Într-o intervenție publicată în numărul din octombrie curent al revistei „Vatra“, Christian Moraru face, sub titlul rebarbativ Șaizecizarea optzecismului. Contemporaneitate și decontemporaneizare în literatura română de azi, o serie de comentarii generale asupra literaturii române din 1960 până azi. (Textului i-a fost consacrat Editorialul din numărul trecut al R.l.)
Pentru necunoscători, Christian Moraru e Cristian Moraru după ce a trecut oceanul și s-a contemporaneizat prin adiționarea unui „h“, spre deosebire de noi cei rămași pe-aici și care nu numai că batem pasul pe loc, dar ne mai și decontemporaneizăm vertiginos. Mai simplu spus, Christian Moraru e teoretic și mental în pas cu moda, în timp ce noi ceilalți, cu una, două palide excepții, încă bâjbâim în gândirea veche și prăfuită, tot mai veche și mai prăfuită, vai de noi.
De la înălțimea la care se află el acum, ne ia la grămadă și ne administrează o lecție. Nu scapă decât doi: Ion Bogdan Lefter, despre care ne bucurăm să aflăm vești pe această cale, și ideologul Mihai Iovănel. Primul are meritul că l-a ajutat acum trei decenii pe autorul diatribei, iar cel de-al doilea fiindcă e tovarăș de idei. Aflăm astfel cu interes că Ion Bogdan Lefter („și alții“, neprecizați) a(u) fondat revistele „Contrapunct“ și „Observator cultural“ (seria veche), eveniment de natură a deschide „direcții mai pronunțat politice, multiculturaliste (sic!), antinaționaliste și antibigote, cu opțiuni privind problematica identității individuale și colective și referințe indispensabile la gender, sexualitate, religie, etnie, pluralism, minorități, internaționalism, formarea istorică a canonului literar și alternativele la cel moștenit, monist și muzeal.“ Cam multe pe capul unui singur om, așa deodată! Și vast program!
Întâmplător sau nu, între toate aceste obiective de aducere la zi, literară e doar chestiunea canonului literar, care, stingheră, apare la coadă, hodoronc-tronc. Nu știu unde o fi fost Cristian Moraru (încă fără „h“) pe vremea revoluției și în anii consecutivi, fiindcă, deși se afla la București, dacă ar fi să ne luăm după CV, el n-a fost totuși contemporaneizat cu evenimentele. Dacă ar fi fost, ar fi știut desigur că toate aceste obiective politice pe care le enumeră (azi) au figurat (atunci!) într-o serie întreagă de programe civice și politice pentru care au militat Societatea Timișoara cu a ei Proclamație de la Timișoara, Grupul pentru Dialog Social (mult desconsiderat în ochii lui Christian Moraru), Alianța Civică și Partidul Alianței Civice, dezbătute și clamate în studii nenumărate, volume, conferințe și colocvii. Să mai amintesc aici și rolul jucat de personalități importante ale diasporei, precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vladimir Tismăneanu în modelarea gândirii politice din acei ani și, în cazul celui din urmă, necontenit până în prezent?
Christian Moraru, lipsind din peisaj în anii 1990, deși s-a aflat undeva acolo, pitit, nu a auzit totuși nimic, nefiind la curent. Așa absent cum a fost, să nu fi aflat el totuși că o serie de intelectuali au părăsit pentru câțiva ani bibliotecile pentru a se angaja în efortul de liberalizare a mentalităților românești post-revoluționare? Să fie pentru el mai important un articol într-o revistă culturală sau academică de nișă decât o victorie în spațiul civic și politic general, pași înainte obținuți cu infinită greutate, fiindcă numeroși intelectuali s-au angajat trup și suflet în acest proces de deschidere a societății românești spre Occident și spre valorile liberale, în sens larg? Cu o privire mioapă, Christian Moraru ne reproșează că unii dintre noi – adaug de la mine: în frunte cu Nicolae Manolescu – au ales cariera politică, fără să vadă în acest reproș o uriașă contradicție în propria sa argumentare. Trebuie multă impertinență să emiți așteptări de la mediul intelectual românesc în ansamblul lui și să te arăți dezamăgit de el când ignori complet că alții, cei luați azi la întrebări, s-au angajat pe ei înșiși cu totul pentru modernizarea societății, nu din birou și doar în publicații academice, ci în stradă și-n Parlament, în presa (pe vremea aceea) de mare tiraj, în timp ce tu ai fost cu totul absent nu se știe pe unde.
Cum se poate explica postura morală și intelectuală a lui Christian Moraru, aroganța fără limite pe care o arată tocmai față de cei angajați cu totul, cu carierele lor profesionale în așteptare, cu timpul și energia lor, pentru promovarea unor valori și principii al căror secret lui i se pare că-l deține în exclusivitate, deși n-a făcut nimic ca să-l promoveze, în afara ieșirii indecente de acum. Ce se poate spune în fața acestei probe de rescriere a trecutului, de amnezie vinovată și de însăilare de vorbe fără noimă?
Tot în zona rescrierii trecutului, propriu de astă dată, e faptul că Christian Moraru se face a uita că strămoșul său, numitul Cristian Moraru, cel din România, cel de dinaintea trecerii oceanului, își publica cronicile și recenziile în „Luceafărul“ de tristă amintire. Azi, în răfuiala sa cu scriitorimea română, el înscrie în textul său, pe bună dreptate, „Luceafărul“ lui Nicolae Dan Fruntelată și Mihai Ungheanu în fruntea presei infamante. Însă câtă ingratitudine! Iată-l vituperând: „reviste literare exprimând puncte de vedere oficiale și chiar ale Securității: Luceafărul, Săptămâna, Suplimentul literar al Scânteii Tineretului, toate din București“, presă imundă unde nici unul dintre cei anatemizați azi de Christian Moraru n-ar fi publicat nici picat cu ceară – în afara lui Cristian Moraru însuși. Greu de închipuit ceva mai revoltător!
Nimeni nu i-ar fi reamintit-o, dacă el n-ar avea neonestitatea s-o facă rescriind realitatea în speranța că faptele au fost uitate. Printr-o subtilă glisare în grupul optzeciștilor, își atribuie merite prin autoincludere: „Eram sau ne simțeam în quasi-totalitatea noastră nu numai marginali și indezirabili social, politic și cultural în anii ’80, dar chiar opozanți.“ Chiar așa, opozanți să fi fost noi?! De unde până unde? Și iarăși toți de-a valma, mereu de-a valma, în turma generațională?! Fiind vorba despre literatură și scriitori – fiindcă, să nu uităm, chiar asta e tema –, aceștia nu există pentru Christian Moraru decât ca grup. Precum în mediile radicale de stânga din universitățile americane, pentru el identitatea este o chestiune de comunitate. Pentru comunitariști și pentru teoria comunitaristă, individul nu există independent, ci numai ca parte dintr-o comunitate endogenă și omogenă. Lumea e o adiționare de comunități care nu comunică între ele. Faptul că optzeciștii au decăzut la stadiu de șaizeciști e, pentru comunitaristul Christian Moraru, semnul unei ratări iremediabile.
Literatura și critica nefiind rezultatul unui efort individual, ci de grup, ele nu pot fi tratate și valorizate decât în termeni de comunitate (de generație). Ratarea generației înseamnă ratarea indivizilor care o compun, punct de vedere ce-i apropie pe comunitariștii de azi de gândirea legionară, și ea comunitaristă și antiliberală.
În fine, cu multă modestie, Christian Moraru se trece pe sine, nuanță, printre optzeciștii din perioada lor de frondă, ulterior decăzuți în ochii lui (și tot în masă!) prin integrarea în sistemul de putere post-revoluționar, înghițiți de sistem, precum „șaizeciștii“ și, astfel, iremediabil pierduți. Cum se poate salva atunci o generație, de vreme ce, volens nolens, ea ajunge la un moment dat în poziții de putere, mai ales după o schimbare de regim politic? Simplu, la modul troțkist, prin revoluție permanentă. Toți, toți optzeciștii sunt pierduți, cu o mare, miraculoasă excepție: Christian Moraru însuși, care a mai făcut o tură, două de stadion și a ajuns din urmă generația „douămiistă“ și post-„douămiistă“. El singur, extras din mediul nostru toxic de putere, e contemporan cu cei ce vin. Dar faptul de a fi profesor universitar undeva în Statele Unite nu e și asta o poziție de putere? E o întrebare gravă și destabilizantă pentru un troțkist, pe care Christian Moraru nu și-o pune.
În mod curios, episodul pe care Christian Moraru îl uită mereu e revoluția. Vorbind în limbajul lui esopic, învăluit, baroc și deplorabil stilistic, ne comunică faptul că optzeciștii au avut „un impact politic limitat“, anticomunismul lor sub comunism fiind „ineficient“. Desigur, dacă ținem să uităm participarea unora din generația 1980 la revoluție și la schimbările ce au urmat în perioada plină de tensiuni și violențe de la începutul anilor 1990. Cei care n-au participat niciodată la nimic au rămas, într-adevăr, cât se poate de ineficienți.
Iată însă o surpriză, pe care o ai întotdea una cu acest gen de abordări ideologice: nu știi niciodată dacă ideologii vor besc despre literatură, sociologie sau politică atunci când ar trebui să vorbească doar despre literatură. Printr-un gen de turnuri bruște, de o remarcabilă incoerență intelectuală, Christian Moraru revine la „revoluția“ literară (cu ghilimele, care nu știm exact ce vor să spună în context): optzeciștii s-au ridicat împotriva „modernismului românesc târziu“. Însă după Christian Moraru ei n-au trecut ștacheta după 1989. Mai mult, au involuat și s-au „decontempora neizat“. Urmează demonstrația.
Trebuie să mărturisesc încă o dată că rar mi-a fost dat să citesc ceva atât de confuz, de mizerabil scris și de incoerent argumentat. Aflăm astfel că șaizeciștii (Ana Blandiana, Fănuș Neagu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru „și alții ca ei“ – sic!), deși „vedeau arta lor ca pe o armă anti-regim“, au produs o literatură în care „omologiile, continuitățile și compatibilitățile“ cu „politica oficială erau evidente“. Adânc. Cel pentru care aserțiunile lui CM nu sunt chiar atât de evidente rămâne să-și caute singur probe.
Urmează descrierea șaizecismului în opt puncte, pe care le vom sintetiza mai jos. Punând semnul contrar la fiecare din caracteristicile enumerate de el, obținem și formula optzecismului. Uluitor e că descrierea literaturii șaizeciste are pretenția, după Christian Moraru, să reprezinte totodată și descrierea „stilistică operațional-comunicațională a ceaușismului“. Dacă n-ați știut, ceaușismul și șaizecismul împart următoarele trăsături: estetismul, o artă a „nebulozității convenabile și a transcendențelor dubioase“, evazionismul, solemnitatea, grandilocvența și rigiditatea ca „subversiuni ale metafizicului“, hipercentralizarea, naționalismul xenofob și fabulatoriu, antisemitismul, minimalizarea criticii academice, autocanonizarea confortabilă și instalarea obscenă în funcții, osificarea în statu quo. Am reprodus cele de mai sus exact în ordinea din textul lui CM.
Greu de găsit ceva mai lipsit de rigoare intelectuală ca această listă în care se amestecă unele cu altele, cu pretenția identificării de „omologii“ între literatură și ceaușism. Să fi fost ceaușismul estetizant?! Când și cum?! Rudimentarismul, brutalitatea și sărăcia lingvistică a propagandei ceaușiste, redusă la maximum două sute de cuvinte, să fi fost ele estetizante, evazioniste și o subversiune solemnă și grandilocventă a metafizicului?! Ce e acest delir? Pe de altă parte, ce înseamnă faptul că o literatură se caracterizează prin „hipercentralizare“? Ce reprezintă asta cu adevărat? În ce fel se pot regăsi note naționaliste-xenofobe și antisemite în literatura generației 1960, luată ca întreg? În ce fel a minimalizat ceaușismul critica academică? Cum s-au instalat scriitorii din anii 1960 în masă în mari funcții? La cine anume se gândește CM și cum poate generaliza asta la ansamblul scriitorilor dintr-o generație, chiar când vorbim doar despre cei mai importanți?… Ceea ce se potrivește pentru regim nu se potrivește, decât în mintea lui CM, pentru literatură. Și invers. Reprezintă asta un demers intelectual valabil? Ce e acest amalgam de criterii cu aer de generalizare plină de ifose academice?
Confundând constant literatura cu temele literare recurente, CM dă note de bună purtare ideologică temelor, nu literaturii ca atare. Intrarea noastră în contemporaneitate, obsesia sa intimă, se realizează după 2000, prin „mizerabilism“, prin „atacarea pauperizării endemice“, „a insalubrității materiale și politice din spațiul public“, a „fițelor“ gen GDS (niște „pseudoelite“, zice CM plin de sine), prin „sensibilitate la suferința animalelor“, la „abuzul domestic“, la „macismul românesc de doi bani“, la „oprimarea minorităților“ și „la desconsiderarea ignară a rolului capital jucat de minoritari și de vectorii identității, de la gender și sex la regiune, etnie, rasă și abilitate, în performativitatea socială, expresie, profesiuni – pe scurt, în viață.“ Trecând peste pompoșenii și peste faptul că alăturarea dadaistă a temelor, unele reale, altele resentimentare și toate la un loc ridicole prin juxtapunere incongruentă, îmi spun că, excepție făcând cele care îi provoacă lui insomnii personale (GDS) și cele cu nuanță radicală (rasă și gender), sunt teme pentru care mulți dintre noi se bat în intervenții publice, nu de azi, de ieri, și nu doar ocazional și de la distanță.
Însă iarăși amestecăm nepermis lucrurile politice cu lucrurile literare! Simplul fapt că scriu un roman mizerabilist, centrat pe rasă, etnie, abilitate și gender nu transformă producția mea în literatură. Unele sunt, în ochii mei, literatură, altele nu. Pentru Christian Moraru nu știm cum stau lucrurile, fiindcă el dă de înțeles că frecventarea temelor e suficientă ca să ne aducă în rând cu lumea din universitățile americane.
Gândirea lui Christian Moraru e profund marcată de o viziune liniară asupra istoriei, politicii și literaturii. Pentru el, lumea evoluează univoc și tot înainte. Dacă înțeleg eu bine, ea evoluează prin opoziții, azi așa, mâine pe dos. Dacă lucrurile stau în felul acesta, eu unul nu-l văd bine pe CM, fiindcă mâine va trebuie să se dezică de ce spune azi, dacă vrea să țină pasul. Oricum, deocamdată, pentru el, trecutul e simplist și depășit; ce vine e evoluat și necesarmente superior. (Nimic mai rudimentar și mai fals în domeniul științelor umane.) De aceea, Moraru se află mereu în spatele trenului, mereu în goană, nu cumva să-l scape. E un revoluționar ce se conformează comandamentelor zilei. De la înălțimea conformismului, el privește în urmă cu infinită satisfacție de sine, fiindcă, iată, a reușit să se înregimenteze încă o dată. Problema examenului critic față de poncifele prezentului nu și-o pune, încredințat că adevărul e încarnat în comandamentele prezentului. De aici și prezentismul, patologia care face ravagii în (anti-)cercetarea academică a ultimelor decenii; de aici și ușurința cu care preia fără examen „adevărul“ exprimat de corectitudinea politică și cultura anulării (cancel culture).
CM are generalizarea facilă. Când cutare poet optzecist se manifestă homofob sau bigot, asta induce o notă de blam pentru toată suflarea. Cum și de ce?! Pe orizontala generației, în care eu nu cred, dar pe care nu o resping de plano în discursul altora, și pe verticala vârstelor, suntem tot atât de diverși ca pretutindeni unde există viață intelectuală și literară pe glob. La fel în redacția României literare și în toate redacțiile Uniunii. Când apar radicalisme și derapaje grave (cazul Lavric), ne știm face singuri curățenie în ogradă, nu e nevoie pentru asta de intervenții din afară, semn de igienă intelectuală.
Nu simțim însă nevoia să gândim la fel, așa cum simte Christian Moraru. Și nu simțim nevoia să importăm ziduri identitare între noi, mai ales asta nu. Mulți dintre noi avem despre corectitudinea politică, despre wokism și despre cancel culture cea mai proastă părere, fiindcă nu am uitat, ca alții, ravagiile pe care le aduc logica binară, încorsetarea în reguli și conformismul intelectual. Considerăm că toate acestea sunt dovada unui uriaș regres intelectual, și nu vedem aici, câtuși de puțin, o dovadă de progres. Mulți dintre noi, care încă n-am uitat, refuzăm înregimentările, neomarxismul creator de frustrări și invidii de clasă (cu nimic mai bun decât cel de rasă), radicalismul, falsitatea stângismului-caviar, proximitățile extremei stângi cu extrema dreaptă, surori de sânge și ideologie.
Și, mai ales, refuzăm reducerea literaturii la ideologie. Vrem în continuare ca literatura să vorbească despre om, nu despre post-om. Dorim să examinăm ce se scrie în lumina spiritului critic, și nu prin recursul la reguli absurde. Nu credem că întoarcerea la trecutul cultural îndepărtat sau apropiat ne transformă automat în conservatori. Nu dorim să-i citim pe Homer, Shakespeare și Eminescu altfel decât așa cum au scris ei, fără cenzură și imixtiuni în text, fiindcă ne credem suficient de formați ca să ne luăm singuri de-acolo, critic, ce se potrivește sufletului nostru și să lăsăm în epocă, în context, ceea ce aparține epocii și contextului. Nu e nevoie ca obtuzitatea corectitu dinii politice să facă asta pentru noi.
Cam asta i-aș spune lui Christian Moraru, care e convins că are adevărul în buzunar.
Însă la ora asta e mult prea târziu pentru ca el să mai înțeleagă că rolul unui intelectual nu e să reproducă papagalicește zumzetul ideologic ambiant, prin supunerea oarbă față de gândirea dominantă, în cazul de față radicalismul stângist din mediul universitar american, unde Christian Moraru face operă de militant, nicidecum de intelectual. De când lumea, statutul de intelectual implică reexaminare critică, repunere în discuție a poncifelor, necreditare a ideilor de-a gata.
Când vorbește despre putere și cedări față de sistem, la sine însuși ar trebui să se gândească, în primul rând, la puterea pe care o exercită asupra propriei sale minți ideologia radicală din mediul său universitar, la faptul că i-a cedat cu totul și nu în ultimul rând la avantajele și confortul pe care i le procură înregimentarea sa ideologică, dacă tot e să vorbim aici și despre ceea ce-l obsedează atât la alții.
În fine, cum aș putea oare să-i comunic lui Christian Moraru mai blând o mică obiecție de manieră: cam multă și caraghioasă aroganță! Chiar dacă ar fi deversat un ocean de înțelepciune în Șaizecizarea optzecismului. Contemporaneitate și decontemporaneizare în literatura română de azi, urechea și ochiul nostru n-ar auzi și n-ar vedea decât fanfaronada cu care se recită versetele noii religii.