În fine, la destulă vreme după pandemie, începem cursurile de provensală. Nu în Ceyreste, acasă la Denis Roux, profesorul nostru, ca pînă acum, ci în centrul vechi din La Ciotat, într-un local care se numește„La Boutique“, un spațiu cultural independent. Ajung la zece jumate fix, deja Denis și soția lui, Elisabeth, erau acolo, împreună cu alte trei persoane, doctorul Alain Viau (care a tradus din Mistral în franceză), o doamnă cu părul vopsit în diverse culori, pe care o tot văd pe la întruniri culturale, și un alt domn, Alain Perrier (nu e rudă cu apa minerală, m-a asigurat de asta).
Erau acolo de la ora zece, doar eu am reținut că începe la zece jumate. Doamna cu părul multicolor nu e la cursuri, ci reprezentanta asociației care gestionează spațiul. De altfel va și pleca imediat. Lipsește Spiro Murmuras, un grec cu doctorat în fizică cuantică la Stanford, vechi cursant.
Cam ăștia sîntem. Astăzi vom lua la citit, tradus și comentat un text trimis din timp pe mail, Moun Sant-Miqueu. Pe care eu mi l-am tradus ca fiind Muntele Saint-Michel. Dar nu, îmi zice Denis, dacă era munte mai avea nevoie de un t final. Titlul s-ar traduce prin Saint-Michel-ul meu. Și nu e vreo odă a vreunui sfînt. Saint-Michel (sau Sant-Miqueu, în provensală) denumește operațiunea de mutare. Asta pentru că în ritmul agricol din Provence, când se încheiau recoltele, adică de ziua Sfîntului Mihai (al lor), atunci se termina și perioada de închiriere, iar oamenii mergeau în căutarea altor contracte și a altor chirii. Tradus cît mai aproape de adevăr, frumosul titlu din provensală ar însemna Mutarea mea.
E vorba de textul unui cîntec scris de Charloun Rieu, un poet țăran, autor a trei volume de versuri Li Cant dou Terraire (Cîntecele pămîntului). În afară de scrierea versurilor provensale (majoritatea, de fapt, texte de cîntece), Rieu este un cultivator de măslini și un producător de ulei de măsline. Remarcat de Mistral, Rieu va fi ales majoral de Felibre (un fel de academician al organizației provensale Felibre). În perioadele cînd munca agricolă nu-l reținea acasă, poetul mergea din sălaș în sălaș, nedespărțit de măgarul său Rubin, care căra în desagi textele de recitat, seară de seară, în jurul focului. Nu a fost căsătorit niciodată, dar textele sale evocă multe femei: vecina, protestanta, evreica, bruneta, blonda (evocată cel mai des), femei care îi frîng inima (în poezie, cel puțin). Moare în urma unui accident, căzînd seara de pe o scară exterioară, fiind găsit dimineața înghețat.
Pornind de la textul despre mutat al lui Rieu, ajungem la superstițiile legate de mutat. În această zonă, înainte de a-ți aduce toate lucrurile în noua locuință, trebuie să pui la vedere chibrituri, o solniță și un buchet de plante aromate. Printre care și frunzele de dafin (Laurus nobilus). Căruia francezii îi spun Lauriel, adică Laur, cum ar veni în românește.
Pornim de la laur și ajungem la bacalaureat. care de aici vine. Se referă la cununa de lauri, după modelul antic, pe care o primeau cei care treceau acest examen. Bacalaureatul e o invenție franceză. Care îi aparține, poate nu ați ghicit, lui Napoleon. Înainte de a se numi așa, era un examen fără nume, în urma căruia se primea o diplomă care-ți permitea să predai la universitate, în patru domenii: teologie, medicină, drept și arte. Deși era un examen prestigios, totuși a fost desființat de Revoluția franceză. Prea elitist. Și prea sexist, întrucît numai bărbații puteau să-l susțină. Femeile au trebuit să mai aștepte cîteva secole ca să li se permită să susțină acest examen.
În 1809, Napoleon a reintrodus examenul pe care l-a numit Bacalaureat, aluzie la coroana de dafini care se oferea celor ce au trecut probele. Inițial, se susțineau doar probe orale, probele scrise fiind introduse abia după douăzeci de ani. În 1809, cînd a fost inițiat, bacalaureatul a fost trecut doar de 31 de candidați! În primii ani nu se dădeau note, ci calificative, de la „Foarte bun“ la „Nul“. Abia în 1890, Jules Ferry, fost prim-ministru, introduce sistemul de notare de la 1 la 20, valabil și astăzi în Franța.
Discutînd de folosirea dafinului în bucătărie, povestesc dificul tățile din anumiți ani de dinainte de 1989 de a-ți procura frunze de dafin pentru mîncare. Ceilalți au rîs ca de o glumă bună!
Denis punctează încă o istorioară în legătură cu dafinul. Există o specie de laurier-rosier, adică un fel de dafin trandafir, foarte prezent în zona mediteraneeană, necunoscut în Nord. E extrem de asemănător cu dafinul, numai că nu e nici dafin, nici trandafir, e o altă plantă care imită dafinul. O plantă foarte otrăvitoare dacă este consumată.
Asta nu au știut-o niște soldați francezi din Nordul Franței, aflați pe front în războiul din Spania, sub conducerea aceluiași Napoleon. Odată instalați în tabără, un grup de soldați nordiști au rupt niște crengi de laur din păduricea din apropiere și și-au făcut frigărui. Le-au prăjit bine și imediat au simțit că li se face rău. Din cei doisprezece soldați intoxicați de crengile falsului laur, opt au murit în chinuri groaznice, patru s-au ales doar cu dureri îngrozitoare, dar au scăpat cu viață.
Morala: nu toate cununile de dafin sînt sănătoase! Există și lauri otrăvitori. Atenție la cine vi-i pune pe creștet!