Viața unui om singur, p. 64.
24 Ibidem, p. 68.