Viața minunată a personajelor literare trece, firesc, prin toate fazele vieții reale. Personajele, ca oricare oameni, îmbătrînesc. Autorii acordă atenție vîrstei a treia care are un specific caracterizant pentru eroii lor. Bătrînețea aduce, în prejudecata comună, înțelepciune. Bătrînii devin sfătoși, ca Ștefan cel Mare în piesa lui Delavrancea, care recomandă „pădurii tinere“ să țină seama de „vorbele lui Ștefan care v-a fost baci pînă la adînci bătrînețe“. Sfătos și înțelept, deși puțin sau deloc știutor de carte, este și Moș Ion Roată al lui Creangă. Și Moromete se înțelepțește la senectute, dar nu cu totul, pierzîndu-și capul după o femeie, deși nu arătase niciun antecedent în privința pasiunilor erotice.
La G. Călinescu, bătrînețea este decrepitudine comică. Moș Costache, personajul cel mai reușit, nu doar din galeria celor bătrîne, „deși bătrîn, încă mai îmbătrînea“. Vîrsta nu îl îndreaptă spre rațiune. Dimpotrivă. Devine mai avar, cade la ipohondrie și la misticism, devenind atent deopotrivă la trupul friabil și la suflet, cere deslușiri de la un preot, vrînd să știe dacă „sufletul aude și vede ca-n viață“. Consecința e că nu dă toți banii deținuți pentru Otilia, ci îi vîră sub saltea, de unde îi sînt furați de Stănică Rațiu. Acesta face teoria primatului tinerilor. Bătrînii trebuie să dispară pentru a face loc noilor generații. Așteptarea succesiunii e pentru el „o loterie cu toate numerele cîștigătoare“. Numai că tragerea are loc cam tîrziu.
Aproximativ la fel procedează Gonzalv Ionescu, al aceluiași autor, care vede în longevitatea profesorilor doar obstacolul în calea afirmării celor juni, în frunte cu el. Faptul că Ermil Conțescu, bătrîn și fragil, se resuscită periodic, îndepărtîndu-l astfel de visul de a-i moșteni catedra, îi creează angoase. Conțescu însuși e nerezonabil. Face planuri de cercetări sociologice care vor dura zece-cinsprezece ani, cînd este, practic, cu un picior în groapă.
Aspectul caricatural al bătrîneții este speculat de G. Călinescu și în Cartea nunții, unde contrastul se produce între generația tînără, fertilă, și mătușile și unchii decrepiți din „casa cu molii“. Bătrînețea nu e doar hidoasă, ci și hazlie. Cei care ajung s-o trăiască se blochează în stereotipii, avariții absurde, cîtă vreme uzul bunurilor tezaurizate e improbabil. Mai eficient, un general din Enigma Otiliei, protector al curtezanei Georgeta, declară „de aceea eu am ales să petrec cu tinerețea“ (pentru a nu fi vînat de moștenitori). Această filosofie i-o expune cinic și Gore Pirgu lui Pașadia, considerat de el în degradare ireversibilă: „La o adică de ce te-ai codi? Tot îți sună coliva“.
Mai apar, în tabletele lui G. Călinescu, ce pot fi tratate, și chiar au fost, ca niște schițe în proză, două memorabile babe, ilustrînd obtuzitatea pe care o aduce senectutea, nu atît prin degradarea intelectului, cît prin blocarea într-un timp revolut. Una este ancorată definitiv în spațiul și timpul „vremii sale“ și anume în localitatea Voineasa. Totul se raportează la aceasta și turistul, june și orășean, e îndemnat să întrebe public, la București, „care ești din Voineasa“. A doua, mai complexă, și pe care o amănunțește și Nicolae Manolescu într-o „temă“ a sa, replică la tableta lui Călinescu, vrea să afle de la chiriașul ei, care citește continuu și fără sațiu: „Tot mai înveți, maică ?“
Aici, cei doi critici se despart. Călinescu se declară adeptul lecturii de plăcere. Citirea cărților este pentru el, chiriaș de babă, o îndeletnicire de loisir, de vreme ce și-a terminat („termenat“ zice baba) studiile. Manolescu, dimpotrivă, fără a refuza lecturii componenta hedonistă, dă indirect dreptate femeii: lectura este, fie și insidios, învățătură. Plăcerea cititului stă, după criticul mai tînăr, tocmai în latura sa educativă, formativă. Călinescu refutează (jucat, desigur) funcția euristică a cititului. Manolescu afirmă că tocmai ea este motorul lecturii în formă continuată, cum se zice în limbaj judiciar, ba chiar agravată, și care stîrnește mirarea unei persoane ajunse la capătul vieții, bine-merci, chiar și fără lecturi.
La G. Călinescu apare și o bătrînă tiranică, tot caricaturală, prințesa Hangerliu, os domnesc, dar care nu se sfiește să înjure zdravăn.
La Barbu Delavrancea și Ionel Teodoreanu bunicii sînt mai aproape de imaginea idilică a bătrîneții. În casa bunicilor, nepotul Ionel se simte bine, deși bunica Elencu e aparent severă, chiar răutăcioasă, dominatoare cu el și cu bunicul, fost procuror, ba chiar cu motanul acestuia. La Delavrancea pînă și imaginea fugii de idei proprie senilității e frumoasă: „Bunicul stă pe prispă. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care cad“. Bătrînul se lasă pălmuit de nepoți, fiecare zicînd că obrazul ales de el e mai frumos. La Tedoreanu, neavînd bunici, Olguța transferă afecțiunea ei lui Moș Gheorghe, bătrînul vizitiu, care-i răspunde cu o dragoste pe măsura celui mai afectuos bunic.
În lumea cazonă a lui Bacalbașa și Brăescu, bătrînii nu sînt prea stimabili. Firește că la gradul de colonel sau general se ajungea, mai ales în timp de pace, „la vechime“. Vîrsta îi afectează așadar pe ofițerii superiori care și așa nu au comandat decît manevre, le subliniază, zgîrcenia, comportamentul arbitrar, severitatea cu inferiorii în contrast cu frica de neveste care merge pînă la furnizarea cîte unui subaltern tînăr ca să-i substituie pe frontul erotic. Un colonel bătrîn e scos pe tușa vremii prin simpla schimbare a repertoriului de comenzi în front și rămîne să-și merite porecla: Moș Belea.
În literatura mai recentă, Cătălin Țîrlea e cel care, la tinerețe, debutează paradoxal cu volumul Povestiri cu pensionari. Pensionarii lui sînt marginali ai societății, situația lor de inactivi sau aflați la limita inactivității îi face stîngaci, ușor de ridiculizat de cei care, după legea firii, nu își închipuie că le va veni și lor rîndul.
În romanele lui Gabriel Chifu, perspectiva este cel mai adesea alta: mulți dintre cei care ajung la senectute cumulează, în mod firesc, înțe lepciune și eleganță, sînt cel mai adesea generoși, chiar filantropi. Excepție face romanul În drum spre Ikaria. Acolo un tînăr ajunge pe o insulă pe care unii oameni par să nu resimtă trecerea timpului. El va face parte dintr-un fel de comisie care ascultă poveștile unor bătrîni veniți la o cură geriatrică, un fel de spovedanii, ale unor vieți lungi și, cel mai frecvent, pline de păcate. Doi doctori ascultă și evaluează relatările pacienților. Finalul dovedește că doctorii sînt un fel de judecători care urmează să fixeze locul bătrînilor veniți în fața lor în lumea de apoi.
Într-o clinică geriatrică se petrece o parte a acțiunii romanului Libertate, de Bogdan Teodorescu. Personajul central, Sonia, este patroana așezămîntului. Și aici pacienții au ședințe de terapie, de data asta în grup, povestindu-și viața în fața celorlalți. Sonia e fascinată de o bătrînă, doamna Schwartz, cu o biografie interesantă, care se va dovedi însă un fals bine regizat. E un prim semn că propria ei viață poate fi complet falsificată, ceea ce se va și întîmpla prin lucrarea unui ins fără scrupule.
Într-o povestire, Varujan Vosganian analizează procesul pierderii memoriei curente la o bătrînă și refugierea în cea de lungă durată. Personajul se întoarce în timpul propriei copilării, identifi cîndu-se cu fetița care a fost. La același autor, în romanul Cartea șoaptelor, dimpotrivă, bătrînii bunici sînt depozitarii unei întregi istorii, reconstituite din zvonuri de fapt reale și adevăruri spuse în șoaptă.
Avantajul de a fi trăit vreme îndelungată conferă personajelor care apucă bătrînețea o cotă înaltă de interes. Ei au ocazia rememorării, prin intermediul autorilor, dacă nu cumva exact memoria și-o pierd sau doar se prefac, contrafăcîndu-se. Personajele din Gaițele lui C. Kirițescu se laudă cu succesele lor sentimentale care se pare că erau iluzorii. Una dintre mătuși își amintește de admiratorii ei pentru ca soră-sa mai mare, Aneta, o bătrînă dintre cele mai rele și mai cezarice ale literaturii noastre să-i replice sarcastic : „Erai o mucoasă, nu se uita nimeni la tine !“
La Nunta Zamfirei, moși și babe cu diferite ranguri se pun pe joc. Coșbuc constată inerția bătrîneții : sînt greu de pornit, „dar de-i pornești, sînt greu de-oprit“.
Bătrînețea care lovește sau poleiește personajele literaturii rămîne o temă de exploatat cu folos.