Un fiu străin, romanul potențial – ca scriere neîncheiată, deschisă în înțelesul hermeneuticii literare a lui Eco, ca experiment oulipian, ca melanj OuLiPo/ OuPhoPo (1) – e un pandant la foarte cunoscutul Un père étranger (2) al aceluiași Eduardo Berti. Cartea mi-a fost recomandată la Lille de profesorul Guy Fontaine, iar recomandarea era făcută nu doar pentru că Eduardo Berti împletise în romanul său peste cele două fire narative un al treilea, al romanului potențial al tatălui său, originar din Galați, plecat din țară înainte de intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial, ci mai ales pentru calitatea scriiturii. Un fiu străin poate fi privit ca pandant, dar mai ales ca Addenda la romanul care a avut succes în țara adoptivă a scriitorului plecat pe firul istoriei în căutarea originii. Dar, cum istoria e deopotrivă actuală și potențială, cartea proaspăt apărută la editura brașoveană Creator printr-un concurs de întâmplări fericite aduce în fața cititorilor o continuare, o provocare complementară, o punere în oglindă și o mise en abyme a romanului Un père étranger, totodată un make off – admițându-l ca tehnică narativă care dublează și în romanul-sursă firul narativ principal – al unei scrieri care capătă continuitate dincolo de limitele provizorii ale copertelor și, mai ales, dincolo de limitele aparente ale limbilor. Prozatorul argentinian, al cărui tată cu origini evreiești se născuse la Galați și locuise pe strada Holban (actuală Culturii) la numărul 24, vine în România să identifice și să parcurgă un fir al formării. Textul său, însoțit de fotografii, reia/ repoziționează unghiurile din care a privit romanul-sursă, trimite explicit la acesta și construiește plecând de la căutările livrești anterioare un traiect al căutării interioare, al refacerii potențiale în limitele unei „poetici a singurătății“ insuflate de tatăl său (p. 75):
„Cu mult, mult timp în urmă, într-o galaxie îndepărtată, am publicat un roman intitulat «Un tată străin», în care vorbesc despre evenimente care au avut loc cu mult, mult timp în urmă, într-o altă galaxie îndepărtată.
Rezumând (pentru că cititorul se grăbește și nu este momentul de ocolișuri și paranteze), în acest roman povesteam că tatăl meu, născut și crescut în România, mai târziu educat în Franța, a ajuns în Argentina la vârsta de 25 de ani, în timp ce izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial, și că a folosit călătoria pentru a se reinventa: pentru a-și schimba numele de familie, data nașterii și, mai ales, religia.
În galaxia îndepărtată a tatălui meu exista un om foarte rău, cu o mustață ciudată, care ura evreii. Prevăzător, tatăl meu a scăpat din Europa și a rupt toate hârtiile care ar fi putut să dovedească toate rădăcinile sale „israelite“, așa cum se spunea atunci în România. Și-a șters sau a îndepărtat trecutul în așa măsură încât abia după moartea lui am înțeles cât de mult nu știam despre ele. Și începând de aici am scris un roman, deși nu mi-aș rezuma niciodată romanul în acest fel.“ (p. 11).
De fapt, romanul-sursă este dificil de rezumat, cum dificil de rezumat este și căutarea interioară, însoțită de o călătorie exterioară în galaxia îndepărtată a tatălui său din Un fiu străin. Dar nu acesta este scopul parcursului ca lector în însoțirea căutării, cu atât mai mult cu cât cartea este o sumă de fragmente și imagini care presupun în demersul narativ al compoziției auctoriale deopotrivă simetria care închide iluzoriu universul textual, tehnica planurilor paralele și cea a contrapunctului și numeroase alte tehnici, dintre care cele care evidențiază fragmentarea, care au rol în adâncirea rupturii sunt, îndeobște, elipsa, alternanța (ca procedeu care propune saltul pe planuri narative multiple, nu doar în povestea lui Joseph Conrad, care alimentează romanul-sursă, ci, în special, în cel al Jurnalului lui Mihail Sebastian, în cea a lui Panait Istrati ș.a), inserția, flashback-ul, rezumatul. Tehnica make off tot aici se încadrează.
Aceste fragmente minore ca întindere – folosesc intenționat termenul pentru că Eduardo Berti descinde în istoria familiei și în memoria proprie cu multă ironie, iar termenul „mineur“ este excelent exploatat în ceea ce privește confuzia privitoare la convenția de cod lingvistic, în dialogul său cu poetul român din București care îl însoțește de la distanță (p. 62) – sunt dense în ciuda unui stil care păstrează liniaritatea suprafeței, dar care se întind până în adâncimi nebănuite ale implicării, totodată subtile, amuzante, inteligente, amintind, dacă nu am pleca de la o căutare personală, de scriitura din Cosmicomicăriile oulipianului Italo Calvino. Aici însă nu imaginația este cea care iese la suprafață, ci întretăierea de fire, deschiderea plurală spre diferite variante interpretative, în care nu o conexiune inevitabilă în opera lui Calvino a omului cu Natura se evidențiază, ci o conexiune inevitabilă cu a doua natură, cultura, precum în demersul căutării de sine a marelui argentinian Jorge-Luis Borges prin interogarea bibliotecii.
Eduardo Berti se caută pe sine și își caută originile interogând rafturile deja citite ale bibliotecii, construind în planuri multiple, duplicând procedeul utilizat în Un père étranger, parcursul căutării de sine prin prisma întregii umanități conștiente de sine și de necesitatea acestei căutări. Contribuie, așadar, Joseph Conrad, Mihail Sebastian, Jean-Paul Sartre, George Perec, Panait Istrati, iar în mai mică măsură, mai ales prin trimiteri secundare, André Malraux, Boris Vian, Jean-Claude Grumberg, Camil Petrescu, Max Blecher, Mircea Eliade, Curzio Malaparte, Romain Rolland, Zygmunt Bauman, Bram Stocker, Harry Carasso, Philip Roth, Wallace Stevens, Nikos Kazantzakis, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Isidore Isou sau Gherasim Luca. Un fiu străin e, deopotrivă, carte din biblioteca borgesiană și catalog al acesteia, deschizătoare de probleme și purtătoare de chei de descifrare a traseului auctorial, încărcată de întrebări și căutătoare de tăceri. Episodul Muzeul Imigrației în care însoțitor devine celebrul fotograf argentinian Daniel Mordzinski este purtător de cheie în demersul căutărilor quijotești în acea insulă latină din Marea Slavă numită România care seamănă când cu insula potențial guvernabilă de Sancho Panza, când cu Insula Ellis, când cu însuși conceptul de insularitate evreiască și cu cel de traversare într-un sens sau în celălalt: a oceanului, a istoriei, a memoriei. Binevenită este această provocare pe care o propune Eduardo Berti, ca o invitație la reflecție, la tăcere, ca o căutare în aceste tăceri a resurselor supraviețuirii, a cauzelor tuturor dramelor, a înfrângerii unui destin prin negarea lui totală:
„În ciuda tăcerilor lui, în ciuda reticenței și disprețului față de România, tatăl meu obișnuia să picteze pentru mine cu nostalgia vibrantă vastul port Galați și râul Siret unde plutașii coborau cu încărcăturile lor de lemne înainte de a se lovi de Dunăre.
Tatăl meu a pictat această zonă (și, apropo, nu a exagerat) ca un portal minunat între Est și Vest. Romain Rolland a nimerit când l-a numit pe Istrati „povestitor oriental“ și a spus că poveștile sale, alcătuite din ocolișuri și meandre, amintesc de cursul aproape inepuizabil al Dunării.“ (pp. 89-90).
când însă peste această povestire se suprapune ca o pojghiță de gheață care limpezește privirea umorul subtil, ironia vindecătoare, Un fiu străin devine o lectură multiplă, complexă, o întrebare în sine, invitație la meditație și la decență. Tatăl său, „evreul neautentic“ din clasificarea lui Sartre – ironia lui Eduardo Berti este de subliniat aici: în vizită în sinagoga din Galați, îl întâlnește pe președintele comunității evreiești de aici, cu care poartă un scurt dialog: „– Și mama dv.? – mă întreabă el deodată. – Și mama dv. Era evreică? Când îi spun că nu, se strâmbă, devine dezinteresat.“ (p.52) – este regăsit în autenticitatea sa ca om, în umbra călătoriilor sale ipotetice, într-un univers ficțional care deschide nu doar literatura la nivelul potențialității sale, ci și istoria astfel dezbrăcată de furia ideologică și reconsiderată în atelierul de istorie potențială.
1 Mișcarea Oulipo (sau OuLiPo), Ouvroir de littérature pottentielle, din care face parte din 2014 și scriitorul argentinian Eduardo Berti, este o mișcare de literatură experimentală fondată de matematicianul François Le Lionnais, incluzându-i, de-a lungul timpului, pe cunoscuții Raymond Queneau, Italo Calvino și Georges Perec, care și-a diversificat aria de cuprindere artistică prin diferite sub-ateliere, printre care și OuPhoPo, Atelierul de Fotografie Potențială.
2 Eduardo Berti. [2016] (2021). Un père étranger. Traduit de l’espagnol (Argentine) par Jean-Marie Saint-Lu. Lille: La Contre Allée. 448 pag