Alena Mornštajnová este o scriitoare cehă, necunoscută publicului român până la romanul Hana, recent apărut la Editura Curtea Veche. Volumul e structurat în trei părți dense, alcătuite din mai multe capitole. Cu titluri simple, modelate simetric, Eu, Mira 1954-1963, Cei dinaintea mea 1933-1945, și Eu, Hana 1942-1963, reface versanții unor timpuri în care a trăi era sinonim cu a rezista în fața fricii. Cu vivacitatea impusă de ritmurile inimii, cartea se citește în intervalul dintre două nopți reci, când acele pendulei urmăresc fidel rotirea stelelor pe cer. Face parte din categoria cărților scrise cu privirea spre un trecut care, pentru a nu fi repetat, se cere repovestit. O carte care urmează potecile și urmele adânci săpate-ntr-o biografie crudă, cu personaje incisiv de reale.
Episoade ale vieții de atunci se derulează cu efect cinematografic. Mira, al cărei tată era ceasornicar, povestește cum a mers cu prietenii la râul înghețat, cum a căzut în el, cum îi era teamă să se întoarcă acasă. Ciudata boală contagioasă, care s-a dovedit a fi tifos, se abate asupra comunității și face ravagii. Mira nu se îmbolnăvește. E trimisă la mătușa Hana, dar aceasta e dusă la spital, în stare gravă, cu ambulanța. Cumnata ceasornicarului, mătușa Mirei, îmbrăcată mereu în negru, cu privirea în gol, Hana vorbea foarte puțin. Orașul Meziříčí, cu oameni bolnavi, a fost închis. Mira ajunge la Ivana, prietena mamei. Ne amintim de spectrul morții, de pandemia în care „Toți colacii, toate rulourile cu cremă, bezelele, prăjiturile în foi, batoanele și ruladele purtau în ele germenii morții.“ (p. 34).
Sfâșietoarea moarte a celor dragi, mama, tata, Dagmarka și fratele Otík, distruge armonia familiei. La nouă ani, Mira rămâne singură, într-o casă pustie. După răul devastator se lasă liniștea nefirească. Nu mai era nimeni să audă cum ticăie timpul: „Liniște. Liniștea ciudată, de rău augur, era cea care mă uimea atât de tare. Nu auzeam ticăitul ceasornicelor. Pendulele atârnau nemișcate, iar acele de pe cadranele ceasurilor indicau ora la care se opriseră. Nu mai rămăsese nimeni în casă care să întoarcă zeci, poate sute de ceasuri, nu era nimeni acolo care să aibă nevoie de ele. Era ca și când ar fi murit.“ (p. 37).
O carte despre sentimentele provocate de deznădejde, aiuritor de durerose, care nu-i lasă pe oameni să trăiască, despre traumele care rod în interiorul ființei, adânc. Întotdeauna personajele negative eclipsează aura de bine. Ida cea rea nu o suportă pe Mira, îi face viața calvar. Urmează descrierea șederii în spital a mătușii Hana. Aruncarea în gol, din cauza febrei, un fel de sinucidere. Va scăpa doar cu picioarele rupte, puse-n ghips. „Răceala de gheață“ o cuprinde când află că Rosa, Karel și doi copii de-ai lor au pierit: „Când s-a întors funcționara, Hana stătea în conti nuare la masă și se uita la numele surorii ei bătut la mașină. Avea ochii uscați, iar mintea complet goală. Niciun zgomot nu răzbătea până la ea, doar în mijlocul pieptului îi creștea o răceală de gheață care i se răspândea în tot corpul. S-a ridicat.“ (p. 63). Insuportabila viață se profilează la orizont.
Hana e captivă-n trecutul irecuperabil. Brusc, devine o persoană rece, detestabilă, ca o umbră pășind printre ceilalți. Camera încuiată mereu. Sigilarea secretelor, ca-ntr-o criptă. Stările de apatie prelungită, tăcerile mocnind a disperare: „M-a privit tăcută, apoi a pus jos cuțitul, și-a suflecat o mânecă și a lăsat să se vadă un număr lung tatuat pe antebraț.“ (p. 82). Hana se reducea la un număr. Din lipsa banilor, mânca doar cartofi și pâine, într-o austeritate extremă, ca de pustnic. Mira surprinde încercările mătușii de a se acomoda cu noua viață. Podul casei și cufărul cu cărți și reviste, cu obiecte uitate. Desprinderea de realitate. Intrarea-n cea mai pură dimensiune, a copilăriei, în care totul e posibil. Zile-n șir acolo, investigând dulapurile, cuferele, sertarele. În acest timp, fetele creșteau. Mira se visa scriitoare, Jarmilka, balerină. Mătușa evreică e considerată nebună. Jarmilkăi i se interzice să-și mai vadă cea mai bună prietenă.
Mira are nevoie să știe ce s-a întâmplat cu Hana, o recompune din teritoriul fără margini al imaginației: „Din mici bucăți și fragmente am alcătuit imaginea a ceea ce trebuie să se fi întâmplat și am început să intuiesc oroarea prin care i se ștanțase mătușii Hana numărul pe braț și fusese făcută să nu mai știe să trăiască, ci doar să ființeze. Am înțeles de ce purta mereu în buzunar o bucățică de pâine și de ce făcea cale întoarsă când vedea pe stradă o uniformă, dar și de ce am surprins-o o dată, în primul an de conviețuire, arzându-mi pijamaua dungată la aragazul din bucătărie.“ (p. 89). Câteva simboluri străpung paginile romanului cu forța unor pumnale. Bucata de pâine uscată din buzunare. Îmi amintesc subit cum mama, deportată-n Bărăgan, cumpăra multă pâine după revoluție. Era frica de a nu rămâne fără pâine. Colosala teamă de a nu avea ce pune-n gură. Alimentul de bază, care face diferența dintre viață și moarte.
Pe la mijloc, după scenele care țin de timpul acela nedefinit, lăsate-n urmă ca o șină de tren, discursul se-ntoarce lent, cu camera grea, cinematografic, în trecut. Familia cu două fete, Rosa și Hana, cu mama Elsa, evreică, cu greutățile din viața lor. Hana e o carte puternică, despre identitatea evreilor, despre viață și moarte. Trasează, pe axa temporalității, opțiuni, trădări, uneltiri, clivaje, mutilări, forme de conservare sau de distrugere, spaime uriașe. Interdicția, deportarea, trenurile misterioase, gazarea, anihilarea, ura nestăvilită, arătarea cu degetul, stigmatizarea, un adevărat cocktail al neputinței. Și obiectivul se-ntoarce sistematic în trecut, în viața părinților Mirei. Podul în care va sta Rosa o vreme. Karel nu o dorește, dar acceptă situația, pentru că mama lui, Ludmila, bolnavă, în pat, e prietena Elsei. Podul ca spațiu al captivității: să nu se audă, să nu scârțâie podeaua, să nu se aprindă lumina, să nu se vadă așternuturile. Frica de Gestapoul care putea să apară oricând la ușă.
Blestemul acelor numere care îngenunchează ființa umană, o dezumanizează. Cartela cu numărul 79, în 1942, când au urcat în tren. Apoi, iar, numărul tatuat pe antebraț, forma supremă de stigmatizare: „Da, a fost un timp când eram domnișoara Hanička. Dar apoi am devenit o stea galbenă, apoi numărul de transport șaptezeci și nouă, apoi o rezidentă temporară în Terezín și în cele din urmă un număr din șase cifre de la Auschwitz.“ (p. 253). Tulburătorul moment în care Hana își pierde pentru totdeauna copilul abia născut în lagăr nu poate fi uitat, urletul devastator, transformarea lui în pagini de literatură: „Uneori, îmi imaginez sufletul ca pe un con, un con alb din care se taie bucăți de zahăr. Cu fiecare lucru groaznic care se întâmplă în viață, se mai taie o bucată de con. Și astfel, se face din ce în ce mai mic până nu mai rămâne nimic din el. Până atunci, sufletul meu era deja foarte ciobit, dar încă se ținea laolaltă. În ziua în care s-a născut fiul meu, căruia voiam să-i dau numele Leo, s-a rupt o bucată atât de mare, încât conul s-a spart în două. Iar una dintre jumătăți a căzut de la înălțime și s-a spulberat în mii de bucăți când am aflat că, în timp ce eram în spital recuperându-mă după naștere, Leo Gross primea citația care îl includea în primul transport din toamnă și pleca spre est.“ (p. 281-282).
Terezín. Ghetoul. Soldații SS și răcnetele. Ultimele obiecte de valoare au fost confiscate, bijuterii din aur, argint, platină, pietre prețioase și perle. Scindarea. Bărbații separați de femei. În personajele atinse de iadul pierderii celor dragi, rămâne vidul imens, care duce la extirparea sentimentelor: „Rosa a încercat mult timp să mă scoată din vid. Nu înțelegea că n-are cum să reușească pentru că nu mai rămăsese din mine decât o coajă. Sufletul care face ca un om să fie om nu era în mine. Plecase cu familia mea în est, se pierduse pe străzile ghetoului din Terezín, rămăsese blocat în vagonul pentru dobitoace care se îndrepta spre est, se dizolvase în noroiul lagărului și arsese în cup toarele de la Auschwitz.“ (p. 284).
În ultimii ani, au fost traduse în limba română și publicate mai multe cărți fixate în aceeași tonalitate, a recuperării unui trecut din care putem învăța atâtea, pentru a nu repeta răul. Scrise de autori consacrați sau umile biografii ale unor supraviețuitori ai Holocaustului. Mărturii ale trecerii prin iad și ale salvării la limită. Viața narată așa cum a fost pare ficțiune, într-atât de neverosimile-i sunt unghiurile, atât de crude. Niciodată nu vor fi prea multe aceste pagini care vorbesc despre ororile întâmplate atunci, despre moarte și suferință, despre lagăre de concentrare, despre evrei, despre singurătate și neputință. Alena Mornštajnová alege să povestească simplu, preferând să mute obiectivul, în fluxul discursului, când pe-un detaliu, când pe altul, contrapunctic. Rezultatul e unul impresionant. Figura Hanei se menține-n mintea cititorului multă vreme după ce a închis cartea.