Relevanța valorilor în societatea românească actuală

Lumea se schimbă și omul se schimbă. În condițiile de astăzi, pentru dumneavoastră personal, cât de importante (mai) sunt sentimentele pozitive cum ar fi încrederea, prietenia, fidelitatea, generozitatea, admirația, onestitatea, devotamentul, sinceritatea etc.? Care dintre aceste trăsături (sau altele!) alcătuiesc sistemul de valori definitoriu pentru dumneavoastră? Și care mai sunt (încă) relevante pentru societatea românească actuală?

Temă propusă de Gabriel Chifu

Flavia ADAM

Ce e reprezentativ

Mi-a plăcut mereu să cred că scriitorii sunt o specie aparte, că au ceva care îi deosebește de restul lumii, o structură emoțională care le conferă o anumită strălucire, o vibrație aproape insesizabilă, la limita irealului, o forță interioară care poate cu ușurință, insuficient stăpânită fiind, să se transforme în slăbiciune.

Sunt foarte puțini acei oameni care cântăresc corect influența pe care acțiunile, faptele sau atitudinile lor o au asupra celorlalți. Puțini cei pentru care contează acest lucru. Și mai redus e numărul acelora care sunt conștienți de cât e de important să gestioneze optim atitudinea pe care ei înșiși o au față de ceea ce se petrece în jurul lor. Consider că, în acest context, a avea o atitudine pozitivă și optimistă față de viață, a te strădui mereu să vezi partea bună a lucrurilor, a avea încredere în tine și în ceilalți și, mai presus de toate, într-o forță divină omniprezentă și omniscientă, a crede din toată inima în ceea ce îți propui și a căuta cele mai adecvate și oneste căi de a îți îndeplini visul, nu poate fi decât de ajutor. Sinceritatea față de sine e un element indispensabil în formarea unei percepții corecte asupra propriei persoane, a construirii eficiente și conforme realității a imaginii de sine. Pe de altă parte, sinceritatea față de ceilalți include respect, valorizare și, de asemenea, o doză de încredere. Sunt elemente care se influențează reciproc, valori care împreună dezvoltă structuri comportamentale sănătoase.

Sunt privilegiată să fac parte din categoria acelor oameni care sunt binecuvântați cu prezența unor prieteni adevărați, ei înșiși, în mare parte scriitori, a unor oameni care, de-a lungul timpului, mi-au fost alături, m-au încurajat, m-au susținut necondiționat, mi-au oferit încredere, speranță, dragoste dezinteresată, înțelegere și bucurie. Sunt oameni pe care îi admir pentru generozitatea lor, pentru bunătate, pentru noblețe și onestitate, pentru înțelepciune și talent, pentru exemplul pozitiv pe care mi l-au oferit. Dumnezeu a avut întotdeauna grijă să îmi scoată în cale oamenii de care eu am avut nevoie în anumite momente de cumpănă sau să mă scoată pe mine în calea celor care au avut nevoie de mine, oferindu-mi posibilitatea de a da mai departe din lumina pe care, la rândul meu, am primit-o. Așadar, prietenia este o altă valoare în care cred cu toată ființa și pentru care sunt recunoscătoare că există în viața mea.

Mi-ar fi aproape imposibil să identific acele trăsături definitorii ale unui sistem de valori reprezentativ pentru societatea românească, poate pentru că m-am obișnuit, de o vreme, să nu mai generalizez. Nu cred în existența unui astfel de sistem de valori, unul deținut de întreaga societate românească, nici măcar restrângând cercul la dimensiunile unor comunități care au, în principiu, valori comune, ci doar în selectarea și adaptarea acestor trăsături, la nivel individual. Fiecare individ care beneficiază de liberul arbitru este responsabil de propriul sistem de valori în jurul căruia își desfășoară existența. Și când vorbesc despre un act de responsabilitate, mă refer inclusiv la faptul că fiecare ar trebui să înțeleagă că, mai devreme sau mai târziu, va culege doar ceea ce a semănat.

Adrian ALUI GHEORGHE

Despre „chimia“ prieteniei

Cînd în preajmă se aud zgomotele războiului, când pacea cu ceilalți și cu sine este pusă sub semnul întrebării, dacă nu cumva a îndoielii, te întrebi cît de umană mai este… umanitatea? Încrederea, prietenia, fidelitatea, generozitatea, admirația, onestitatea, devotamentul, sinceritatea sunt cuvinte dintr-un dicționar de bază al moralității lumii, de la începutul ei până azi. Dacă le punem unul sub altul, aceste cuvinte sunt o adevărată „coloană a infinitului“, pe care ar putea să și-o imagineze orice om/ artist, pe care poate fi construită verticala ascensiunii individului și a lumii. Dar la bază punem, ca temelie, prietenia, firește. Fără încredere, nu există prietenie. Fără fidelitate, prietenia este un act ratat. Dacă nu îți admiri prietenul, cum să îl mai numești așa? Onestitatea, sinceritatea, devotamentul fac parte din acea definire a prieteniei, care te îndeamnă să îl iubești pe „aproapele tău“ mai mult decît pe tine însuți. Trăim prietenia atâta vreme cît nu punem un preț pe ea. În momentul în care i-am găsit sau i-am fixat un preț, nu cred că mai știm cu exactitate ce este. Prietenia este prima treaptă spre iubire, se zice. Iubirea este irațională, prietenia impune și (niște) obligații „raționale“. Prietenia e o haină cu care îi îmbraci, îi împodobești pe unii, pe mulți din preajmă. Nu tuturor le vine bine, unora le e strâmtă, altora le e prea largă. Unii o țin ca haină de sărbătoare, alții o mototolesc și o aruncă într-un dulap igrasios. Sunt oameni pe care e mai bine să-i ai duşmani, decît prieteni. E vorba de acei prieteni care devin automat judecătorii tăi. Sunt mulți într-o viață, dintre aceștia, greu să te debarasezi de ei, la un moment dat. Prietenul este cel care „te odihnește“ atunci cînd îl ai în preajmă, cu care poți vorbi chiar tăcînd. Cu care poți vorbi orice, ca și cum toate fleacurile ar fi lucruri parte a axiologiei. Am avut parte și de un fel și de altul. Prietenia este un act care trebuie reconsiderat periodic, tot ce are toxic în ea nu trebuie integrat, trebuie eliminat. Există o chimie a prieteniei, de care trebuie să ții mereu seama. Mai cred în prieteniile literare, care sunt substanța unui mediu literar sănătos. Am putut avea prietenii literare, mai am încă, pentru că mie mi-a lipsit, îmi lipsește organul invidiei. Nu invidiez pe scriitorii din jur pentru ceea ce fac bine, pentru paginile izbutite, dimpotrivă, mă bucur ca și cum ar fi un succes al meu. E o atitudine naivă poate, dar nu o pot modifica. Dar nu tuturor celor pe care i-am creditat cu prietenia mea le lipsește acest organ, din acest motiv nu toate „investițiile“ mele afective au primit un răspuns pe măsură. Mi-am crescut prietenii, mi i-am cîștigat. Ca la cursele de cai, de altfel. Pe unii am pariat aiurea.

Societatea românească/ globală se află la o răscruce, la o redefinire a identității, la o redefinire a rostului individual/ global. Se pot schimba mijloacele de comunicare/ de trai/ de muncă, dar umanitatea nu se poate dezvolta (nu poate supraviețui!) decît pe baza acelorași sentimente pozitive, care au la bază prietenia/ iubirea. Apocalipsa începe de la ura de sine și de la ura față de ceilalți.

Adrian BODNARU

Conduita investițională

Nu sunt o voce a apocalipsei sentimentelor. Cu atât mai puțin a acestora. Dar nici o portavoce a lor. Ci mai degrabă un difuzor al șoaptei, o boxă a tăcerii, o pereche de căști fără volum. Însă toate sub tensiune. Foșnind a viață. A șoaptă transcrisă cu litere de neon – led – pe oglinda în care mă bărbieresc.

Și sigur că mă mai tai, în ciuda celor trei, cinci – de ce nu? –, opt lame ale aparatului de ras. Opt – câte sentimente, trăsături de… față. A căror importanță cred că e pur și simplu sangvină – ar trebui să ne apară în analize măcar celor de peste șapte ani. Prezența lor mi se pare atât de firească, încât dacă mai cred sau nu în ele nu poate fi o întrebare. Mai cu seamă una adresată antreprenorului din mine de câte un faliment propriu dincoace. Sau dincolo. Uneori, pretudindeni, însă niciodată în stare să-mi schimbe conduita investițională. De ce? Pentru că am nevoie să fiu eu însumi: cel revoluția acestor trăsături. O revoluție cu prea mulți actori ca să nu fie ridicolă prin mulțimea certificatelor de participare. Majoritatea, dacă nu toate, false.

Să spun că acest mâine ar fi o zi, o dată de 8 – ca să nu rănesc și să nu mă rănesc în ea? Un 8 răsturnat ar fi și mai bun – mai scund, deci mai inofensiv.

Dar să nu cad în capcana unui număr! Fie el și celebru pe un tricou. Fiindcă, dacă nu știu pe ce loc sunt în clasamentul adevărului, cu siguranță știu că nu sunt în plasamentul lui. Și mă îngrozește ideea că, până la urmă, după ultima etapă, clasamentul adevărului coincide cu celălalt, aritmetic – cel care contează.

Or, cum să schimb încrederea? Dar prietenia? – pe care o consider cea mai importantă dintre trăsături. Și nu fiindcă sunt un fanatic al ei, ci, dimpotrivă, pentru că mă consider un normal, un oarecare, un, până la urmă, obișnuit practicant al prieteniei. Sentiment ce atrage după sine și fidelitatea, și pe toate celelalte. Și care, chiar dacă implică și seducție – cuvânt luciferic, dar deloc în afara sincerității, onestității, devotamentului sau admirației – rămâne de strajă. O strajă generoasă care, din când în când, ne mai întreabă cât e ora în patrie. Sau când bate. În societatea noastră?

Da, în lumea noastră actuală, unde cred că încrederea ar trebui să fie mai relevantă decât celelalte. Sau ar fi frumos să cred. Ori doar să o spun.

Altfel, trăim social prin legi, regulamente, proceduri. Prin basme – un fel de legi și ele?

În Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte – basmul meu preferat – dorul însumează toate cele opt sentimente de aici. Și readuce, întoarce viața la normalitate. La firesc. Fie el cel de pe urmă.

Dar să avem încredere în dor?

Hanna BOTA

Lupul alb

În înțelepciunea lumii există o poveste atribuită unui șef de trib indian care își educă nepotul, pregătindu-l să-i urmeze cândva la conducerea tribului.

Aflându-se odată pe coama unui deal, la vânătoare, bunicul îi spune copilului că în fiecare om există doi lupi, unul alb și unul negru. Cel alb este bun, generos, spune adevărul, se bucură, e sincer, gata de a ajuta, iar cel negru e rău, invidios, arțăgos, furios, mincinos. Ei sunt într-o continuă luptă. Și care dintre lupi e mai tare, întreabă micul indian, care dintre ei câștigă lupta? Interesant este că, așa cum toate poveștile tind să aibă o variantă locală, am reîntâlnit povestea în spațiul nostru românesc într-o adaptare autohtonă. Am auzit-o spusă într-o predică de la amvon. Era vorba despre un om care avea doi câini, unul alb și unul negru. Ca să câștige un ban, omul mergea prin târguri și-și punea câinii să lupte. Duminică de duminică unul dintre câini câștiga, ajungând ca toți privitorii să parieze pe acela, pentru ca apoi, brusc, să câștige celălalt, dând peste cap pariurile, aducând câștiguri bune stăpânului. Întrebat de unde știe de fiecare dată care dintre câini va câștiga, stăpânul replică exact cu aceleași cuvinte ca în cazul indianului: câștigă cel pe care îl hrănești!

Da, primul nivel de răspuns ar fi acesta: câștigă acea parte din tine căreia îi dai mai multă atenție, de care te ocupi, partea care este susținută interior.

Mai nou, există o tendință ascendentă în ceea ce privește preocupările unui segment tot mai semnificativ al populației pentru cunoașterea de sine, dezvoltarea personală, psihanaliza, descoperirea traumelor interioare, combaterea stresului, în condițiile în care societatea cu cerințele ei este tot mai solicitantă. O serie de corporații și angajatori oferă salariaților cursuri și ateliere facilitându-le lucrul cu propriul psihic, pentru rezolvarea conflictelor interioare sau de relaționare, profesionale etc., într-un mod pașnic, constructiv și benefic.

Sigur, cred și mă preocupă latura aceasta, a învestirii de atenție și susținere în „lupul alb“, adică, a hrănirii gândurilor de bine, de încredere, de bunătate, onestitate, generozitate, gânduri care duc la atitudini ca atare. Atitudinile repetate, la rândul lor, duc la comportamente care formează obiceiuri ca atare. Această cale este destul de bine studiată, e un proces neurologic care susține formarea de sinapse pe construcții repetitive, ca niște reflexe condiționate. Acesta ar fi primul nivel de răspuns, oarecum mai superficial, deși la îndemână: cu oarecare efort se câștigă un automatism, ca orice reflex condiționat ce necesită repetare, dar, fiind în joc o competență psihică, nu doar biomecanică, pot interveni tot felul de perturbări, așa că nu ajung doar voința de bine și perseverența.

Ceea ce doresc să subliniez este nivelul următor, mai profund, de răspuns: nu ajunge să hrănim lupul alb și să flămânzim lupul negru. Această atitudine poate avea urmări neașteptate, nu putem omorî lupul negru, deoarece își are rostul său în ființa noastră, nu doar pentru că trăim într-un univers polarizat, cu plus și minus, sus-jos, stânga-dreapta – necesare pentru echilibru, pentru a putea trăi în dimensiunea spațiu-timp. Mai concret: lupul negru, care exprimă frici, frustrări, nesiguranță, egoism etc., este ceea ce este tocmai pentru că are ceva de transmis despre ființă; acele elemente „negative“ au un substrat care merită băgat în seamă, merită explorat, adus la suprafață și vindecat, rezolvat, cel puțin, integrat cât se poate și cât suntem în stare, pentru ca să ne înțelegem ființa, să înțelegem cum funcționăm, cum interacționăm și, astfel, să transformăm lupta dintre lupul alb și negru în colaborare. Asta înseamnă dezvoltarea inteligenței emoționale, partea noastră de înțelepciune. Cu cât am mai mult echilibru interior, nu sărind dintr-o reacție în alta – una rece, alta caldă –, ci observându-mă și integrând ceea ce sunt, cu atât relația mea cu mine însămi și cu cei din jur va fi mai calmă, mai constructivă.

Bineînțeles că eu cred în valorile pozitive, în caracterul frumos, nu doar pentru că socotesc că acesta este sensul evolutiv al speciei, spre un spirit tot mai elevat, ci și pentru că este singura șansă de salvare a umanității, a planetei. Trăim tot felul de crize care scot la iveală mizeria umană, este adevărat, dar din crize pot să se nască și spirite puternice, crizele nu exclud evoluția spre bine, deși, poate, e vorba de o naștere cu suferință.

Ion BUZAȘI

Relația normală între știință și religie

Sentimentele pozitive – pe care le înșirați – dau noblețe ființei umane. „Pentru a fi om – spunea Geo Bogza – atâtea sunt necesare“, gândindu-se chiar la aceste trăsături ce înnobilează ființa umană. Ele au coexistat cu antonimele lor (ura, discordia, invidia, trădarea, fățărnicia); căci „acelorași mijloace se supun câte există/ Și de mii de ani încoace, lumea-i veselă și tristă./ Alte măști, aceeași piesă/ Alte voci, aceeași gamă/ Amăgit atât de-adese/ Nu spera și nu ai teamă“.

Istoria (istoria literaturii implicit) ne arată exemple sublime de prietenie (Eminescu-Creangă, Sadoveanu –Topîrceanu etc.), devotament, generozitate, admirație, onestitate. Nu este locul să înșir toate exemplele ce-mi vin în minte, dar voi pomeni unul care m-a impresionat atunci când l-am citit prima dată: în închisoarea de la Aiud, în condiții de exterminare se aflau și bolnavi în stare gravă. Mircea Vulcănescu, cunoscutul savant și sociolog, era în celulă cu un tânăr bolnav, și pentru că nu aveau așternut călduros, el s-a așezat pe cimentul rece, pentru ca deasupra lui să se așeze acest tânăr, tovarăș de celulă, pe care-l salvează de la moarte. Este o emoționantă dovadă de prietenie și devotament împinse până la sacrificiu. Recitind, sentimentele pozitive enumerate, observ că ele se află într-o firească influențare și determinare, căci prietenia – presupune fidelitate, onestitate și devotament – ca niște consecințe ale acestui sentiment. Un sentiment care are, în aparență, mai puțină legătură cu prietenia este admirația. Într-un articol recent, Alex Ștefănescu spunea că este o mare infirmitate să nu poți admira, pentru că acest sentiment îți dă o stare sufletească de optimism, știind că sunt oameni pe care-i prețuiești și cărora, te silești, prin comportament și muncă să le semeni. Pentru că în cultivarea acestor sentimente nobile, omul trebuie să aibă repere morale. „Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune, după care să-și modeleze caracterul și faptele“(Eminescu). Este o constatare amară, ce reiese din evidența faptelor cotidiene, că în societatea actuală unele dintre aceste sentimente s-au degradat sau sunt desconsiderate în lupta aspră pentru existență, pentru că se uită învățătura fundamentală propovăduită de religia creștină, pe care atât de convingător o prezintă Eminescu într-o semnificativă și mereu actuală paralelă: „Pentru a se îmbogăți, pentru a-și îmbunătăți starea materială, pentru a ușura lupta pentru existență, dând mii de ajutoare brațului, oamenii au nevoie de mii de cunoștințe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alții și, a-și veni unul altuia în ajutor au nevoie de religie.“ Este relația normală între știință și religie – care trebuie să fie complementare, un rol esențial având în această privință, școala: „Dacă vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura excesivă a minții consistă misiunea școlilor – excepție făcând cele înalte – ci în creșterea caracterului.“ Și toate calitățile enumerate configurează de fapt un caracter exemplar.

Așadar, pentru mine toate aceste sentimente alcătuiesc un sistem de valori unitar, care se intercondiționează. Și evident că ele ar trebui să devină relevante și pentru societatea românească actuală. În ciuda constatărilor amare pe care ni le oferă societatea contemporană „Iubirea și prietenia, dac-au ajuns zădărnicie, și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie“,răsună optimist glasul poetului, aflat într-o rivalitate literară cu Eminescu, Alexandru Macedonski: „Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,/ E cerul încă plin de stele și câmpul încă plin de roze,/ Și, până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit…“

Liviu CAPȘA

Păstrarea bunului-simț

După ce s-a scris despre sfârșitul civilizației, sfârșitul istoriei și sfârșitul creștinătății, în cele trei cărți-cult din domeniul istoriei și filosofiei ideilor, cred că este timpul să avem o carte și despre sfârșitul bunului-simț, dar nu în sensul spectaculoasei alăturări cu paradoxul, ca la Alexandru Paleologu, ci completându-l, spre a-l salva, cu acele „sentimente pozitive“ cărora le spunem, așa cum sunt definite și în expunerea de motive a anchetei României literare, „încredere, prietenie, fidelitate, generozitate, admirație, onestitate, devotament, sinceritate“. Cu alte cuvinte, cu tot ceea ce a însemnat partea pozitivă a omului și a istoriei de-a lungul timpului.

Da, lumea se schimbă, mai ales în alcătuirile sale exterioare, sfera de interese se lărgește, asemenea și orizontul de așteptare, apar noi oportunități, noi ținte, nu întotdeauna în acord cu binele public. Certitudinile sunt însoțite de dileme, libertatea cade adesea în anarhie, speranța se frânge uneori în deznădeje. Nimic nu-i deajuns și nici suficient de repede. Cum să mai rămână omul același în această turbulență pe care singur a creat-o, și care, acum, e pe punctul să-i scape complet de sub control, ca-n legenda ucenicului vrăjitor ? Este schimbarea lui un câștig, un fapt benefic, atât pentru el, cât și pentru omenire ? Tinde el spre acea desăvârșire, spre acea împlinire pe care le caută dintotdeauna? Grele, apăsătoare, întrebări, precum „urcarea muntelui“ ce-ți dă perspectiva nemărginirii! Tema acestei anchete vine, în mod, poate, nu întâmplător, în completarea celor pe care le-am recitit de curând în mereu actuala carte al lui Constantin Noica, DE CAELO. Încercare în jurul cunoașteii și individului, publicată în 1937. Problema omului, a cunoașterii și, implicit, a societății era, iată, la fel de vie și în secolul trecut, și ea nu-i putea scăpa unui spirit atât de însetat de multiplele forme ale realului. Filosoful român abordează problema individului din punctul de vedere al „cunoașterii spornice“, adică a acelui individ cu „viață interioară“, ceea ce, în esență, urmărește și tema anchetei. Desigur, despre „starea morală“ a omului contemporan s-a scris enorm, nu numai de către filosofi. Noica însă merge mai departe, raportându-l la „fapte“, la „lucruri“, ca „suprem criteriu“. Scrie Noica: „Poți să rostești gînduri oricât de adânci; poți să construiești sisteme care să se țină oricît de bine; dacă nu explici faptele, gîndurile înfățișate nu vor avea nici o temeinicie“. Iar urmarea firească a acestei fraze este, tot în formularea lui Noica, în ce măsură faptele tale îți „validează principiile“. Tot Noica ne îndeamnă să căutăm întotdeauna „înțelesuri“ prin acel „act al cunoașterii, care este cel mai nobil dintre actele omenești“. Să ne înțelegem, să ne cunoaștem, desigur, pe noi și rostul nostru în lume, în primul rând, și apoi, pe ceilalți, lumea în general. Și continuă Noica, pentru ca lucrarea omului să fie împlinită este nevoie ca el să „caute reguli pe care să și le impună critic“. Reguli sociale, dar și reguli de comportament uman individual, acele reguli care dau noblețe și virtute omului. Iar aici îmi vin în minte cuvintele unui alt mare gânditor și cărturar român, Alexandru Paleologu : „În această sferă, rangul uman se vădește prin stil, fie că e al unei opere, al unei vieți, al unei pasiuni sau chiar al unei tăceri.“ Pornind de aici, nu-mi rămâne decât să fac și eu câteva umile completări. În primul rând eu cred că o viață sufletească bogată, sub „tutela“ unui bun-simț, a unei bune-cuviința firești, te așază în lume drept și neschimbător în bătaia vânturilor unor evenimente personale sau ale istoriei, consecvent cu tine și cu valorile tale. Te ajută să-ți păstrezi, cum se spune, atât de cuprinzător, conștiința morală ; să te alături, atât de necesarei, în ziua de azi, ordini a normalității ; și, în același timp, să te opui acelui „tablou moral și social“ încărcat cu noi elemente contradictorii, aruncate de-a valma, pe criterii egoiste sau fără noimă, cu o scară a valorilor răsturnată, indistinctă, care îl face confuz sau de-a dreptul absurd, de neprivit. Un tablou toxic în care neîncrederea, ura, infidelitatea, egoismul, invidia, trădarea, falsitatea, adică opusul „sentimentelor pozitive“ cu care am început aceste însemnări distrug ființa umană. Și să nu uităm ceea ce tot Noica spune : „Dumnezeu ne-a trimis pe lume să-l înlocuim : să dăm sensuri, să creăm, să ducem începutul său înainte.“

Ion COCORA

„Lumea-i cum este…“

Cuvintele ce fac obiectul anchetei, încredere, prietenie, fidelitate, generozitate, admirație, onestitate, devotament, sinceritate, neignorându-l nici pe etcetera, le consider esențiale pentru a defini spiritual și moral o identitate umană. De aceea, înainte de a mă avânta spre o evaluare a lor în timp și spațiu, dându-mi cu părerea despre ceea ce au semnificat ieri, ce semnifică astăzi și despre cum îmi imaginez că vor arăta mâine, simt nevoia în primul rând să mă raportez la ele pe mine însumi, să-mi definesc propriul mod în care am supraviețuit împreună trecându-mi viața (păcătoasă ca orice viață!) prin veacuri două. Fiecare în parte, numite sau nenumite, cred că în copilărie au făcut casă bună cu oamenii de omenie din satul meu bănățean. Sigur le-am întâlnit în ochii lor adesea înlăcrimați, pe chipurile lor brăzdate de muncă și griji, în oboseala și tăcerea lor. Prietenia era sfântă, încrederea venea de la credința în Dumnezeu, generozitatea era sinonimă cu întrajutorarea celui nevoiaș, admirația era pentru săteanul cinstit și harnic, sinceritatea pentru cine refuza minciuna și rușinea provocată de ea, etcetera pentru speranța că va fi mai bine ș.a.m.d. Conștient și inconștient aș zice că am fost permanent preocupat obsesiv ca nu cumva să supăr și să neîndreptățesc pe nimeni. Am divorțat de neveste. Nu și de fundamentalele cuvinte enumerate și repetate aici. Îmi permit însă să recunosc, fie că m-au însoțit, fie dându-le la o parte, că nu am fost ușă de biserică și nu de puține ori am călcat strâmb. Adică pe alături de ele. Cu osebire față de unul singur dintre cele menționate am un sentiment de acută culpabilitate și acesta e fidelitate. Desigur, nu e greu de bănuit, mă refer la a fi fidel în iubire. Mi s-a întâmplat nu o dată să mă aflu în relație cu două femei simultan, spunându-le la amândouă cu seninătate, atent să nu știe una de alta, că le iubesc și să mă îndrăgostesc sincer și deplin de o a treia. Dar luați o atare mărturisire drept un exercițiu de respirație necesar pentru a-mi lungi și îmbuna acum bătrânețea cu un zâmbet dulce-amar. Adevărul e că infidela mea fidelitate le-a afectat și deteriorat, în mică sau mai mare măsură, și pe celelalte. Totuși, nu am încetat niciodată să-l admir pe cel mai bun decât sunt eu, să fiu devotat prietenilor chiar dacă am fost răsplătit cu decepții de mulți dintre ei. Chiar dacă, și dacă, și dacă… Privind lucrurile astfel nu pot să nu-l înțeleg și să fiu de acord cu Cioran când afirmă: „Oricât detest omul, nu aș putea spune cu aceeași ușurință: detest ființa omenească, pentru simplul fapt că în cuvântul ființă există, orice s-ar spune, un ce de plinătate, de enigmatic și pasionant, însușiri străine noțiunii de om.“ Ce să mai zic? Vremurile în care am trăit și cele în care trăiesc, bazându-mă pe experiența acumulată, mă fac din ce în mai sceptic pentru a mă gândi cu optimism la viitor. Nu numai valorile cuvintelor își modifică sensul și degradează, deși în sine prin ceea ce conțin din fașă rămân nobile, ci odată cu domnia lor se modifică și degradează și omul. Firește, și viceversa e valabilă! Nu avem încotro și le adaptăm existenței noastre cotidiene. Ori poate că existența noastră se adaptează lor. Într-un fel sau altul cu toții suntem vinovați, din varii pricini (caracter, sociale, politice, lașitate, prefăcătorie, ignoranță), că nu băgăm în seamă acel ce de plinătate care nu ar trebui să ne fie străin. Atunci de ce să ne batem capul cu una, cu alta, deștept și speculativ, când profetul Eminescu grăise atât de limpede: „Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi“. Până la urmă, în ceea ce mă privește, parafrazând un vers dintr-un final de poem personal, trebuie să accept, ca pe o certitudine, că moartea s-a născut odată cu noi din același pântec de mamă. Doamne ajută!

Vasile DAN

Despre bunul-simț

E adevărat: lumea se schimbă. Cel puțin la prima vedere. Și omul se schimbă. Firește, relativ, niciodată fundamental. Doar ideologiile de extremă stîngă (comunismul) și de extremă dreaptă (fascismul) și-au propus, și au purces, vai, la treabă, să forjeze omul nou într-o lume perfectă. Așadar, există valori morale care nu se pot schimba, cel mult nuanța, indiferent de epocă. Calitatea de om atîrnă de ele. Unele sînt chiar cele pomenite în întrebarea acestei anchete. E drept, acestea pot fi diminuate, temporar uitate sau pervertite cinic. Niciodată însă la nivelul în care omul și-ar pierde sufletul. Unora dintre aceste valori li se adaugă timid și aproape neobservat cel de-al șaselea simț al omului, exclusiv al lui, bunul-simț. Uneori, dar atît de rar!, îl mai întîlnim și astăzi. De aceea, în prezența lui cădem șocați: precum am găsi instant ceva scump, de la care ne luasem gîndul. Bunul-simț era mai prezent cîndva la „păturile de jos“. La noi, mai ales la țară, la blînzii țărani. Sau la periferia orașelor industriale. Mai rar însă, spre deloc, la clasele de sus, nu doar politice. Problema socială de acum e una incredibilă: aceea că nu mai știm unde să le găsim: pe dînsele, pe cele două „pături sociale“ vechi. Și, în România, nebunia lui „a avea“ (în sensul de a avea tot mai mult, peste nevoință) a contaminat totul, compromițînd, uneori dramatic sau fratricid, relațiile dintre oameni. Urmarea foamei după „a avea“ cît mai mult a dus la o sălbăticire socială. Adio, nu în mică măsură, ție, bunule-simț! O tristă concluzie: acum ne recunoaștem de aceeași parte a barcadei prin ceea ce respingem, negăm, urîm, mai mult decît prin ceea ce iubim, agreăm, creăm. Trăim vremuri interesante, nu !?

Péter DEMÉNY

Spune-mi cine sunt, prietene

Toată viața am fost un romantic, deci pentru mine toate valorile înseamnă enorm de mult chiar dacă mai ales în unele nu mă satisface comportamentul meu, fiind furat de alte sentimente romantice. Dar de exemplu de prietenie am o nevoie foarte mare, cîteodată țin chiar anxios la ea, mai ales cînd mi se întîmplă să fiu dezamăgit de prietenii mei, ceea ce mi se întîmplă destul de des din cauza vieții mele alambicate. După cum vedeți, romantismul înseamnă cîteodată victimizare. Dar nu sunt atît de simplist încît să cred că sunt singurul dezamăgit. În tot cazul, aș fi avut nevoie de mai multă susținere din partea prietenilor cînd am fost mîrșav, josnic sau nesimțit – în definitiv, prietenul e singurul care poate spune tuturor lucrurilor pe șleau și totuși delicat. Nu am simțit că am fost tratat așa, mai mult reținut, rezervat, cu observații foarte cumpănite. Eu cred într-o prietenie gen Montaigne-La Boetie și am destulă nevoie de un grad destul de ridicat de autoreflecție pentru a înțelege că oamenii sunt altfel. Poate că e și din cauza timpurilor pe care le trăim, poate că au fost așa dintotdeauna. În tot cazul, sunt adînc rănit cînd cei pe care i-am numit prieteni fac observații neutre în ce privește viața mea. Cine iubește nu poate fi neutru, iar prietenia e și despre iubire.

Horia GÂRBEA

Aspirații…

Valorile pozitive enumerate în enunțul anchetei sînt pentru mine, alături de altele de același fel, esențiale în ducerea existenței, chiar dacă ea este îndreptată împotriva unor „trenduri“ contemporane. Nu voi urma niciodată îndemnul mahalagesc „fii și tu mai nesimțit“, care îndeamnă la nesocotirea celorlalți, a punctelor lor de vedere, în afirmarea de mine însumi în disprețul valorii altora. Valoarea supremă pentru mine, ce nu a fost prenumărată printre cele din preambulul anchetei, este eleganța. Aceasta nu poate fi susținută pentru a-i epata pe alții, ci doar pentru a afirma respectul de sine. Dacă nu îl îmbrîncesc la propriu sau la figurat pe semenul meu pentru a trece eu primul, o fac nu numai pentru că niciun semen nu trebuie îmbrîncit. Ci pentru că, dacă aș proceda astfel, m-aș înjosi în propriii mei ochi. Cum aș putea, după aceea, să mă privesc în oglindă sau să privesc în ochii fiului meu sau ai oricui mă cunoaște? Eleganța implică riscuri. Cînd ceri adversarului să tragă primul, te expui, firește. Dar procedura inversă înseamnă pierderea stimei de mine însumi care nu este acceptabilă în procedimentele unui om civilizat. A părea josnic altora, e lamentabil. A părea josnic mie însumi, e mai rău decît orice, ireparabil și de neiertat.

Nu pot și nici nu vreau să-i judec pe alții. În jurul nostru, în societatea în care trăim, există, ca în oricare alta, monumente de puritate și abisuri de josnicie. În toate timpurile au fost oameni care au mutilat și au ucis pentru fleacuri. Ei înșiși, dacă și-ar retrăi experiența, nu ar înțelege-o. Dar a ucide pentru „rezoane“ aparent mai nobile (credință, libertate, iubire) nu este cu nimic mai nobil și nici mai lesne de justificat decît a deveni criminal pentru un nimic. A fi lipsit de compasiune, înțelegere, cordialitate, chiar față de un inamic ireductibil, înseamnă a ucide propria ființă, este un păcat de neiertat.

În adînca mea răutate, care este proprie naturii fiecărui om, nu pot decît să sper că voi izbuti să mă neg măcar o secundă, să mă purific fie și cît o clipire din ochi.

Gabriela GHEORGHIȘOR

Falsa conștiință și criza valorilor umaniste

Lumea și omul nu s-au schimbat într-atât încât să renunțe la valori precum prietenia, fidelitatea, onestitatea, devotamentul, generozitatea. Cel puțin la nivel discursiv, astfel de valori umaniste sunt în continuare apreciate și dorite. Faptul că prezența și manifestările lor concrete s-au diminuat s-ar putea deduce din numărul mare de cazuri de depresie și de tulburări com por ­tamentale în rândul populației planetei. Dacă, totuși, nevoia de sentimente pozitive a rămas la fel de puternică și de importantă pentru sănătatea psihică a ființei umane, de ce acestea se efasează? De unde apare senzația de criză a umanismului?

Părerea mea este că falsa conștiință stă la baza simulacrelor care înlocuiesc adevăratele valori și sentimente pozitive. Iată cum definea Petru Creția falsa conștiință, în Luminile și umbrele sufletului: „Falsa conștiință este în primul rând cultivarea unei credințe despre sine cu mult superioară realității, este o imagine exaltată a unei excelente absențe. (…) Omul de felul acesta se crede și vrea să fie crezut tocmai ceea ce nu este, şi anume un om nobil în sfera etică și afectivă, luminat în ordinea cognitivă şi puternic în cea volitivă. Fiind un simplu veleitar utopic, vrea să apară nici mai mult, nici mai puţin decât ca paradigma excelenţei umane. Iar această imagine falsă despre sine o afirmă şi o exibă cu patos, trăind-o mai ales când o propune altora sau se gândeşte pe sine între alţii sau mai presus de alţii.“ Un alt nume pentru omul falsei conștiințe este narcisistul. Toți adăpostim măcar o fărâmă de narcisism, care poate înflori fulgurant, dar internetul (cu toate rețelele sale de socializare) a inflamat până la maladie această doză aparent inofensivă. Îmi pare că s-au înmulțit persoanele cu tulburare de personalitate narcisică, persoanele care au o nevoie excesivă de admirație, de validare publică, o importanță de sine exagerată, o dorință acerbă de a-i eclipsa pe alții, o sensibilitate ofensată la orice minusculă observație critică, o invidie patologică mascând, în fapt, complexe de inferioritate și o scăzută self-esteem. În atare condiții, cum ar mai putea funcționa o prietenie autentică între oameni? Ipocrizia a luat locul onestității, lingușirea a evacuat sinceritatea, viclenia a izgonit altruismul. Cine se mai gândește azi, în mod serios, la îndemnul biblic „Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul“ (1 Ioan 3,18)? Omul falsei conștiințe pretinde întotdeauna de la ceilalți sentimentele pozitive și valorile pe care el însuși nu le poate oferi și respecta, dar le poate uneori mima. Nu știu precis ce se află la originea falsei conștiințe, probabil un cumul de cauze, printre care și o educație greșită (atât acasă, cât și la școală, prin degradarea învățământului umanist). Este necesară o strălucită artă pedagogică pentru a pregăti un copil în vederea unei vieți adulte armonioase, dezvoltându-i, deopotrivă, încrederea în sine, rezistența la eșec, capacitatea de evaluare lucidă a propriilor calități și slăbiciuni. Un individ cu o asemenea armură psihologică va fi mai puțin predispus la drame reale sau închipuite, produse de eronata percepție a posibilităților și a resurselor sale intelectuale și sufletești.

Cred în prietenia care trăiește în adevăr, nu în mistificări (auto)flatante. Cred în dragostea smerită, dovedită prin fapte. Cred în libertatea de a spune Nu, în orice tip de relație. Cred în loialitatea față de valori, nu în atașamente umane bolnăvicioase. Cred în generozitatea care nu așteaptă vreo recompensă. Cred în bunătatea fără program și ovații. Cred în puterea pe care ți-o dă cunoașterea adecvată a sinelui. Cred în privirea divină, de care nu te poți ascunde, oricâte măști ți-ai pune pe față.

Gheorghe GRIGURCU

Marja spirituală

Trăim, după cum lesne ne dăm seama, într-o epocă ostentativ materialistă. Marja spirituală a acesteia se reduce pas cu pas în favoarea unei logistici „inginerești“, cunoașterea trece în zona informației tot mai bogate în eterogenitatea sa, pragmatismul se instituie ca factor stăpânitor. Folosindu-se de o analogie spațio-temporală, T. S. Eliot vorbea despre un „nou provincialism“: „Este un provincialism nu în spațiu, ci în timp; un provincialism pentru care istoria este numai o cronică a invențiilor omenești, folosite o vreme și apoi aruncate; un provincialism pentru care lumea este doar proprietatea celor vii, o proprietate în care cei dispăruți nu-și au partea.“ Așadar. o desprindere culpabilă de trecut, cu consecința unui prezent insațiabil de sine, de o suspectă nervozitate. În pofida unui cult fără precedent al „noutății“, inclusiv în înfățișarea „postmodernă“ a artelor, o rotire în cerc. Rezultatul? Un amestec de impasibilitate și intoleranță. Impasibilitate în raport cu temele grave ale spiritului, intoleranță sub înfățișarea unor dictaturi care au triumfat sumbru prin cele două totalitarisme. Urmele lor încă n-au dispărut cu totul din mentalul unor contemporani, aidoma resturilor dintr-o pubelă insuficient golită. Cum ar putea fi favorabil un atare mediu „sentimentelor pozitive“? Nu are însuși conceptul în cauză nuanța unei involuntare ironii? Mai mult ca oricând, orizontul se arată ocupat de concret, de acele entități pe care Heidegger le socotește a fi de natură ontică, relațiile dintre ele determinând în tot mai înalt grad relațiile dintre oameni. Astfel încât încrederii i se substituie tot mai frecvent neîncrederea, în locul prieteniilor se impun alianțele avansând către complicități. Mai apreciate devin oportunismele decât fidelitățile, suspiciunile decât admirațiile, cinismele decât sinceritățile. Cu tot mai puține excepții. Tabla valorilor etice cedează zgomotos. „Sentimentele pozitive“ se usucă aidoma unor flori în glastră care nu mai sunt udate, a unor pomi strangulați de asfaltul care împiedică ploaia să le adape rădăcinile. A te strădui să formulezi pe un asemenea teren minat un „ideal“, ce ar putea fi altceva decât o gratuitate similiestetică?

Andrea H. HEDEȘ

Singuri pe lume

Întâi de toate, mă bucur să citesc în argument că sentimentele pozitive sunt încrederea, prietenia, fidelitatea, generozitatea, admirația, onestitatea, devotamentul, sinceritatea, pentru că vai, într-un crunt hedonism, astăzi pozitive sunt considerate sentimente precum fericirea, optimismul, pasiunea, bunăstarea sufletească, mulțumirea de sine, dragostea, serenitatea. O viață trăită pe modul serendipity, o întâmplare fericită și norocoasă în același timp, adică o înșiruire de lucruri imposibile, cum se poate vedea, acesta este standardul spre care se tinde și care, implică un puternic egocentrism. Eu înainte de toate, eu înaintea tuturor, nu mai contează dacă după mine vine potopul, apocalipsa sau orice altceva. Din cele mi vechi timpuri s-au dat legi. Legi care stabileau normele morale, ceea ce se cuvine și ceea ce nu se cuvine, indicând limitele între care omul poate fi numit om. Că au primit mai târziu și conotații sacre, tabele ale legilor inspirate de forțe superioare, regele nemaifiind de ajuns pentru a conferi greutate normelor, totuși, constrângătoare, toate au avut în vedere obținerea aceluiași rezultat: omul moral. Nu civilizat, fiindcă civilitatea are prea puțin de a face cu moralitatea, cu sentimentele pozitive despre care ați amintit. Istoria e plină de oameni de mare rafinament și de vastă cultură, dar care au dat dovadă de o lipsă de moralitate înspăimântătoare. Omul de astăzi este centrul a tot și a toate și totul se învârte în jurul său, totul se rezumă la persoana sa. Morala lui e modelată după concepția depășită a geocentrismului. Omul contemporan este omul centripet. Atrăgând și folosind toate resursele pentru sine (prietenia, buna-credință, efortul, speranța și încrederea celorlalți, niște naivități în sistemul său de valori), sfârșește, în cele din urmă, prin a deveni o gaură neagră. Din păcate, omul care se ghidează după sentimentele pozitive cum ar fi încrederea, prietenia, fidelitatea, generozitatea, admirația, onestitatea, devotamentul, sinceritatea, pare un accident, o excepție cu puține șanse de a se sustrage atracției devoratoare a egoticilor. Făcându-și din ego religie, cerul nu e înstelat deasupra lor, iar legea morală nu îi poate locui. Așa văd omul României de astăzi. Nu știu cum era omul în România de altădată, pentru că nu îl cunosc decât prin diversele narative: ale istoriei, ale antropologiei, ale sociologiei. Nu mă pot pronunța asupra omului din afară, din alte țări așadar, însă am constatat că românii, în majoritatea lor, se poartă într-un fel afară și într-un altul, delăsător, acasă. Am constatat și surpriza neplăcută a românilor care muncesc în străinătate și care, întorși acasă, i-au contact cu vânzătoarea de la chioșcul de ziare, cu taximetristul, cu polițistul, cu trecătorii de pe stradă. Acum, când lumea cunoaște această perioadă tulbure, cei care pleacă sau cei care au plecat deja și aleg să rămână acolo, spun că nu atât pentru o viață mai prosperă o fac, „lucrurile s-au stricat și acolo“, ci pentru normalitatea relațiilor interumane, pentru un zâmbet sau o vorbă bună din partea unui funcționar, pentru liniștea de a nu fi mereu în gardă, așteptând oricând o simbolică înjunghiere pe la spate.

Vasile IGNA

De te fabula narratur

După toate semnele, în scurta istorie care a urmat descoperirii structurii ADN-ului uman, „rivalitatea“ dintre Biblia revelată și științele evoluției capătă contururi tot mai apăsate. Doar că povestea e fără sfârșit (precum în extraordinara carte a lui Michael Ende), întrucât limbajul e diferit și înțelesurile divergente. Din prima Carte (aproximativ 3,5 milioane de litere) cunoaștem fabula și morala, din cea de-a doua (peste, 3 miliarde de litere … genetice!) descifrăm doar câteva cuvinte și un șir de propoziții simple cu multe semne de întrebare la urmă. Oricum ar fi, poveștile lor descriu lumea, dar nu-i dezvăluie temeliile. Pentru ființa precară și contradictorie, dar infinit disponibilă, care e omul, nu există granițe de netrecut și nici direcții prestabilite. Fiecare dintre noi e un nod, un ghem de posibilități și nevoi al căror izvor și vărsare e în noi înșine. Lumea e aceeși pentru toți și înăuntrul ei e loc și pentru cei cu sentimentele, calitățile pozitive pe care le enumerați, după cum e loc și pentru cele opuse acestora, negativele. Ne place, nu ne place, suntem cu toții din aceeași plămadă, ceea ce, la urma urmelor, ar trebui să însemne că omul e bun, în aceeași măsură în care nu e bun (rău?), și că nu e diferit decât în funcție de norma morală cu care ne judecăm semenii. Doar că nu de relativism e vorba și nici de morală, ci de acceptare a legilor imanente ale speciei.

Pe de altă parte, pentru fiecare din noi, vorbitori ai aceleiași limbi, cuvintele care numesc aceste stări, sentimente, calități, comportamente („concepte“ mai mult sau mai puțin afective) sunt identice, se scriu și se pronunță la fel: prietenie, încredere, fidelitate, devotament, onestitate, sinceritate ș.a.m.d. Dar mai înseamnă ele, azi, ceea ce au însemnat în urmă cu 50, 100 sau 500 de ani? Pentru unii, da, pentru alții, nu. Dicționarele nu au reușit, deocamdată, să le înregistreze fluctuațiile de sens și nici tot mai vizibila degradare a nucleului originar. Sigur e că pentru o parte dintre compatrioți (cât de mare, cât de reprezentativă, e greu de evaluat) ele nu sunt decât vorbe fără acoperire, substitute ipocrite ale interesului egoist și ale comportamentului gregar. Altfel spus, sunt cuvinte cu care nu poți alcătui decât propoziții false, cu silabele invalide și ecou de flatus vocis.Exemplele sunt pe toate drumurile, iar gardienii de toate felurile nu obosesc să ni-i arate cu degetul. Cum nu am nicio veleitate de profesor de morală și nici nu năzuiesc să (mai) trăiesc într-un popor de mucenici, mă mulțumesc cu amărăciunea care mă încearcă ori de câte ori încrederea mea e înșelată, generozitatea desconsiderată, onestiatea pusă la îndoială și politețea luată în derâdere. Căci pe toate acestea (pe rând sau deodată) se sprijină „sistemul meu de valori“, fără de care prietenia, fidelitatea, devotamentul, sinceritatea sau admirația rămân simple vorbe. Nu e nevoie să apelăm la stoici, la epicurieni, la Manualul lui Epictet sau la Evanghelii („Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona“ – Matei, VI, 24) pentru a ne mulțumi să ne bucurăm de ceea ce avem. Și, de ce nu?, pentru a continua să sperăm că Bucuria cea Mare este de a fi viu, dar nu fără păcate!

Nicolae JINGA

O simplă strângere de mână

În general, orice schimbare îşi are semnele ei de întrebare. La nivel macrocosmic lucrurile sunt liniştitoare. O eventuală catastrofă ţine de domeniul fanteziei. De o miraculoasă precizie, Cele şase numere ale lui Sir Martin Rees (Humanitas, 2000) asigură fără greş existenţa. Pământul se va învârti mult şi bine, zi-noapte, în jurul propriei axe şi în jurul dumnezeiescului Soare, cu o precizie amuţitoare întru-mplinirea anului tropic: 365 de zile, cinci ore, 48 minute, 14 secunde şi 2 sutimi de secundă (Luigi Lilio, 1582). Frisoane dau înăbuşitele răbufniri ancestrale (la dereglările atmosferice, la revoltele scoarţei terestre şi la fatidicul tsunami). În context, mai nou pândeşte din tenebre pericolul nuclear – provocare de limită pentru fascinanta raţiune umană. Teama de schimbări e firească. Din experienţa umanităţii, îndeosebi sub aspectul politic, schimbările sunt reciproc inversibile: din bine în rău şi din rău în bine. Existenţa fiinţei umane e un privilegiu cosmic răvăşitor. Superbă rugăciunea lui Lucian Blaga: „Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea !“ Se tot petrec schimbări de paradigmă-n viaţa lumii. Istoria, ca magistra vitae, e un izvor nesecat de memorabile evenimente care au împins lumea înainte şi au făcut-o să fie ce este: o realitate miraculoasă şi, totodată, extrem de fragilă. Politicul, economicul şi socialul sunt într-un echilibru instabil, dar echilibru. Avem o Declaraţie universală a drepturilor omului. Nerespectarea acestora e o mare suferinţă a întregii umanităţi. Din cele trăite (şi) de noi, românii, în a doua parte a veacului 20, ştim bine cum evoluează o ideologie criminală. Partea nevăzută a lumii conţine o colosală doză de iraţional. Se pune problema calităţii fiinţei umane: înclinând oarecum, în context social agitat, dinspre excelenţa fiinţială către rebutul cosmic. Sentimentele pozitive enumerate fac parte dintr-o lungă listă de nobile însuşiri fiinţiale, fără de care o veritabilă personalitate umană e de neconceput. Acestea sunt mai valoroase astăzi ca niciodată-n trecut, întrucât existenţa lor este primejduită de factori extinşi la scară planetară. Acestea pun în valoare fiinţa. Acestea dau adevărata măsură lăuntrică a omului, peste buna plămadă genetică suprapunându-se roadele instrucţiei şi educaţiei ulterioare – ca ideal proces al devenirii de sine. În planul moral-social, preceptele doctrinei creştine rămân definitorii pentru spaţiul european. Virtuţile pauline: credinţa, nădejdea şi dragostea, în înlănţuirea lor crescătoare, preiau în subordine celelalte şiruri de nobile însuşiri care, aplicate vieţii de zi cu zi, fac din fiinţa umană nu numai un homo religiosus înscris pe linia preceptelor pozitive, ci un veritabil homo cosmicus plăcut oricăror instanţe supramundane (mai deloc acel homo deus propovăduit de Harari). Pentru mine personal, toate aceste nobile sentimente au o importanţă majoră şi fac parte din setul de valori moral-fundamentale spre care tind. Există la Ierusalim, lângă Muzeul Holocaustului, un mare atelier-magazin (Caprice) de prelucrare, expunere şi vânzare de diamante. Am primit acolo o lecţie cu înalte răsfrângeri noetice. Aspect uman esenţial: marile tranzacţii de diamante de ordinul sutelor de milioane de dolari sunt parafate între vânzător şi cumpărător, după o cumpănită negociere şi înainte de orice act bancar, printr-o simplă strângere de mână.

KOCSIS Francisko

Nu mă dau bătut

În urmă cu patruzeci de ani n-aş fi spus nici în ruptul capului aşa ceva: constat că sunt de modă veche; şi nu mă deranjează câtuşi de puţin. Principiile mele de viaţă, deja desuete, diferă conflictual de mult de ale generaţiei foarte tinere, dar extrema mea toleranţă, dublată de tact şi înţelegere, evită confruntările. Iată că dintr-o primă trăsătură de condei am mai adăugat trei nuanţe la enumerarea dumneavoastră, dar mă opresc, pentru că nu gândesc printr-un şir de noţiuni, ci prin sfera semantică enunţată şi considerată pozitivă. Sunt de acord că lumea se schimbă, dar omul… A avut şi are iscusinţa de a inventa unelte, tehnologii, sisteme informatice tot mai complicate şi de a le stăpâni, de a-şi schimba mediul (nu întotdeauna în chip fericit), de a se îmbrăca diferit de la o epocă la alta, de a acumula duium de informaţii şi cunoştinţe, de a se specializa în domenii pe care nici nu le-ar fi visat în urmă cu mai puţin de două secole, dar îl schimbă toate acestea pe om? Pe omul radiografiat în esenţa lui, cel disimulat sub învelişul de modernitate şi spoiala de cultură (care s-a scorojit în mod jalnic în ultimii treizeci de ani, omul României educate ajungând să silabisească), deci pe omul privit în construcţia sa instinctuală şi psihică? Tare mă tem că răspunsul e dezamăgitor, într-atât de tare că ne şi ferim să-l formulăm în scris sau să-l rostim cu voce tare, ne rezumăm la clişeul evoluţiei care ne face să credem că schimbarea aspectului exterior este rezultat al schimbării şi în interior. Din păcate, dacă aruncăm o privire oblică prin istorie, ceea ce vedeam e un lung şir de manifestări ale violenţei, ale poftei de putere, de dominaţie, de călcare în picioare a semenului de oriunde şi de oricând; în loc de un car de argumente, ajunge un pomelnic de nume: Nabucodonosor, Darius, Alexandru, Hannibal, Cezar, Traian, Attila, Carol cel Mare, Gingis Han, Batu Han, Baiazid, Timur Lenk, Mahomed al II-lea, Francisco Pizarro, Napoleon, Hitler, Stalin, Putin… Marea şi periculoasa evoluţie se vede în panoplia lui: nu se mai bate cu ciomagul, cu sabia, cu puşca, a trecut la bomba cea mai teribilă.

Asta a fost prima reacţie. Am fost tentat s-o şterg şi s-o iau de la capăt, aplicat, ardeleneşte, să vorbesc numai despre valori cărora eu, personal, le-am consacrat viaţa. Dar n-am putut, n-am vrut să mă mint, să mă prefac că-i văd omului numai părţile bune, admirabile. Dar asta nu înseamnă nici pe departe că nu sunt primul care să caute în copia „după chip“ a creatorului calităţile pe care le-a dobândit prin traiul în grup, în societate, prin educaţie şi prin constrângeri. Şi descopăr, spre marea mea bucurie, foarte mulţi semeni în faţa cărora îmi scot pălăria, extrem de oneşti, în care poţi avea încredere, câţiva dintre ei îmi sunt buni prieteni, descopăr generozitate şi toleranţă în preajma mea; şi cred din tot sufletul că şi alţii găsesc astfel de oameni în preajma lor. Şi dacă ai întâlnit într-o viaţă o sută de oameni – spunea tatăl meu – care fac cinste ideii de om, n-ai trăit degeaba. Am fost crescut cu o rigoare împotriva căreia m-am revoltat când nu o înţelegeam; astăzi mi-o aplic singur mai straşnic decât cei ce m-au educat. Şi-n plus, eu cred că majoritatea oamenilor se află în categoria bună. Tot aici trebuie să adaug că trăim, din păcate, într-o epocă în care categoria aceasta nu deţine puterea. Şi cred că nici în alte epoci n-a fost altfel. E categoria care nu se bate pentru putere.

Da, am admiraţie pentru omul civilizat, cult, onest, tolerant, bun. Am fost crescut să am respect pentru acest om, să încerc să fiu un astfel de om. Nu ştiu dacă am devenit, dar mă străduiesc în fiecare zi, nu mă dau bătut.

Nicolae MANOLESCU

Sentimente și valori

Încerc de câteva zile să mă lămuresc cu privire la tema acestei anchete la formularea căreia am contribuit împreună cu colegii mei. Nedumerirea mea pleacă de la faptul că sentimentul nu implică neapărat valoarea, iar valoarea nu este subiectivă. Sentimentele pot fi considerate bune sau rele ori, cu alte cuvinte, pozitive sau negative, dar nu valoroase sau lipsite de valoare. Nu pot fi, adică, judecate, ci doar constatate. Pe tema valorilor, se poate polemiza, fiind normal să existe opinii diferite. Sentimentele pot stârni, cel mult, reacții de acceptare sau de respingere, fiindcă în materie de subiectivitate nu există decât alb sau negru, intensitatea trăirii fiind o variabilă necuantificabilă. Valorile sunt obiective și exclusiv pozitive. A considera negativă o valoare este un nonsens. Valorile reflectă atitudini intelectuale sau morale. Sentimentele n-au a face cu mintea, care le poate, cel mult, controla, dar nu și a le da naștere. Mărturisesc că nu mi-am dat seama de faptul că tema anchetei noastre se situa, în același timp, pe două planuri diferite decât după ce întrebările își luaseră zborul de pe computerul lui Cristian Pătrășconiu spre zeci de adrese de e-mail și când am încercat eu însumi să răspund.

Nu-mi rămâne decât să caut să împac capra și varza. Am luat la rând cuvintele din DEX care denotează sentimente și pe cele care denotează valori. (În paranteză fie spus, DEX omite faptul că pluralul substantivului – valori – are un sens pe care nu-l regăsim la singular, și anume, acela de valori sociale, politice, religioase etc. La singular, valoarea socială etc. înseamnă altceva decât, la plural, valorile sociale etc.: un bun de întrebuințare sau de schimb, în limbajul economiștilor, sau o calitate a politicii sau a religiei, în vreme ce pluralul ne duce spre un set de atitudini, legiferate sau nu, care reglează comportamentele și raporturile dintre oameni.) E posibil ca anumite sentimente, la rândul lor, să fie consacrate public și să poată fi trecute în rândul valorilor. (Exclusiv la plural.) Iubirea ca atare nu e o valoare, ci un sentiment; iubirea aproapelui este una din valorile creștine. Dreptatea, egalitatea, libertatea țin de categoria valorilor publice moderne, nicidecum de sentimentele cetățenilor. Conceptul de drepturile omului nu e social înnăscut, nici, cu atât mai puțin, individual, el este unul educat, inculcat deopotrivă individului și societății cu puține secole în urmă. Sigur că și sentimentele se educă, chiar înnăscute fiind, dar valorile se nasc datorită educației și ca urmare a presiunii societății sau a bisericii asupra sentimentelor.

Nu știu ce să spun despre sentimentele mele. Știu prea puține lucruri despre ele, de exemplu, știu că sunt incapabil să urăsc. Dar nu sunt defel sigur că nu pot să disprețuiesc. Mai știu și că dacă-mi face cineva un rău, nu simt câtuși de puțin nevoia să-i întorc răul, dar dacă cineva, oricine, s-ar atinge de persoane dragi mie, de soția mea, de copiii mei sau de memoria părinților mei, atunci mă cred în stare de orice. Mi s-a întâmplat o singură dată în viață să vreau să omor pe cineva, dar cum nu era vorba de o persoană, ci de sistemul comunist, n-am fost în stare să-mi duc gândul până la faptă. Tatăl meu mi-a povestit o întâmplare de când era la Canal care m-a marcat profund. Trebuie să precizez că, la nașterea mea, tata avea 40 de ani și copilul care eram îl vedea ca pe un domn respectabil, demn și serios. Așa că e ușor de înțeles șocul pe care mi l-a provocat mărturisirea lui. Săpa Dumnezeu știe ce groapă și s-a apropiat fără să vrea de gardul de sârmă ghimpată care le delimita deținuților teritoriul, când un soldat l-a amenințat că-l împușcă dacă mai face un pas. Tata, calm, l-a întrebat de ce să-l împuște, la care securistul i-a răspuns că așa se procedează cu dușmanii poporului. Pe neașteptate, tata întrebându-l, în replică, de unde știe că e dușmanul poporului, soldatul i-a zis: „Ce ești, bă, în viața de toate zilele?“ Profesor, a răspuns tata. „Profesor, pe mă-ta, trădătorule!“, a exclamat securistul. Când mi-a relatat scena, am vrut să știu ce s-a petrecut în mintea tatei după o asemenea înjurătură. „M-am făcut că n-o aud. Ce puteam să fac? Eram la închisoare. Alții au mâncat bătaie. Mie nu mi-a tras nimeni nicio palmă“, a încheiat tata. Ceea ce a reprezentat șocul vieții mele de adolescent a fost ideea că un individ oarecare ar putea să-l pălmuiască pe tatăl meu. Ani de zile oroarea acestui gest doar virtual nu mi-a ieșit din minte. Mi se părea mai intolerabil decât toate ororile de care comunismul s-a făcut vinovat. Nu-l uram pe securistul cu pricina, nu pe el aș fi vrut să-l omor, ci sistemul odios în care i se permitea unui, în fond, adolescent ca și mine, dar cu o pușcă-n mână, să-i dea o palmă bărbatului demn și înțelept care era tatăl meu.

Și, uite așa, trecem puntea între sentimente și valori. Care sunt valorile pe care societatea românească actuală găsește de cuviință să le respecte? Foarte puține, din păcate. E normal să existe oameni pentru care valorile civilizației occidentale să continue să conteze: în pofida asediului, ceas de ceas, zi de zi și în proporție de mass-media, din partea celor mulți, înspăimântați de războiul de la graniță, de crizele de tot felul, de prețuri și de facturi, de incompetența guvernanților, de fraudele de miliarde care i-au transformat pe unii în nababi, în vreme ce ei își numără mărunțișul pe care li-l acordă statul. Dar pentru societate în ansamblul ei, aceste valori nu mai înseamnă aproape nimic. E și indecent să vorbești despre ele. Ceea ce o caracterizează este un puternic resentiment. Nu mai știu cine vorbea de o societate resentimentară. Societatea comunistă era una a fricii și a resemnării. Dar taberele erau despărțite de o linie clară: de o parte, oamenii de rând, de cealaltă, Partidul, România, Ceaușescu. În plus, deși puterea era personalizată, era greu să urăști la nesfârșit un sistem, cum l-am urît eu într-o clipă a vieții mele. Astăzi, toată lumea urăște pe toată lumea. Ura a luat locul fricii. Oamenii nu mai sunt frustrați pentru că nu pot vorbi liber, ca în regimul trecut, sunt frustrați pentru că nu-i ascultă nimeni. Libertatea atât de râvnită înainte și prima clamată la Revoluție? Ce să facă cu ea? Și ce e mai rău, să ai bani și să n-ai ce cumpăra sau să ai ce cumpăra și să n-ai bani? Ca să nu mai spun că actualele crize ne-ar putea aduce în ambele situații: nici bani, nici marfă! Mai ales, și acesta mi se pare lucrul cel mai alarmant, când nici măcar nu e nevoie să ajungem la fundul sacului, dat fiind că sabia lui Damocles stă deasupra capului nostru ca o amenințare perepetuă.

Am răspuns la chestionar? N-am răspuns? Nici eu nu știu.

Nicolae OPREA

Sindromul Coronavirus

Pentru generațiile mature, care au crescut sub comunism, lumea din jurul nostru s-a schimbat radical în decembrie 1989. Ne-am trezit în ani lungi de tranziție tensionată, recâștigând sentimentul libertății; pentru scriitori, fundamentală fiind libertatea de expresie. Sentimentele pozitive, amortizate prin vitregia vremii, au renăscut în mediul prielnic, însoțite, ca totdeauna, de însușiri negative specifice economiei de piață. În câteva segmente ale lumii noi, moralitatea este așezată în planul secund al existenței, încât încrederea deviază în suspiciune, generozitatea sau prietenia – în oportunism, admirația față de opera colegilor de breaslă – în invidie, sinceritatea – în viclenie etc.

Dar nu bănuiam că peste exact trei decenii vom fi zdruncinați de o formă perfidă de seism social-maladiv și psihologic, Coronavirus. Sub amenințarea ciumei post-moderne am fost nevoiți să jucăm într-un bal mascat pe întreaga scenă socială. Oamenii atinși de pandemie au suportat rigorile izolării de societate sau, mai rău, au fost internați de urgență în spitale improvizate. Și vaccinarea aproape obligatorie. Solidaritatea care ne/ mă caracterizează s-a transformat în înstrăinare de semeni, când nu devine de-a dreptul indiferență. De unde rezultă singurătatea omului social generatoare de tristețe – mai apăsat, în cazul scriitorului – care întrerupe comunicarea sinceră directă, redusă uneori la comunicarea electronică impersonală. Am constatat, în atari circumstanțe, o evidentă lipsă de interes în viața literară, pentru întâlnirile colegiale, manifestările culturale, lansările de carte etc. Ciudat este că, deși boala Covidului a fost aproape eradicată, se perpetuează în zilele noastre sentimentele sau trăirile cu fond negativ. Cred că va mai trece ceva vreme până când urmările sindromului Coronavirus nu vor mai marca raportarea noastră la lume schimbătoare. Încă aștept, cel puțin de la prozatorii congeneri, o capodoperă despre această ciumă post-modernă precum a lui Albert Camus.

Toma PAVEL

Aproapele nostru

Frumoase întrebări, care ne cer să ne examinăm și pe noi și pe cei din jurul nostru!

În tinerețea mea, plecând din România și trăind aproape un an de zile în Franța, am fost uimit de diferențele dintre purtarea de zi cu zi în cele două țări. Mi se părea că la București relațiile obișnuite dintre oameni erau destul de liniștite și de prietenoase, în timp ce în Franța regulile politeței și severitatea lor, adesea justă, mă intimidau. Iar în raporturile cu funcționarii sau cu amploiații la serviciile publice, în ambele țări se vedea imediat cine era șef și cine spera umil să obțină ceva.

În America de Nord, pe urmă, atât în Canada cât și în Statele Unite, am găsit un mod de a trăi mai lent, mai răbdător. Le spuneam adesea prietenilor care se pregăteau să călătorească în America să uite de filmele polițiste americane, rapide și șocante, atât de diferite de viața înceată a locuitorilor ei, de vocile lor liniștite și parcă puțin adormite. În ce privește funcționarii publici, poliția, conductorii transporturilor publice, vânzătorii la magazine, erau toți de un calm și de o cumsecădenie greu de crezut. Încrederea în cei din jur venea de la sine.

Sigur că lumea se schimbă, sigur că anii 2020 nu sunt nici pe departe anii 1960-70, dar îmi spun că sentimentele pozitive la care se referă această anchetă acționează la mai multe niveluri, depinzând, între altele, de depărtarea dintre oameni. Cu „aproapele nostru“, altfel spus cu cei cu care ne aflăm în raporturi imediate și de lungă durată, familia, prietenii, colegii, vecinii, sentimente ca încrederea, prietenia, generozitatea, onestitatea, precum și contrariile lor, suspiciunea, adversitatea, meschinăria, sunt materia primă, vie, a apropierii, și deci se schimbă greu. Când e vorba însă despre raporturi publice, comerciale sau politice, care au loc la o oarecare distanță, sentimentele pozitive ca și cele negative, și mai ales expresia amândurora, se pot modifica mai repede. Și în România și în Franța, de pildă, am văzut cum la un moment dat serviciile publice au devenit mult mai amabile și încurajatoare.

Și totuși… deși tăcerea prudentă pe care în România dezacordul politic la distanță era nevoit să o păstreze în anii 50-80 a dispărut, ea nu a fost neapărat și întotdeauna înlocuită de încredere, prietenie și onestitate. La fel și pe alte meleaguri, în Statele Unite, de pildă, unde prezența constantă a preocupărilor politice, fie locale fie globale, încurajează sentimente brutal ostile față de partidele rivale, ca și identificarea oarbă cu aliați adesea imaginari, toate puse în relief de o actualitate mereu schimbătoare. Și dacă într-adevăr așa stau lucrurile, mă întreb dacă n-ar fi potrivit ca atunci când vorbim despre valori, despre idealuri (subiecte fundamentale) să ne gândim și la forțele care ne îndepărtează de ele și de care nu trebuie să ne lăsăm învinși. Altfel spus, cum să rămânem și sinceri și senini?

Ovidiu PECICAN

Privilegierea valorilor

Lumea se schimbă și omul se schimbă. În condițiile de astăzi, pentru dumneavoastră personal, cât de importante (mai) sunt sentimentele pozitive cum ar fi încrederea, prietenia, fidelitatea, generozitatea, admirația, onestitatea, devotamentul, sinceritatea etc? Care dintre aceste trăsături (sau altele!) alcătuiesc sistemul de valori definitoriu pentru dumneavoastră? Și care mai sunt (încă) relevante pentru societatea românească actuală?

Gândirea amară, încruntată, pesimistă în mod continuu este toxică. Ea induce în cele din urmă nu doar o umoare rea, ci și boli, căci – se știe – trupul e frate cu sufletul și ascultă atent ce spune acesta. Dacă îl hrănești cu lumină, cu soare, cu jar, precum pe calul năzdrăvan din poveste, aripile îi cresc, fie și în invizibil. Dacă îl hrănești cu cenușă, cu lacrimi amare, cu incriminări și disperări abrupte, se anemiază, se sublimează, se chircește, moare – fie și pe când trupul mai e, o vreme, în viață. Cred că îi putem da o mână de ajutor sufletului și, prin el, trupului, oferindu-i sprijninul „de aer“ al unor valori proprii selectate de-a lungul unui parcurs de ani și de decenii din exemplele observate personal, din cele citite sau văzute la eroii din filme, din cele propovăduite de înțelepți cugetători și/ sau credincioși… te miri de unde…

Am încercat în timp să privilegiez câteva dintre valorile din care m-am străduit să mă construiesc. Probabil n-am reușit cât aș fi vrut și poate că am izbutit mai mult decât puteam spera. Sau nu. Oricum, printre cele pe care le observ și în grija cărora mă las se numără consecvența, stăruința, persuasiunea, tenacitatea, înverșunarea împotriva obstacolelor, coerența de sine, păstrarea standardelor proprii și încercarea de a le ameliora, cordialitatea, jovialitatea, surâsul, bunăvoința, răbdarea de a asculta vocile interiorității și pe cele din exterior, preocuparea de a obține buna așezare în raport cu lucrurile și evenimentele, respectul pentru adevăr și pasiunea pentru bunătate, vigilența la adresa propriilor tare și prejudecăți, lupta pentru seninătate, combaterea culpabilității proprii prin inventarea de argumente care să o amelioreze și chiar anihileze, autocritica interioară, iubirea ca valoare centrală (dar, vai, nu adresată tuturor, fără discernământ, ci mai cu seamă celor care o merită și o doresc).

Acord un rol important și libertății, demnității și onoarei, abstracțiuni ce vin de departe din istorie, părând azi, în multe medii, simple aiureli ininteligibile, nefolositoare, obstaculante într-o dinamică socială tranzacționistă, șmecheră. Sunt, cred, vintage, dar îmi urmez restul de cale, curios ce va mai face viața din mine și ce voi mai putea face eu în viață.

Irina PETRAȘ

Încrederea

Lumea și omul se schimbă, da, dar cu viteze diferite. Am mai spus-o și altă dată: „veacul înaintează“, specia umană e tot mai deșteaptă, dezlegând treptat alte taine ale lumii; „ceea ce n-are explicaţie, mai are niţel de aşteptat“, vorba lui Saramago. Dar știința/perfecționarea nu-i atinge pe toți oamenii, omenirea înaintează poticnit, năuc, face pași înapoi. Apoi, zisele sentimente pozitive sunt – sau ar putea fi – calități pe care să le dezvolți/cultivi în relația ta cu ceilalți. Ei, bine, nu cred că vei găsi ușor un om care să spună că nu pariază pe ele, că nu le prețuiește, că nu le numără în sistemul lui de valori. Cu toate astea, ele nu se prea găsesc în stare pură în societatea omenească. Mă tem că o serioasă auto-analiză îți va arăta cât de des le-ai nesocotit tu însuți împins de interese personale, de egoism, de ne-gând. Ba, aș cuteza să spun că nici nu e sigur că sunt neapărat pozitive de vreme ce mulți pași înainte ai omenirii s-au făcut în seama unor trăsături opuse, „negative“, din orgoliu, vanitate. Și ele omenești și, adesea, cu mai mare putere de a împinge carul Istoriei. Răul este „colțul vieții“, vorba lui Eminescu.

Toate sunt forme ale relației cu celălalt, nu le poți defini pe cont propriu decât aproximând, nu poți ști cu adevărat cum le vede celălalt. Dacă le iau pe rând, constat că adeseori ele pot fi măști ale unor sentimente contrare. Admirația poate fi lingușire interesată ori invidie sub acoperire. Generozitatea e bănuită pe loc de gânduri ascunse: „oare ce urmărește?“ Sinceritatea poate fi păguboasă, căci, „dând din casă“, te expui periculos. Să spui mereu sincer ce crezi e un fel de sinucidere. Există și mici minciuni necesare, sigur, pe ele se bazează dansul de societate. Prietenia? Mai de preț ca iubirea (care e un construct!), dar, acum vreo 60 de ani, am auzit o definiție bizară: „prietenul e cel de care te poți folosi!“. Nu cel cu care împărtășești bune și rele, nu cel cu care înaintezi umăr la umăr. Mai nou, puzderia de „prieteni“ de pe facebook a golit-o de sens și noblețe. Fidelitatea și devotamentul cer măcar în parte compromisuri, renunțare la propriile idei. Nu presupun automat reciprocitate. Când sunt excesive, ele surpă demnitatea, stima de sine. Politica dintotdeauna demonstrează cu sârg cât sunt ele de fragile. Onestitatea – „ce înseamnă să fii onest?“ – e constatată cu oarecare condescendență. Un om onest e unul care „nu e în stare de mai mult“. Cinstit și bun se traduce prin „prost de bun“, nu ajungi departe cu el. Șmecherul are oricând mai multe șanse să se ajungă.

Mi-am dorit mai ales să am aproape oameni în care să am încredere. M-am străduit la rându-mi să nu înșel încrederea celorlalți. Să știm că, între noi, vorba e vorbă. Încrederea le presupune pe toate celelalte: prietenie, fidelitate, generozitate, admirație, onestitate, devotament, sinceritate. Se câștigă în timp și se păstrează cu efort. Mi se pare, așadar, cea mai importantă. Ea înseamnă stare de veghe, depășire de îndoieli, acumulare de dovezi ale bunei funcționări dinspre tine și dinspre ceilalți. Spre deosebire de credință, care e abandonare pasivă în seama unei povești liniștitoare, contând și pe iertarea greșelilor, încrederea e activă, elaborată, lucidă, evaluând critic relațiile interumane.

În lumea de azi, ca și în lumile de ieri și de alaltăieri, toate calitățile sunt/au fost prețuite la nivel declarativ de toată lumea, dar sunt pretinse mai ales de la ceilalți.

Monica PILLAT

Pornind de la Candide

Cred cu tărie că prietenia, fidelitatea, devotamentul şi mai ales generozitatea sunt izvoare de energie benefică, sporindu-ne puterea şi lumina, spre deosebire de înclinaţiile egotice care ne îndepărtează de noi înşine şi ne pustiesc fiinţa. În această pledoarie îl voi lua drept călăuză pe Candide, deoarece mi se pare că personajul lui Voltaire ilustrează cel mai elocvent modalitatea prin care credinţa în bine poate crea o contrapondere salvatoare la pornirile maligne ale omenescului mânat de invidie, avariţie, agresiune, lăcomie, laşitate, ticăloşie, impostură.

Concepută ca o satiră la filozofia optimistă lui Leibniz, după care fiinţei i se oferă de către Creator să trăiască în cea mai bună dintre lumile posibile, povetsirea ţine să ne demonstreze contrariul. Protagonistul e anume confruntat cu energiile distructive ale unei societăţi „pe dos“ care, în absenţa oricărui standard moral, celebrează haosul în ipostazele sale cele mai nocive.

Deşi încrezătorul Candide, precum altădată Don Quijote, este expus ridicolului, aşteptările sale fiind continuu contrazise de necazurile, ororile şi nenorocirile survenite, el nu devine nicio clipă comic, ci capătă în timp o aură eroică. Atât Cervantes cât şi Voltaire îşi scapă din mână personajele care îşi iau libertatea de a fi altfel decât au fost gândite iniţial de autorii lor. Contrar previziunilor, materialistul Sancho Panza, iluminat de personalitatea bătrânului cavaler, îi asigură lui Don Quijote dăinuirea, printr-un transfer spiritual de neimaginat, la început. Într-o manieră la fel de imprevizibilă, Candide nu ajunge mizantrop, ci se retrage pentru a-şi creşte propria grădină, ceea ce înseamnă că el întoarce spatele lumii, pentru a se limpezi lăuntric şi pentru a-şi cultiva bunătatea, cinstea, sinceritatea şi credinţa, salvându-se astfel de maculare şi, implicit, oferind din interior, prin exemplul propriu, şansa regenerării umane. Cinicul Voltaire e îndemnat de personajul său să contemple „dispreţuitul“ orizont al celei mai bune dintre lumile posibile prin introspecţie.

Ion POP

În ciuda tuturor semnelor…

Da, lumea se schimbă, se schimbă şi omul, dar câteva dintre trăsăturile fundamentale ale umanităţii lui aş vrea să cred că rămân şi vor rămâne, în esenţă, perene. Desigur, ceea ce se întâmplă astăzi cu omenirea nu este de prea bun augur. S-a întâmplat şi mai ieri, cu veacuri înainte, – Istoria a împins în faţă destui oameni ne-oameni, tirani, despoţi, dictatori sângeroşi, care, din păcate, au făcut ravagii de-a lungul timpului, şi, iată, mai fac şi astăzi, chiar în imediata noastră apropiere. Aceştia au câştigat nu o dată o anume adeziune populară, a unor populaţii manipulate ideologic, prizoniere de sloganuri naţionaliste, constrânse de cenzuri brutale în privinţa informaţiei corecte, însă sunt mulţi şi cei care cam ştiu pe ce lume trăiesc. Ar şti şi mai mult dacă ar avea o conştiinţă educată… umanist, numai că vedem ce loc i se rezervă în şcoala de acum unei asemenea formaţii care ar năzui spre „omul întreg“. Mai degrabă „omul unidimensional“ tinde să devină reprezentativ pentru vremurile noastre „post-umane“, ideologiile de tot soiul, mai ales cele nocive, sunt reactivate, virtualul aspiră să se substituie realului foarte simplu-omenesc. „Ochiul dracului“, adică banul, face şi el ravagii, interesul pentru imediatul lucrativ, cu ambiţia mică şi cu mica libertate a alegerii, limitată de ignorarea a ceea ce poţi fi cu adevărat, e mereu deschis, viciază conştiinţe, alterează şi distruge prietenii, falisifică adesea sensul generozităţii, deviază direcţia admiraţiei prin falsificarea scării valorilor… Mă cam tem că frumuseţea nu va salva lumea, iar scriitorul din mine rămâne mereu frustrat printre concetăţeni care citesc tot mai puţină literatură, tot mai puţine cărţi…

Însă, în ciuda tuturor semnelor de nu prea bun augur, refuz să cred că au dispărut cu totul „sentimentele pozitive“, chiar dacă, precum în procesul de dispariţie al unor specii de plante şi animale, numărul lor pare să se fi redus ori – cum spuneam – alterat în noile contexte nivelatoare de civilizaţie materială şi (in)cultură spirituală. Oricum, în ce mă priveşte, am crezut, cu riscul de a fi taxat adesea de către spirite mai „lucide“ drept „naiv“, într-un sentiment pentru mine fundamental, cel al prieteniei. Până la vârsta, să zicem venerabilă, la care am ajuns, constat cu mare satisfacţie că un număr de prietenii, bunăoară cele de pe vremea studiilor liceale, le regăsesc intacte peste ani. Dar pot să spun că toată viaţa mea am căutat şi am găsit adesea în prietenie un temei existenţial solid şi încurajator, deşi vreo doi-trei „amici“ mi-au înşelat pe parcurs încrederea. Mi-a plăcut să calific acest sentiment, mai ales pe vremea luminoasă şi cu adevărat generoasă a vieţii mele, când am avut şansa nemaipomenită de a fi alături de tinerii din jurul revistei Echinox, în anii ’70-’80, drept „prietenie exigentă“, adică nealterată de preconcepţii şi slăbiciuni strict subiective, cumva supravegheată lucid de spiritul critic, întemeiată pe sinceritate şi onestitate intelectuală. Într-o „eră a suspiciunii“ cum a fost numită de o scriitoare franceză, formulă pe care în context românesc o citim, desigur, cu multe nuanţe diferite – neîncrederea, cauzată atâţia ani de insecuritatea resimţită de prezenţa cvasiubicuă a… Securităţii, a falsificat în mare măsură acest sentiment major, semănând neîncrederea, ipocrizia, trădarea unor foste mari prietenii. Din fericire, suspiciunea de acest soi a dispărut în mare măsură după căderea dictaturii comuniste (sau nu ne mai pasă de ea), – sechele ale ei mai există totuşi –, dar mulţi alţi factori din sfera noilor evoluţii ale societăţii noastre pun încă piedici în calea unei comunicări sufleteşti curate şi profunde. Şi pentru că aminteaţi de fidelitate, sinceritate şi devotament, îmi place să cred că am fost un prieten fidel, am ajutat cât am putut să ajut, – am încercat, în orice caz. Pentru mine e foarte important ca omul să fie unul de omenie… De astfel de sentimente fundamentale este legată ceea ce numim ţinuta etică, ce menţine pe verticală mereu invocata „coloană vertebrală“. Într-un moment de pesimism radical şi de revoltă neputincioasă, am scris vreo două versuri în care spuneam că, de la o vreme, singura coloană vertebrală care ne-a mai rămas ar fi urletul… Era o reacţie extremă, fiindcă trăiesc, ca toată lumea, şi momente de linişte interioară, de încredere şi speranţă în mai bine, în alternanţă cu un alt fel de calm lăuntric, al resemnării la care mă îndeamnă să fac apel la… „ritmul naturii“, pe care nu noi îl hotărâm. Fac şi eu, cum a spus de curând o voce aproape de stingere, „recurs la natură“, am devenit tot mai sensibil la gândul întoarcerii în „ciclul elementelor“… Pe de altă parte, un bun-simţ originar, ţărănesc în cazul meu, n-a mai putut fi pierdut din modul meu de a fi, în ciuda (prea) multor contrarietăţi. Încă o stare de spirit, o trăsătură de caracter, un sentiment dacă vreţi, care se cam pierde din lipsă de „mentenanţă“, cum se zice mai nou.

Încheind, aş vrea să cred că în „sistemul meu de valori“ se va fi păstrat, şi va rămâne aşa până la Urma Urmelor, măcar câte ceva din sentimentele enumerate de Dv. în întrebare. Am încercat, voi tot încerca. În ce priveşte „societatea românească“ de azi, zic că ar trebui să fie relevante fiecare dintre ele, pe rând sau împreună. Nu prea mai sunt, nici în viaţa comună, nici în literatură. Mă feresc, însă, de generalizări: într-o Românie mai profundă decât cea superficial invocată de jurnalismul aflat la putere, descopăr şi sper că vom descoperi mereu, oameni adevăraţi, cu un cod de valori etice şi un registru de sentimente fundamentale durabile, care – din nefericire – se fac astăzi mai greu auziţi şi, mai mai ales, nu sunt lăsaţi să se audă de către mai recenţii „mari bărbaţi ai patriei“. Va veni, poate, şi vremea lor, ca să confirme versetul, când cei de pe urmă vor reuşi să ajungă, măcar din când în când, şi printre cei dintâi.

Savu POPA

Vertij și valori

În vertijul frenetic al schimbărilor care au loc peste tot în lume, la orice nivel, atât sentimentele enumerate în prima întrebare a anchetei, cât și altele, au avut rolul de a-mi modela caracterul, personalitatea, dar și deprinderile sau năravurile. Mi-au oferit o anumită stabilitate și disciplină. Nu pot spune că, întotdeauna, am știut cum să fiu generos, onest, devotat sau sincer. Însă, de fiecare dată, m-am gândit ce ar face un personaj sau un model de viață în situațiile prin care se întâmpla să trec și eu, în anumite momente? Astăzi, mai mult ca oricând, astfel de sentimente fac parte din arta supraviețuirii și a bunului-simț, într-o lume în care aparențele țin locul oglinzilor în care ne privim cu atâta grabă și încredere. Pentru Cicero, prietenia ,,nu e nimic altceva decât înţelegerea deplină, unită cu bunăvoinţă şi iubire, în toate lucrurile divine şi omeneşti“. Epicur spunea că ,,prietenia cutreieră pământul în ritm de dans.“ Am ajuns să cred că, într-adevăr, prietenia este chintesența tuturor sentimentelor sau a valorilor pozitive. Am avut și am foarte puțini prieteni, împreună cu care, ca să îl citez pe sociologul Max Weber, am format și încă formăm acea „comunitate de memorie și sentiment“.

În cele ce urmează, mă voi referi nu atât la un sentiment pozitiv, cât la o conduită manifestată printr-un ,,simț al vieții“, pe care l-a analizat filosoful Ștefan Afloroaei. Să simțim totul ca și când am fi mereu atenți, responsabili față de actele și consecințele acestora. Să simțim înainte de a acționa, vorbi, judeca, a ne grăbi sau distanța. Simțirea mi-a devenit, deseori, cutia de rezonanță a imaginației și a sensibilității mele.

Pentru societatea românească de azi, din păcate, sentimentele sau conduitele benefice sunt prezente sub forma unor simulacre care alimentează o stabilitate iluzorie a binelui sau a relațiilor interumane. De cele mai multe ori, sunt tranzacționate aceste sentimente, în cadrul unor interese sau scopuri obscure. Alteori, sunt disimulate, în cadrul vieții ca teatru, unde primează nevoia de histrionism și predispoziția spre degringoladă. Desigur, nu doresc să generalizez. Mai găsim, pe ici, pe colo, insule ale unor manifesări veritabile de generozitate, prietenie sau onestitate. În rest, mă urmărește, în mod obsedant, ultima replică a lui Iona, personajul sorescian, care se potrivește cu starea lucrurilor de astăzi și care, totuși, ne asigură că ,,răzbim noi cumva la lumină!“.

Nicolae PRELIPCEANU

Totul va fi bine când se va sfârși cu bine

Știu că lumea se schimbă, am fost informat. Știu și că sistemul de referințe mai mult sau mai puțin culturale s-a schimbat odată cu ea. Și cu toate astea îmi vine greu să mă obișnuiesc cu acest fel de realitate, în care cele enumerate de dumneavoastră nu mai sunt chiar în primul plan al preocupărilor oamenilor. Nu contest că mai există indivizi care, ca noi, ăștia, dinozaurii, vorba unui congener al meu, pun preț pe sinceritate, generozitate și mai ales pe onestitate. Astea de mult erau considerate apanajul proștilor. Erai cinstit și sincer, erai considerat un prostănac de colegii tăi, șmecherii. Azi, din cauza unor forme precare de educație, atât în familie (adică deloc), cât și mai departe, la școală și în lume, s-au răspândit altele, deasupra cărora tronează șmecheria și, ca un paravan al ei, nesinceritatea, ca să nu zic minciuna.

Am cunoscut cândva o persoană care mințea cum respira: o respirație, o minciună. Dar era un caz patologic și a și fost tratat social ca atare. Azi însă, la nivelul considerat, greșit, ca atâtea alte încadrări, de sus, rar mai întâlnești un om onest și care să nu mintă. Dar, desigur, astea sunt gânduri și observații de dinozaur, lupii tineri râd și-și văd mai departe de drumul lor, trasat în virtutea noilor obișnuințe și idei, cărora li se conformează, de te întrebi ce cariere fulminante ar fi făcut tot ei și în regimul anti-democrației socialiste.

Nu afirm în cele de mai sus că eu, sub sau supra semnatul, aș fi un cultivator onest și sincer al calităților enumerate de dumneavoastră în întrebarea pe care ne-o puneți. Nu afirm că eu sunt perfect, dar subînțeleg că aceste calități se cultivau pe vremea educării mele, chiar dacă eu n-am ieșit chiar un campion de-acolo.

Dar, cum spuneam, mi-am dat seama că lumea s-a schimbat și că n-o să mai fie niciodată cum a fost. Că schimbarea asta a avut loc mai repede decât oricare alta din istoria trecută, e adevărat, și de aici șocul pe care unii dintre noi îl au în fața celei noi.

Dar, ca să gândesc și eu pozitiv, cum se cere, totul va fi bine când se va sfârși cu bine. Sau cum a-nceput, ca să reproduc titlul unei piese irlandeze jucate cândva la Teatrul Național din București, cu Mihai Constantin în rolul principal, dacă nu mă înșel.

Ileana ROMAN

OK: Ce coincidenţă!

Observ de la o vreme cum tot mai mulţi oameni vorbesc tare pe oriunde, pe stradă, în birouri, în cârciumi, ex cathedra, cum şi prin toate sălile Parlamentului. Ştiam că omul vorbeşte automat tare atunci când începe a surzi şi încă are chef de a se auzi. Acum e altceva, acum mai toţi oamenii vorbesc la celulare (unii la câte două deodată), sunt singuri, iar la celălalt capăt de fără fir se află alte voci care vorbesc tare. Deunăzi am văzut la TV şi un cioban vorbind tare la celular şi zicând ok de vreo trei ori.

Ok este vocabula care a mişcat lumea adunându-o şi amestecându-o până la cocalizare cu paiul, dar celularul e cel care o face omletă clipă de clipă! Iată schimbări în viaţa oamenilor de pretutindeni, schimbări ivite din cauză de efect (cum ar zice un studinte selfist). Efect al aşa-zisei globalizări – un soi de omogenizare universală, un dezechilibru care duce la haos, adică laşi haosul să-şi facă de cap, nu prea de tot, ci numai cât să nu se observe cum unii mahări învârt sofisticate maşinării spre a câştiga afaceri, pieţe, cum şi pentru ale lor debuşeuri în ţările tomberonizate deja. Procesele globalizării – un fenomen entropic (conform unei legi fiziciste) generează crize de tot felul, unele insinuante sau perverse, care la rândul lor determină revenirea la un echilibru, pentru că omul nu renunţă la identitatea sa şi la cercul său. Astăzi este captivat şi de tehnica digitalizării din care avem de înţeles şi partea cea bună: călătoriile într-o lume virtuală video te mai eliberează din chingile materiei telurice. Oricum, omul se adaptează noilor „prefaceri“ oriunde s-ar afla. Nu spun vreo noutate, încerc doar să repet şi eu spunând că fiinţa umană s-a perpetuat de-a lungul şi de-a latul avatarurilor sale, adaptându-se la ceea ce i-a fost condiţie de a supravieţui, de a fi trăitor şi muritor pe acest pământ, omul schimbându-se numai cu el însuşi.

Pot să repet: omul e fiul omului şi nepot, strănepot al omului, care a evoluat moştenind gene de la părinţi şi strămoşi, dobândind noi cunoaşteri, nu şi caractere. Omul e o fiinţă duală, vulnerabilă, cu bune şi cu rele, îndurând schimbări inerente, pe care se căzneşte să le stăpânească.

Totuşi e de observat că tineretul, cu puţine excepţii, nu marşează la schimbarea lumii, el e capcanat, nu-şi lasă celularul, în ruptul capului, nici în pat, în patos (pat vine de la gr. pathos). Tineretul creşte direct tatuat în schimbare şi îşi vede de ale lui facebook-isme, cu infinitul blog în gură. Nici noi, generaţia de după război, nu ne sinchiseam de bolşevizarea ţării. Ţin minte, eram elevă de gimnaziu şi ne bucuram de cravata roşie bine îngrijită, iar UTC-işti deja se vedeau călare pe alţi cai… cu motor. Am văzut şi un aspect de a cărui naivitate (totuşi penibilă) unii ne-am amuzat: doi fraţi UTC-işti făcuseră în curtea casei lor un rond de flori în forma secerii şi ciocanului, precum văzuseră ei pe un steag. Acel rond cu flori a durat doar o zi, pe seară părinţii l-au distrus, tot cu sapa. Era un fason al tranziţiei spre alt regim, întrucât cei doi tineri se bucurau că merg la şcoală, „că n-o să rămână la coada vacii“. Doar părinţii au suferit ca de ciumă atunci când li s-a luat pământul, vitele, doar cei săraci s-au adaptat convenabil, adică repede.

Astăzi lumea trebuie să se adapteze la crizele specifice „evoluţiilor catastrofice“ (e şi o teorie cu acest nume) fie naturale, fie provocate de oameni, vezi războaiele culminând cu genociduri, cărora nu ştiu de ce li se mai spune „inumane“. Iar între războaie ar trebui să domnească pacea nu crizele de tot felul.

La noi românii, încă zăbovind prin rezidualitatea fostului regim comunist, se adaugă şi crizele produse direct chiar de cei ce s-au cocoţat în funcţii de decizie, indivizi incompetenţi care conduc în virtutea… inepţiei. Dar nici lumea, poporul nu-i mai breaz. Multora, steoretipaţi şi contaminaţi cacofonic, le e silă de politicieni dar îi votează pentru o pungă de alimente – ca la milogi. Popor de harapi albi. Mascaradagii. De unde atunci simţul onoarei, al respectului şi al valorilor de care tot vorbim ca în pustie?

Omul e un călător prin viaţa sa şi se repetă, iar repetiţia generează coincidenţe. „Ce bizar, ce ciudat, ce coincidenţă“!, zice un personaj ionescian, unul chel şi mucalit. În acest timp al ubicuităţii sau digitalizării emoţiilor, omul e un Narcis cu selfisme, care vorbeşte tare şi se repetă. Ce coincidenţă!

Pe mine nu diferenţele, ci asemănările mă sperie.

Vasile SPIRIDON

Același set de valori

În cadrul crizei morale pe care o traversăm, devenită între timp o criză a valorilor, sentimentele pozitive enumerate în argumentul la anchetă aparțin aceluiași set de valori. Îmi place să cred, în ceea ce mă privește, că manifest un respect constant față de valorile deja constituite, oricare ar fi ele, și nu sunt de părere că trebuie distrusă ciclic lumea în care trăim, numai pentru a avea ce să reconstruim. Europa de astăzi poate fi făurită respectând și recuperând totodată tradițiile spirituale comune continentului. Românul a devenit și el, în noul context, un homo europaeus actualizat, trăitor într-o lume unde funcționează principiul vaselor comunicante (mereu nevoia de comunicare…). Cuprinși de teama de a nu fi marginalizați, de a nu rămâne mereu în urma sau la marginea Europei, adoptăm mode, iar nu modéle, și încercăm să cultivăm excepția, în loc să fim atenți la mersul în sensul valorilor comune sigure. Avem vocația de a maimuțări și de a ne maimuțări, în condițiile în care diferențierea trebuie să constituie un element important în ecuația relațiilor europene.

Valorile României profunde riscă să se estompeze sau să fie alterate în imaginarul nostru colectiv, din cauza reacțiilor generate de frustrări, de efecte greu definibile în noul context european. Nutrim față de străini un complex – de regulă, un complex de inferioritate, compensat deseori de un bățos complex de superioritate –, iar aceasta, pentru că am trăit secole de-a rândul sub diferite stăpâniri. Or, străinii au fost întotdeauna mai puternici (altminteri nu ne-ar fi putut asupri), mai bogați (inclusiv pe seama noastră) și mai civilizați (exclusiv pe seama lor, în primul rând sub aspectul civilizației materiale). Dar există și complexul de a vedea peste tot complexe sau complexul de a nu mai scăpa de complexe, conștiința suferinței de pe urma acestora nefăcând decât să mărească senzația suferinței.

Dintre acestea toate, complexul marginalității se manifestă la noi fie prin supraevaluarea valorilor naționale, fie prin neîncrederea funciară în posibilitățile spiritului românesc de a atinge dimensiunea europenității și a universalității. Rupturile și delimitările din societatea noastră contemporană sunt cauzate tocmai de radicalizarea pozițiilor față de integrarea europeană. Confruntarea de idei degenerează câteodată în ofensivă plină de furie și de zgomot, făcută de „zavragii“ ce trădează apariția simptomelor de patologie morală și socială. Exhibarea controverselor, spectacolul ieftin al disputelor, fuga de adecvare într-o discuție și refugiul în detalii afectează, nu de puține ori, dialogul nostru social, în timpul căruia vocabulele limbii române se retrag jenate din fața zarvei cacofonice.

Istoria nu este previzibilă, nu are un sens și nu putem exclude instaurarea unei noi forme de totalitarism, într-un viitor pe care îl dorim cât mai îndepărtat. De aceea, în supremă luptă cu oboseala care ne biruie, trebuie să fim, fără exagerațiuni, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Avem la îndemână vorbele lui Mitică, sastisit de condiția lui de a fi român: „Ce’ș copil?!“ Cert este că nu putem trăi fără trecut, după cum nu ne este cu putință să viețuim nici în izolare, la celălalt pol al globului sau al globalizării. Încrederea, prietenia, fidelitatea, generozitatea, admirația, onestitatea, devotamentul, sinceritatea etc. merg mână în mână. Nu putem crede doar într-o singură măsură a sentimentelor pozitive, deoarece toate sunt relevante pentru societatea românească actuală.

Dan STANCA

Fundamente şi fundătură

Am avut prilejul să spun de mlte ori că lumea actuală trăieşte un fel de criză a fundamentelor. Şi dacă se află într-o asemenea situaţie, aceasta se datorează şi faptului că „în exterior“ a realizat lucruri excepţionale. Dar cu ce preţ? Am asistat în ultima sută de ani sau cincizeci de ani la un progres tehnologic de neconceput în trecut. Cucerim „exteriorul“ cu o dezinvoltură care ne sperie. Dar, întreb din nou, cu ce preţ? Fiindcă întotdeauna există o plată. Nu câştigi ceva fără să pierzi pe un alt plan. Iar acest plan este cel nevăzut, cel care nu se poate pipăi, acela care, de fapt, defineşte condiţia umană, dar condiţia umană, îmbolnăvită de ambiţie, e în stare să facă cele mai nefericite pacturi. Ne întoarcem, fireşte, la mitul faustic. Sau mergem la Evanghelii unde ni se pune clar o întrebare decisivă: La ce bun să cucereşti întreaga lume dacă-ţi vei pierde sufletul? Tocmai o asemenea întrebare a fost nesocotită în ultimele decenii. Evident, aceasta nu înseamnă că, pentru a ne apăra valorile fundamentale morale şi spirituale, trebuie ca din punct de vedere material să rămânem nişte înapoiaţi, dar pe de altă parte avem datoria să fim lucizi şi să înţelegem că orice câştig presupune şi o pierdere. Nu poţi, cu alte cuvinte, să te bucuri de înălţimea muntelui ignorând prăpastia care se cască dedesubt. Cu cât e muntele mai înalt, cu atât şi abisul e mai adânc. Dar aşa cum am fost învăţaţi să nu privim în sus, nu privim nici în jos. Privim numai înainte. Dacă am pierdut fundamentele fiinţei noastre aceasta se datorează tocmai acestei priviri încăpăţânate. Altfel spus, suntem robi ai progresului fără să bănuim care sunt consecinţele adevărate ale acestui marş. Desigur, mai apar tot felul de psihologi şi psihoterapeuţi care vor să tragă un semnal de alarmă. Mai apar şi preoţi care, din păcate, folosesc o limbă de lemn, neconvingătoare. Nu ştiu ce ar trebui făcut în momentul de faţă pentru ca oamenii să-şi dea seama de realitatea în care trăiesc. Până la urmă, nu e exclus ca tocmai aceasta să fie singura soluţie. Adică să mergem înainte până la capăt şi în cele din urmă vom primi un răspuns… Vom descoperi cu întârziere că am ajuns într-o fundătură teribilă. Înapoi nu mai putem s-o luăm, atunci? Se spune că dacă n-ai ştiut să pui la timp întrebările necesare, răspunsul va fi cu atât mai necruţător. Cam asta se întâmplă cu noi acum. Răspunsul este haosul în care trăim, adică o dezordine maximă. Omul nu mai ştie pe ce lume se află. Nici în cochilia familiei nu se mai poate retrage, nici spaţiul public nu-l mai ajută. Atunci unde?

Liviu Ioan STOICIU

Un nu hotărât imoralității publice!

În principiu, cred că generația mea și-a păstrat coordonatele morale creștine (fără referire la gândirea religioasă, aici), așa a fost crescută acasă și educată de viața de zi cu zi, de conjuncturile sociale de care a avut fiecare parte, nu neapărat de școală (chiar dacă aparține perioadei comuniste, născută în anii de după 1947). Sigur, fiecare din generația mea are alt răspuns la provocările vremii (depinzând de fiziologia lui comportamentul, în bine sau în rău, de câtă minte și inimă are). Eu, de exemplu, am știut să prețuiesc „sentimentele pozitive“ de care pomeniți (filtrând totul intuitiv; bunul simț vine și din cei șapte ani de acasă; am fost crescut să fiu respectuos, liber și responsabil; nu să fiu „mai bine sărac, dar cinstit“). Însă am pus în anii 80 ai secolului trecut sub semnul întrebării, public, nu o dată, până la Revoluție și după, din păcate (ținând cont că apăruseră dezvăluirile CNSAS și cei deconspirați deveneau fiare încolțite), „încrederea, prietenia, fidelitatea, generozitatea, admirația, onestitatea, devotamentul, sinceritatea“ celor din jur, din minimă prudență (suspiciunea dominându-mi reacțiile, pus în situația de a mă autoproteja, neavând nici o clipă siguranța că nu sunt vânat de oamenii Securității, „securiști în civil“ sau turnători ordinari). Aveam dreptate să fiu retractil, n-am avut norocul să întâlnesc, să-mi fie cât de cât apropiați, mulți „oameni de caracter“… În particular, supraviețuiam prin indiferență față de ce mi se întâmplă, fatalist, resemnat că „așa mi-a fost scris să mi se întâmple“ (nu uitați că sunt „stoic“ predestinat prin numele Stoiciu; am avut stoici strămoși din partea tatălui tatălui meu, direct din Grecia macedoneană). După Revoluție am rămas același, solidar însă cu cei ce s-au arătat prietenoși cu mine, generoși; lor le-am rămas îndatorat… Am crescut de mic în singurătate, am dat de gustul ei (locuind până la 15 ani la Cantonul 248, halta CFR Adjud Vechi, știți, izolat în câmpie, la doi kilometri de sat și la patru kilometri de orașul Adjud), am ajuns azi la o vârstă și tot singur mă simt, punând accent pe onestitate și devotament față de cei din jur. Sunt dintr-o bucată, ce am de spus spun de la obraz, sunt intransigent cu mine, motiv să atrag tot timpul antipatii.

Venind vorba. E curios că generațiile de după a mea (care în anii optzeci ai secolului trecut era pe baricade, matură profesional) au relativizat „sentimentele pozitive“, că onestitatea a devenit o rușine și fariseismul e la mare cinste. Se dă vina pe educație, pe școală pentru degradarea decenței de după Revoluție. De ce spun curios – generația mea a fost la catedră, a dat profesori de vocație la școli și facultăți, ea a educat generațiile care azi nu mai dau doi bani pe „legea morală naturală“ (azi nu mai sună bine: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine!), cum de s-a ajuns aici? Să avem analfabeți funcțional, prea mulți cu studii înalte, rupți de realitățile sufletești (care trăiesc în lumea lor rece virtuală, n-au nevoie pentru asta de știință de carte), care să aplaude și să promoveze subcultura (aceea care le dă sentimentul de „distracție“, primitiv, singurul important pentru ei, de la televizor și de pe mobil), pentru care numai prezentul contează; trecutul îl îngroapă. Lasă că trăiesc azi cu senzația că internetul accelerează schimbarea în rău a firii naturale, omul e tot mai lipsit de generozitate, de compasiune, mai neprietenos, mai prostituat în fața propriilor ochi, fără să aibă mustrări de conștiință… Nu e nevoie să subliniez că pentru mine „sistemul de valori“ și azi se bazează pe aceleași trăsături de caracter etice subliniate de anchetă, de neconceput să fie inversul lor.

Florin TOMA

Naiv și netămăduit romantic, sunt sceptic

Rezon!…Lumea se schimbă. Da. Se naște mereu. Este, cum s-ar spune, in statu nascendi – un adevăr aflat la periferia poncifului. Căci, de fapt, ea s-a schimbat iremediabil, nu mai putem repara niciun pic strâmbătatea ei, ce s-o mai dăm după cireșul ipocriziei! E alta decât acum un an sau cinci și absolut sfâșietor de diferită față de cea, de pildă, a copilăriei noastre (firește că plasarea acesteia în timp se face în funcție de vârsta preopinentului; în cazul meu, e vorba de jumătatea secolului trecut!). Cât despre oameni, ei rămân la fel de neschimbați, schimbându-se tot timpul. Filosofii numesc asta evoluție stagnantă, adică o mică aventură ontică. În timp ce unii se nasc direct fărâmați și nu mai au ce schimba în planul deteriorării, alții se fărâmă pe parcurs, se deteriorează strict în conformitate cu foaia de parcurs (route map!) înmânată la plecare.

Eu, înfiorat până în măduva conștiinței de mine, de vigoarea năstrușnică, „hazardată“(!), fortuită și disciclică a patronimului ce mi s-a dat, deci, mărturisesc că fac parte din rândul minților încăpățânate (nu, nu! nu e nici pereseverență, nici tenacitate, nici îndărătnicie… poate, cel mult, căpoșenie!!), care cred cu tărie că, indiferent ce tratamente i-ar aplica specialiștii, cu ce prafuri cromozomice l-ar stropi – alea din care apar Organismele Modificate Genetic, de unde, și expresia O My God!!! – ei bine, bobul de neghină nu se poate transforma în bob de grâu. Tocmai de aceea, brutarii încă n-au ajuns la stadiul de a face pâine din neghină (deși, cine știe!!…). Fiecare ființă, deci, și omul, posedă în lada cu zestre un dat al lui, o moștenire ca un lanț particular de aminoacizi, o colonie absolut originală de enzime sau, dacă vreți, o colecție personală de larve genetice, care, cu vremea, se dezvoltă și ajung până la stadiul de fluture (urcând, firește, prin familie, școală și bibliotecă acea faimoasă „scară de valori“…„sus, sus, sus, la munte sus, unde Iancu este dus“, fiindcă, dacă fantazăm patriotic, Iancu atinge absolutul!!). Apoi, ca la un semn pe obrazul destinului, la momentul oportun (rămâne, totuși, învăluit în mister cine se ocupă de treaba asta și comandă acest moment!), fluturii își iau zborul și se duc, fiecare pe o direcție anume, cu scopul unic de a schimba lumea. Schimbarea ei în bine, normal.

Fenomenul acesta, însă, se petrece și e valabil doar la unii oameni. La cei însemnați, adică la cei caligrafiați cu roșu în catalogul vremii. La alții, dimpotrivă, procesul este avortat năprasnic, definitiv și categoric, rămânând într-o fază diploidă (acea perioadă în care numărul de cromozomi ai celulelor obișnuite, ca să nu le spunem inutile, este dublu în raport cu acela al celulelor sexuale!), deci, nedepășind stadiul de larve ingerminabile, „dăruiți“ fiind în schimb, prin precaritatea enzimatică, fie cu eclectice propensiuni agresive, susținute de afinități polimorfe electiv-etilice, fie cu o inerție cvasi-letală, grefată pe o nesimțire impetuos vegetativă. Iar, dacă admitem că și la ei e vorba de o schimbare, ea e numai o accelerare a vitezei de cădere în abis.

Răsturnând întreaga construcție argumentativă, dar fără a-i vătăma (sau schimba, doamne ferește!) conținutul, ne îndreptăm spre concluzia seacă și searbădă ca un decret prezidențial.

Adică, eu rămân încătușat în lanțurile unui pesimism veninos și ale unor premoniții triste. Naiv și netămăduit romantic, sunt sceptic în ce privește eficiența strădaniilor acestei lumi (lumea noastră de azi, să fim bine înțeleși!) de a se lăsa schimbată prin încredere, prietenie, fidelitate, generozitate, admirație, onestitate, devotament, sinceritate. În aceste vremuri inexplicabil de smintite, în degringolada bicisnică în care trăim neputincioși, valorile acestea se dovedesc un pic desuete, dacă nu chiar caduce… Ca Ducele de Alba, opera neterminată a lui Donizetti!

Cosmin Andrei TUDOR

Lumea și omul se schimbă, rămânând la fel

Cred într-o schimbare aparentă (de decor) sau, în cel mai bun caz, într-o schimbare lentă, în slow motion, a societății și a omului. Lucrurile din jurul nostru și tehnologia se schimbă cel mai puțin în esență. De pildă, trăind în vremea e-mailului și a mesajului pe whatsapp nu facem decât să trimitem scrisori. Tot ce s-a schimbat este îmbrăcămintea scrisorii și timpul de livrare. Iar un obicei înrădăcinat adânc în mintea colectivă greu se mai poate prăși. Și obiceiurile își schimbă hainele: pachetul de țigări și cutia cu nes de la sfârșitul secolului trecut luaseră locul gâștei din veacul al XIX-lea. Identitatea unui popor se schimbă cel mai greu: „codrul – frate cu românul“. Ei bine, asta este ceva ce poate nu se va schimba niciodată, chiar dacă românul își taie metodic fratele. Când va fi tăiat și ultimul arbore, românul tot se va simți frate cu pădurea, iar atunci am putea vorbi despre o fraternitate prin absență. In fine, spațiul limitat îmi îngreunează demonstrarea caracterului cvasiconstant al lucrurilor. Cât privește sentimentele pozitive din centrul acestei anchete (prietenie, admirație, onestitate, sinceritate etc.), în general, fac uz de ele până la riscul de a părea naiv. Acest sistem de valori ar trebui să fie definitoriu nu atât la un nivel individual, cât mai ales la un nivel colectiv. Dintre acestea, un rol cât se poate de relevant îl joacă (în orice epocă istorică) admirația. Cu această admirație se întâmplă un fenomen puțin ciudat în societatea contemporană și mai ales în cea românească. Dintotdeauna au existat oameni de admirat și oameni care admiră. Desigur, au existat oameni de admirat care au fost admirați și au existat oameni de neadmirat care au fost admirați (din fericire, această a doua categorie nu a fost atât de răspândită în trecut și, din păcate, atunci când a fost a dat naștere unor nenorociri). De obicei, oamenii de admirat sunt modești și greu de găsit (rareori apar în media și când o fac nu stau foarte mult pe micul ecran), iar oamenii de neadmirat sunt peste tot (nu doar pe micul ecran – care poate fi al smartphone-ului, tabletei, laptop-ului, televizorului, cât și pe marele ecran din sălile de cinema) și sunt admirați de mai toată lumea. Printre puținele lor realizări este averea: asta admiră, de fapt, oamenii la ei. Asta nu ar fi o problemă, dar ce spun este. Mulți miliardari ai lumii spun că nu folosește la nimic facultatea, iar pe TikTok sunt niște filmulețe (cu milioane de vizualizări) în care cineva ia mici „interviuri“ unor persoane care de obicei coboară din mașini luxoase, acesta îi întreabă cu ce se ocupă, iar apoi îi întreabă dacă facultatea i-a ajutat cu ceva. Majoritatea răspunsurilor se termină printr-un dezinvolt Nu!. Ce să înțeleagă admiratorii? Că o carte citită este o zi din viață pierdută. Și pentru a mă întoarce de unde am plecat: „Ce-mi pasă că mi se taie capul la treizeci de ani, dacă pot fi domnitor la douăzeci și cinci?“ (N. Djuvara – Între Orient și Occident) spuneau copiii de zece ani în vremea fanariotă. Este vorba tot despre aceeași admirație periculoasă. Urmările nu mai sunt astăzi sângeroase, dar duc sigur la imbecilitate.

Laurențiu Ciprian TUDOR

Problema omului de azi

Încrederea, prietenia, fidelitatea, generozitatea, admirația, onestitatea, devotamentul, sinceritatea etc. sunt tot atâtea valori în care cred și eu în virtutea faptului că aparțin unei culturi cu ADN creștin (încă), deși, în bună măsură, acestea sunt ale umanității în general, adică modelului general uman. Evident, sunt variații de model, uneori surprinzătoare, dar asta este treabă de antropolog și nu e rostul aici să intrăm în astfel de detalii. Acceptăm că discutăm despre faptul că aparținem unei culturi europene, adică unui sistem valoric obținut din dialogul bimilenar dintre cultura greco-romană și cea iudeo-creștină, după cum spunea, de pildă, Henri Wald. Așa că tot setul de valori ieșit din acest mix (cele șapte virtuți creștine, cele ce reies din decalog, plus parte din ce ne propuneau filosofii greci în eticile lor ș.a.m.d.) sunt dezirabile oricui își pune, aici, problema unei morale. Eu, spre exemplu, pun mare preț pe prietenie și cred, precum Nichita, că a avea un prieten e mai vital decât a avea un înger, deși mă bucur și la gândul că un înger ar putea să îmi fie prieten. Cred, însă, că prietenia (oricât ar fi ea optimizare) trebuie să fie născută din adevăr și având exigența adevărului, ca tot ce se vrea durabil. În plus, cred în iertare pentru că ea eliberează (și pe iertat și pe iertător) și pentru că nimeni nu are dreptul să fie radical pentru că nu este ireproșabil. Iertăm celor ce ne greșesc cu speranța că tot ce am greșit ne va fi iertat. Da, iertarea deschide nădejdea și face posibil binele. În ce privește lucrul binelui cred că regula de aur creștină este imbatabilă: ceea ce vrei să îți facă ție oamenii, fă-le tu lor. Asta depășește orice simplă chemare la empatie și produce solidaritate și ajutor. În fine, cred că azi, în afara împrejurului nostru, problema se pune puțin diferit pentru că trăim din nou un timp în care trebuie să spunem lucrurilor pe nume, în care trebuie să apărăm adevăruri vechi, în care libertatea are nevoie să îți aducă aminte de legătura ei cu responsabilitatea. În acest context (în care, adesea, ideologia se substituie eticii) curajul redevine una dintre cele mai importante virtuți, pentru că fără el celelalte virtuți nu s-ar manifesta, exact cum ne învăța Nicolae Steinhardt. Problema omului de azi nu este faptul că el nu mai are astfel de trăsături, ci că le trăiește și le aplică fragmentar. Nu vede coerența lor interioară, necesitatea ca din ele să rezulte o gândire și o conduită compatibile. Și nici măcar nu îl chinuie disonanța cognitivă. Ai zice că nu o are. Asta, deși, în mai toate aspectele vieții lui se vede lipsa de organicitate. El e adeptul terțului inclus de principiu, deși nu are nici experiența paradoxului, nici școala nuanței și nici nu a ajuns la coincidentia opositorum. De aceea cred că ce ține de chestiunea valorilor nu trebuie lăsat la cheremul ideologiilor și nici nu trebuie instrumentat exclusiv (și deficitar) de coacheri, traineri, psihoterapeuți sau mai știu eu ce specialiști în suflet și succes. Cred că trebuie să ne întoarcem la cultura adevărată, la cărți și la studiu, la filosofie și arte (și religie), cu înțelegerea că tot acest demers nu e un soi snob de divertisment, ci un demers serios de autocunoaștere și de dobândire a unei ars vivendi.

Radu TUDORANCEA

Valori și relevanță

Lumea se schimba, este adevarat. Însă cei care au prețuit și au îmbrățișat aceste sentimente pozitive și valori în trecut, le prețuiesc și în prezent și vor continua să o facă și în viitor. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că dincolo de deschiderea individuala, lăuntrică, spre valori precum prietenia, încrederea, admirația, devotamentul, sinceritatea, toate acestea se câștigă și sunt întreținute reciproc, nicidecum unilateral, în relațiile interumane, dar nu numai (inclusiv în planul relatiilor interstatale). Un exemplu la îndemână este faptul că sentimentele de prietenie și într-o oarecare măsură de încredere, generate de trecutul istoric și de punțile culturale perene, de tradiții, existente până nu demult între Federația Rusă și Ucraina, au fost profund afectate – dacă nu chiar anihilate, de agresiunea rusă împotriva Ucrainei, începută în februarie anul curent. Prin urmare, un act de război absolut premeditat și neprovocat, inițiat de Kremlin (culminând cu masive pierderi de vieți omenesti, masacre și crime de război, săvârșite de trupele ruse pe teritoriul Ucrainei) a năruit astfel de sentimente între cele două state, poate pentru mai multe generații de acum încolo, făcând, în schimb, loc unor sentimente negative, profund ostile, vecine cu ura și dorința de răzbunare. Totodată, regimul politic de la Kremlin se confruntă, la nivel mondial, cu un puternic deficit de încredere (comparabil, poate, cu perioada agitată a Războiului Rece), mai cu seamă după ce săptămâni în șir, înaintea declanșării agresiunii din Ucraina, vectorii de putere de la Moscova au negat constant, pe toate canalele de comunicare, orice intenție agresivă, blamând chiar Occidentul pentru pretinse agitații și „retorică războinică“.

Cât despre relevanta sau importanța acestor valori în societatea românească actuală, ele se află într-o strânsă legătură cu înseși evoluțiile și sinuozitățile societății, sau poate cu dimen ­siunea/anvergura falimentului moral.

Cornel UNGUREANU

Despre omul care se schimbă

Aveţi dreptate, lumea se schimbă, şi omul se schimbă. Şi omul se schimbă, dar nu prea mult. A apărut, nu de mult, o carte cu omagiile scriitorilor la adresa lui Carol al doilea. Cele mai multe, la zece ani de domnie. Peste jumătate de an, în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 1/ 1941 niciunul dintre cei ce omagiaseră nu mai spunea un cuvânt. Unii, parcă mai ziceau tare în 1948. Şi în 1953, la moartea lui Stalin. Dar cine vorbea frumos despre Ceauşescu în 197o? Şi cum vorbea în 199o? D.R. Popescu a scris o piesă memorabilă, Moartea lui Liviu Rebreanu – piesă-document, cu citate din ziarele vremii. În septembrie, 1944, la moartea lui Liviu Rebreanu – şi câteva luni după – ce scriau despre Liviu Rebreanu Miron Radu Paras chivescu, Nicolae Carandino, Ion Călugăru, Oscar Lemnaru, Ion Caraion? Poetul Caraion, scrie dramaturgul, care l-a cunoscut din ilegalitate pe Ceauşescu, „e o poveste fără sfârşit. A ajuns în închisori, a devenit Artur. O iubire abstractă a devenit o realitate sumbră – un ideal mincinos? Şi-a acceptat ursita cu o resemnare jalnică?“ Urmează Nicolae Carandino: „În ochii noştri, scrie Carandino, personalitatea lui păstrează nimbul de trădare pe care l-a aşezat duşmanul. Va fi de azi înainte o veşnică durere pentru cititorii lui Rebreanu amintirea epocii de mare răscruce când Apostol Bologa, în loc să se spânzure, a intrat în Gestapo.“ Anii de închisoare ai lui Carandino, nu toţi, există într-o carte de memorii. Şi, din nou, în piesa lui DRP: „Urmează o voce la radio, care spune ce a scris Iuliu Maniu în «Dreptatea»: «Stalin n-a fost numai un produs de valoare spirituală al revoluţiei. Revoluţia rusă şi grandoarea Uniunii Republicilor Socialiste nu se poate despărţi nici un moment de personalitatea uriaşă a lui Stalin…» Aricolele din „Dreptatea“, ziarul naţional-ţărănist, condus de Nicolae Carandino întâmpină cu aplauze vremile noi. Tot în „Dreptatea“ scrie Oscar Lemnaru: „Prin faţa acestui reflectar vor trece, ca la poliţie, răufăcătorii, toţi aceia care, sprijiniţi pe confuze de odinioară, au răspândit , prin fluviul negru al cernelii, ura, minciuna, impostura… Da… îi vom denunţa opiniei publice pe toţi vinovaţii dezastrului. Vom scotoci toate ascunzişurile presei şi tiparului, vom cotrobăi prin toate hrubele întunecate în care zac uneltele de lucru al unei generaţii de imbecili…“ Cine sunt imbecilii? Va scrie tot Oscar Lemnaru: „Publicul, desigur, îşi aminteşte de ei. Deocamdată, iată pomelnicul: Mircea Eliade, cel care nu de mult cerea sânge şi moarte, Emil Cioran, hitlerist propagandist, Paul Sterian, cel care până nu de mult a deţinut o mare funcţie în organizaţia nazistă a României, Horia Stamate, revoluţionar legionar, Arşavir Acterian, antisemit notoriu…“… Nici Nicolae Carandino nu se lasă mai prejos, şi are şi el părerile lui despre Rebreanu. Ce a zis Rebreanu după cedarea Ardealului de Nord?

Despre felul în care a trecut prin lume Oscar Lemnaru scrie Mircea Braga, editorul romanului său… postum. Şi eminentul editor transcrie documentele personajului, cele care ilustrează epoca lui de senilizare. Imbecilizare, ca să folosim expresia lui.

Da, după 30 de ani putem vorbi cu încredere despre lumea care se schimbă. Şi chiar despre omul care se schimbă.

Cristian VASILE

Cum se pierde și cum se câștigă încrederea

Eu personal încerc să dau dovadă cât mai mult și cât pot de onestitate în plan personal și profesional. Am un cerc de prieteni, dar cred că este loc de mai bine. Celelalte sentimente pozitive sunt mai degrabă deziderate și cred că societatea românească în ansamblul său îmbrățișează de fapt foarte puține valori dintre cele enumerate în anchetă. Încrederea se câștigă foarte greu la nivelul unei societăți și o precondiție ar fi existența unui climat social favorabil. Fără să rămânem prizonieri ai unor teorii vetuste circumscrise „psihologiei popoarelor“ (Wundt), putem admite – în temeiul unor studii sociologice serioase – că în spațiul românesc lipsa de încredere este o trăsătură parcă mai des întâlnită decât în alte regiuni ale Europei. S-a vorbit mult după 1989 despre „războiul româno-român“ (Octavian Paler) și chiar dacă verdictul este exagerat și poate părea deplasat, starea de tensiune și faliile sociale nu pot fi negate, ele păstrându-se și astăzi, deși în alte forme și pe alte teme. Nici interbelicul, epoca românească cea mai idealizată, nu a scăpat de stări conflictuale pregnante. Cum să existe încredere la nivel societal când nu există precondițiile necesare?

„Peștele de la cap se împute“ – este o vorbă neaoșă care s-ar putea aplica și în cazul lipsei de încredere (în personalități, în instituții etc.). Nici conducătorii politici, nici liderii de opinie din spațiul cultural-artistic și educațional nu au fost și nu sunt neapărat modele morale care să inspire încredere. Metehnele elitei politice – o adevărată castă, validată periodic prin vot popular, din păcate – sunt de fapt reproduse la nivelul mediului universitar, artistic și intelectual în general. Mulți rectori și alți conducători culturali nu vor, de fapt, o limitare a mandatelor și nu încurajează autonomia domeniului lor în raport cu spațiul politic (vezi doar chestiunea plagiatelor), de aici rezultând o încrengătură de interese, nu întotdeauna legitime, ca să mă exprim eufemistic. Așadar avem nu doar baroni locali sau parlamentari, ci și baroni universitari/culturali.

Promovările, avansările și alte acțiuni care modelează cariera colegilor subordonați depind în numeroase cazuri de toanele acestor șefi culturali. Cum să fie învestiți cu încredere, mai ales în cazuri de comportament arbitrar, discreționar? Aceeași situație se poate întâmpla la nivelul institutelor de cercetare, al muzeelor etc. Un director de muzeu național depinde de Ministerul Culturii și, în ultimă instanță, de guvern. Când nu își apără autonomia, când ține cont și de o agendă de partid sau de sugestiile unor organisme ne-culturale, cum să mai ai încredere deplină în luările sale publice de poziție? Când funcționari publici dintr-o instituție esențială a justiției de tranziție aleg – așa cum a dezvăluit recent presa – să aibă o relație discretă cu structuri mai mult sau mai puțin „academice“ ale unui serviciu de informații, cum să le mai acorzi încredere atunci când își arogă rol de formatori de opinie.

Și, totuși, așa cum sugerează o vorbă înțeleaptă, doar moartea este ireversibilă. Există soluții de redresare. Ele încep cu alegerea răului cel mai mic (oricât de… rău ar suna), în speranța că binele se va întrevedea într-un târziu. În plus, schimbarea radicală poate începe cu pași mici. Sinceritatea (adică implicit recunoașterea dezastrului etic în care ne aflăm) la nivelul unor grupuri mai restrânse se poate extinde ulterior într-un mediu mai larg determinând alte alegeri (morale, culturale, politice).

Ioan Radu VĂCĂRESCU

Sentimente pozitive

Ajuns la o anumită vârstă, prefer să cred că am trăit și profesat până acum, ca simplu cetățean, ca profesor (azi pensionar), ca scriitor (inclusiv ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, organizație căreia îi sunt fidel și devotat de o viață), bazat doar pe sentimente pozitive. A fost așa? Sper din tot sufletul. Și asta pentru că, de lungă vreme, datorită moștenirii părintești și educației primite acasă și la școală (într-o vreme când „învățăturile“ părinților și cele ale „învățătorilor“ erau legea), am trăit după câteva direcții morale pe care înțelepți ca Pitagora sau Confucius le-au sintetizat splendid: „Prietenia este egalitate armonioasă“; „A practica cinci lucruri în orice circumstanță constitue virtutea perfectă: profunzimea, generozitatea sufletului, încrederea în sine, sinceritatea, seriozitatea și bunătatea.“

Azi, când scriu aceste rânduri sărace, e 28 octombrie. Se împlinesc șaptezeci de ani de la moartea lui Mircea Vulcănescu, în închisoarea comunistă de la Aiud, în 1952, cel care își încheia cuvîntul în fața „tribunalului poporului“ cu aceste cuvinte: „Revendic dreptul de a pătimi și a muri pentru adevăr.“ Și-a trăit până la capăt, și dincolo de acesta, dimensiunea sa românească a existenței. Desigur, sentimentul creștin care l-a animat întreaga viață a avut un rol major în al său martiraj.

Încerc, azi, să găsesc puncte de sprijin în jur pentru a-mi păstra sentimentele pozitive în care cred. Inclusiv încerc să mai cred în încredere, conștient de faptul că societatea capitalistă, statul liberal și economia de piață se bazează pe încredere, de la guverne, corporații și bănci până la omul umil supus vremurilor. Am găsit și eu un sprijin în învățătura creștină (probabil că bătrânețea te ajută și mai mult în această direcție), în credința mea ardelenească greco-catolică (dar spre o direcție carmelitană luminoasă, după ani de „întunecate suferințe obscure“). Loc de suflet unde mă întâlnesc cu versurile marelui meu învățător, Shakespeare: „This above all: to thine own self be true, / And it must follow, as the night the day,/ Thou canst not then be false to any man.“ („Hamlet, Prințul Danemarcei“, Actul 1, Scena III, Polonius către fiul său Laertes.)

Nu în ultimul rând, încerc să rămân fidel limbii și literaturii noastre. O fidelitate diferită însă de „fidelitatea clienților“ promovată azi pe toate canalele consumeriste. Admirația mea pentru acestea (care nu pot fi gândite decât împreună) rămâne de neclintit: „Că nu ieste alta și mai frumoasă, și mai de folos în toată viiața omului zăbavă, decât cetitul cărților.“ (Miron Costin, „De neamul Moldovenilor“); „Copilul neînvățat dobitoc crește, iară mare făcându-se, bou mare se numește.“ (Dimitrie Cantemir).

Gheorghe VIDICAN

Despre sentimente și priorități

Spectacolul oferit de locuitorii planetei, de la est la vest, de la nord la sud, ne demonstrează că suntem într-o continuă mișcare, schimbare. Întrebarea mea este cine pe cine schimbă sau cine cu cine se schimbă și de ce?

Analizăm cele puse în discuție, în funcție de jucătorii de pe tabla de șah, de interesele care îi animă.

Din punctul meu de vedere, încrederea, prietenia și fidelitatea sunt principalele sentimente ce trebuie să locuiască în fiecare din noi. Acestea sunt așezate pe aceeași parte a epurei, pe cealaltă parte se află invidia, lăcomia și viclenia.

Prietenia nu se predă în școli, ea țopăie în jurul nostru din primii ani ai prunciei în funcție de sistemul de valori impus de familie, de mediul în care ni se derulează firul vieții influențat de multe ori de factori externi voinței și dorințelor noastre. Prietenia este un sistem arhitectural construit pe verticală de indivizi din diferite medii sociale, de profesii diferite, cu convingeri politice și religioase diferite care participă la ridicarea acestui edificiu spre a satisface cerințelor unei

entități care generează grupul. Acest edificiu e durabil dacă indivizii care formează grupul au încredere unul în celălalt, sunt fideli crezului care îi animă.

Încrederea este structurată la fiecare individ în parte într-un spațiu lăuntric care îi creionează personalitatea. Dacă personalitatea unui individ cu principii bine definite ajunge la numitor comun cu cea a„n“ indivizi, grupul devine o entitate care ca un întreg spune: eu cred, eu pot, eu înving. Dacă individul este înzestrat cu cele trei principii enunțate mai sus, încrederea devine un aliat de nădejde al prieteniei și mână-n mână vor reuși construirea edificiului. Prietenia și încrederea fac casă bună, e nevoie de un liant și cu certitudine acest liant este fidelitatea. Dacă indivizii implicați în construirea acestui edificiu arhitectural sunt fideli scopului ce îi mână în luptă, realizarea acestui proiect va avea sorți de izbândă. Când intervine în angrenaj invidia, lăcomia și viclenia, întreg edificiul devine un mit al lui Manole. În ducerea la bun sfârșit a acestui proiect mai apare spiritul de sacrificiu, de jertfire.

Jertfirea este sentimentul care purifică un individ, o națiune și, extins la o scară mai largă, umanitatea. Construirea edificiului îmbracă diferite forme, ia chipul și înfățișarea celor din grup, scoate la iveală calități neștiute ale indivizilor ce îl formează, cum ar fi generozitatea, onestitatea, devotamentul sau, adunate sub aceeași cupolă, sinceritatea.

Sinceritatea în cadrul unui grup creează emulație, crește randamentul în construirea edificiului propus. Unii indivizi din grup înlocuiesc sinceritatea cu amabilitatea, din precauție, ca să nu supere, să dea bine la impresia artistică, dăunează atmosferei din grup. Sinceritatea garantează reușita grupului.

În cadrul grupului, după o anumită perioadă de timp, se ajunge la o maturitate a gândirii, subordonată țelului propus. Acesta schimbă comportamente, modifică forme de exprimare subordonate gândirii entității care devine un tot unitar. Astfel se ajunge la o formă evolventică a construirii edificiului, evolventa e o spirală care se termină într-un punct, fiind generată punct cu punct cum ne învață disciplina care se ocupă de studierea ei, geometria descriptivă. Finalitatea într-un punct garantează reușita proiectului.

Răzvan VONCU

Cuvintele s-au golit de sens

Sunt convins că, pe oricine am întreba, am primi răspunsul că sentimentele pozitive, valorile în general, sunt esențiale pentru persoana respectivă. Și totuși, în societatea românească, ele și-au pierdut complet relevanța.

De ce?

Pentru că vorbim despre cuvinte, nu despre fapte.

Exact ca acel fost ministru al Învățământului, care și-a construit imaginea pe o bătălie pentru calitate în învățământ, a condus cel mai sever și mai performant audit al universităților românești făcut vreodată, după care… a deschis anul universitar la una dintre ultimele (dacă nu chiar ultima) instituție din clasament, unde era rector soția colegului său de partid și de guvern…

Prietenia, bunăoară, contează, în plan personal, pentru mulți oameni. Contează atât de mult, încât a dispărut cu totul frâna ei: mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul. Fiindu-ne mai prieten prietenul decât adevărul, prietenia s-a transformat, în plan social, cum spunea cândva Monica Lovinescu, în complicitate.

La fel s-a întâmplat cu toate celelalte sentimente pozitive – adevărate valori fondatoare, la nivelul personalității umane – pe care le enumerați. În societate, în spațiul public, suntem conduși de incitare și resentiment, fără pic de onestitate, de generozitate, de respect pentru simpla existență a altcuiva, sau de sinceritate. Ce să mai vorbim de admirație!…

Iată, în urmă cu vreo lună de zile, când s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, un passé composé care n-are alt merit în cultură decât că e fiul mamei sale, a montat pe Facebook un întreg proces de intenție împotriva României literare și a Uniunii Scriitorilor (comparată, cu nerușinare, cu defunctul partid unic!), pe motiv că… ar fi defăimat-o din motive ideologice pe Annie Ernaux. Nu a contat că, în numărul la care inutilul grafoman făcea referire, existau numai două articole despre premiu: un grupaj al opiniilor din presa străină despre proaspăta laureată, fără nicio contribuție din partea publicației noastre, și un profil literar Annie Ernaux, realizat de Grete Tartler, în care distinsa poetă și traducătoare spunea, negru pe alb, că laureata este una dintre marile scriitoare contemporane. Unde era defăimarea? Probabil că în mintea încețoșată, care nu înțelege nimic din nimic, a „indignatului“ de pe Facebook. Credeți că și-a pierdut timpul să rectifice „informația“ mincinoasă? La fel cum nu a avut onestitatea de a verifica la sursă ce scrie în revista noastră, nu a avut-o nici pe aceea de a recunoaște că a mințit și a incitat o furtună de „indignări“ (de aceeași teapă cu a sa), în acest depozit al stupizeniei sociale, care e Facebook.

Credeți că ipochimenul – și ipochimenii care l-au însoțit cu „sfântă mânie proletară“, aceiași care se alătură, ca o colonie de nevertebrate, tuturor atacurilor la adresa breslei literare – nu vorbește despre „valori“, despre „admirație“, despre „onestitate“, „sinceritate“ etc.? Ba bine că nu! (Avea dreptate Brassens: «Quand on est con, on est con!») Toți sunt convinși că ei (și numai ei, din toată societatea românească, ba chiar de pe toată planeta, cu excepția altor „progresiști“ ca și ei!) le reprezintă în exclusivitate. Iar ceilalți, care nu fac decât să-și afirme decent dreptul de a exista și de a-și spune și ei opinia, în cadrele unei societăți cât de cât democratice, trebuie reduși la tăcere, ca niște „conservatori“ înrăiți, „oameni ai trecutului“ (?!), „expirați“ etc.

Cuvintele, vreau să spun, nemaifiind supuse probei faptelor – într-o societate în care notele și examenele nu sunt privite ca instrumente de selecție indispensabile, ci ca… forme de discriminare (?!) –, și-au pierdut înțelesul și au devenit simple etichete. Care pot fi lipite oriunde, de către oricine.

Altfel spus, putem discuta la nesfârșit despre cât de necesare sunt aceste sentimente pozitive, omului și societății din care el face parte. Atâta timp cât checks and balances, cum spun americanii, sunt suspendate – în numele unor clișee ideologice cum este și corectitudinea politică –, vorbim degeaba. La 13 ani de la evaluarea universităților românești, dispusă de ministrul evocat la începutul răspunsului meu, nici una dintre instituțiile considerate neperformante în urma acelui audit nu a fost nici desființată, nici ajutată în vreun fel să devină mai performantă. Dar discuții, sisteme (bugetate, se-nțelege) de „asigurare a calității în învățământ“ și alte asemenea bâzdâgănii sunt… legiune! ARACIS; CNCSIS și altele asemenea au fost reformate până acum și de câte trei ori, fără ca vreo universitate din România să crească în clasamentele internaționale.

Iar ce spun despre universități este valabil pentru aproape toate instituțiile din țara noastră. Și pentru societate, în ansamblul ei, cu excepțiile de rigoare, care însă nu salvează întregul.

Varujan VOSGANIAN

Cele două jumătăți ale vieții mele

Socotesc că sentimentele pe care le enumerați – încrederea, prietenia, fidelitatea, generozitatea, admirația, onestitatea, devotamentul, sinceritatea – rămân valabile în orice carte albă a sufletului. Chestiunea de fond nu e legată de sentimentele pe care le socotim pozitive, ci, mai degrabă, de ceea ce înțelegem noi prin ele, în ce mod se transformă ele în valori, cum aceste valori, ca o funie alcătuită din șuvițe multicolore, se împletesc într-un sistem de valori și, mai ales, cum sistemul acesta de valori care e al meu se potrivește lumii din jur.

Am trăit o jumătate din viață în comunism, fără să mă vatăm până la capăt, și jumătate din viață în post-comunism, fără să mă pot vindeca până la capăt. Dacă mi-ați fi pus întrebările din ancheta dvs. înainte de 1990, v-aș fi răspuns, pe nerăsuflate, că trăiesc într-o lume care nu mi se potrivește. Stăteam, pe vremea aceea, cu tălpile bine proptite, pe prima treaptă a libertății, care e libertatea de a gândi. Dar libertatea de a gândi, lipsită de celelalte atribute ale libertății, se transformă, mai degrabă, în suferință. Ea e specifică spațiilor concentraționare. Die Gedanken sind frei, cântecul de o tradiție aproape milenară, murmurat de evreii din lagăre, însoțește năzuințele unui suflet pe cât de liber, pe atât de captiv. Aveam, în timpul comunismului, liber doar în visele mele, o imagine clară, de-a dreptul maniheistă, despre bine și rău. Eu eram de partea celor buni într-o lume în care cei răi mă împresurau. Povestită acum, starea aceea seamănă cu basmele copilăriei.

După 1990, am căpătat, în plus, libertatea de a mă exprima. Lucrurile nu se schimbaseră prea mult. Nu fusesem educați să fim liberi și socoteam că revolta e una dintre fețele libertății. Vorbeam, vorbeam, uneori mai mult și mai repede decât puteam gândi. Lumea a continuat să nu mi se potrivească și sentimentul inadecvării, după bucuria dintr-o zi de decembrie, avea în el ceva tragic. Eram convins că sunt, în continuare, de partea celor buni și puneam multă patimă în a explica acest lucru. Am dăruit acestei convingeri mulți ani din viața mea.

Am înțeles abia mai târziu că revolta poate face orice, mai puțin o schimbare durabilă. Am încercat, atunci, să urc o nouă treaptă a libertății, spre libertatea de a schimba. În această privință, atunci când e nevoie ca revolta să se transforme într-o anumită disciplină, chiar dacă îi spunem disciplina de a fi rebel, problema adecvării cu lumea se pune cu o acută necesitate. Pentru că nu poți schimba lumea de unul singur. M-am simțit, însă, descumpănit. A fost pentru prima oară când mi-a fost greu să spun dacă sunt de partea binelui sau a răului. Și nu pentru că sistemul meu de valori se schimbase, ci pentru că frontiera dintre bine și rău se preschimbase, între timp, într-un fel de ceață. Diferența dintre bine și rău se descifrează într-o cheie morală. Sentimentele de care am pomenit se situează pe tărâmul moralei și ele își au perechile antagonice, în spațiul pe care îl socotim imoral. Dar între cele două nu mai era nicio graniță, încât nu mai știai de partea cui te afli.

S-au întâmplat atâtea lucruri în acești treizeci și ceva de ani, încât maniheismul a devenit iluzoriu. Inadecvarea este copleșitoare. Să spun că sunt de partea celor buni, ar trebui să adaug cine sunt cei buni cu care mă însoțesc și care sunt lucrurile bune pe care ei le fac. A spune că sunt împotriva celor răi, ar trebui să definesc ce înseamnă să fii rău în raport cu cei buni pe care nu-i pot identifica.

Societatea noastră, bântuită de criza lipsei de sens, cea care, dintre neliniștile sufletului românesc, este cea mai răvășitoare, mai dureroasă și mai greu de vindecat, ca orice rană care nu sângerează, nu poate fi socotită morală. Dar nu poate fi socotită nici imorală, căci pentru asta ar trebui să avem ca reper, prin comparație, starea ei de moralitate, o ipoteză neplauzibilă. Societatea românească nu este azi nici morală, nici imorală, ci amorală, lipsită de repere morale. Este, dacă se poate spune așa, într-o stare de imponderabilitate morală.

În această nepotrivire între valorile în care cred și rătăcirea pe drumuri care se tot bifurcă, sub o boltă lipsită de Steaua polară, singura consolare ce-mi rămâne, ca scriitor, e să transform starea de inadecvare cu lumea într-o sursă de inspirație.

Constantin ZAHARIA

Nu suntem așa cum ne închipuim că am fi

Sunt mai multe posibile răspunsuri la aceste întrebări. Voi încerca una din posibilități, poate cea mai la îndemână:

Da, este limpede, încrederea, prietenia, fidelitatea, generozitatea, admirația, onestitatea, devotamentul, sinceritatea sunt trăsături care mă definesc. Ele sunt pentru mine repere existențiale, pe care încerc să le aplic neîntrerupt, în raporturile mele cu semenii și cu societatea. Cred sincer că în decursul vieții mele m-am lăsat purtat de aceste valori care mi-au fost insuflate încă din copilărie. Faptul că ele m-au însoțit de-a lungul anilor poate fi verificat prin opinia în general bună pe care o au despre mine cei care m-au cunoscut, știut fiind că prieteniile înfiripate de-a lungul timpului se bazează pe o serie de valori împărtășite, căci altfel nu ar exista prietenie. De aceea pot spune că toți cei ce-mi sunt apropiați îmi seamănă, din acest punct de vedere. Și că aceste trăsături li se potrivesc și lor…

Se va constata, desigur, că a vorbi în acest mod despre anumite trăsături – să zicem – de caracter (hai să nu le spunem sentimente, fie ele și pozitive) îl plasează pe cel care le adoptă cu atâta ușurință și ingenuitate într-o zonă de susceptibilitate din care cu greu ar putea ieși. Pasul următor pe care l-ar face ar fi anunțarea candidaturii la următoarele alegeri parlamentare, pe listele unui partid sau în nume propriu, pentru că opinia bună despre sine justifică o asemenea opțiune. Atunci, în ce mod poate fi abordat domeniul circumscris de toate aceste noțiuni?

Primul pas ar fi situarea acestora în contextul moralei sau al eticii. Deși specialiștii în domeniu consideră că cei doi termeni sunt sinonimi, îmi voi permite să semnalez o diferență care mi se pare flagrantă: morala este întotdeauna colectivă, pe când etica e personală, în sensul că un individ asumă o serie de valori și că acestea din urmă formează un univers valabil și aplicabil numai acelui individ. Este desigur un pic cam general și imprecis ceea ce spun, totuși este pentru mine evident că morala înseamnă supunere față de o serie de norme colective, în vreme ce etica presupune o deliberare prealabilă, o alegere personală, constituirea unui sistem de valori care pot fi comune, dar care au fost adoptate în cunoștință de cauză. Este, dacă vrem, o viziune dinamică asupra a ceea ce înseamnă prietenie, sinceritate, devotament etc., care prin natura lor se cer verificate neîncetat.

Este interesant de remarcat că termenul de etică provine pare-se din grecescul ethos, care înseamnă imagine de sine, așa cum aceasta se desprinde din discursul oratoric. Alături de logos și pathos, ea constituie una din cele trei axe ale actului retoric, așa cum este el descris de Aristotel. Ceea ce înseamnă, dacă luăm în seamă această etimologie, că suntem așa cum ne percep alții, iar nu așa cum ne considerăm noi înșine. Altfel spus, nu suntem purtători de valori prin ceea ce credem despre propria persoană, ci prin ceea ce împlinim în relațiile cu semenii. Dar și aici intervine un bemol, căci un retor abil poate induce, printr-un artificiu discursiv, impresia de sinceritate de exemplu, fără ca în realitate el să fie cu adevărat sincer. Poziționarea etică este o acțiune permanentă, nimic nu este definitiv atunci când este vorba despre ce suntem cu adevărat, în ochii noștri și ai celorlalți. Sunt momente când mințim și momente în care suntem sinceri, suntem câteodată trădători iar altădată fideli, generoși și meschini. Cine poate ști cum este cu adevărat? Scriind aceste cuvinte, cum sunt, sincer sau ipocrit? Încerc să ocolesc răspunsul la întrebări ori dau un răspuns adecvat?

Nu știu. Nu am nici cea mai mică idee. Cititorului îi revine rolul de a hotărî. El ar putea să se întrebe dacă simplul fapt de a aduce vorba despre Aristotel și ideea de ethos nu arată că ar fi vorba de cineva care este preocupat de aceste valori, ceea ce îl plasează, în virtutea reflecției etice, într-un spațiu de neîndoielnică onorabilitate. Ori poate că din contră, ar fi vorba doar de o stratagemă, pentru a se pune în valoare, pentru a se desemna pe sine drept un individ demn de încredere, de stimă, de respect, pe când în realitate individul cu pricina este un ipocrit, care vrea să obțină ceva ce nu i se cuvine. Cine poate hotărî? Și cu ce argumente?

Florina ZAHARIA

Un sistem de valori viu

Uneori simțim că nu mai putem fi noi înșine, contextul nu ne mai permite, ne încearcă senzații de libertate amară combinată cu nedumeriri, dezamăgiri și dezgust. Atunci sistemul nostru viu de valori suferă modificări în esență, schimbăm percepții și acceptăm un spectacol care nu mai este doar al nostru.

Iar onestitatea, sinceritatea, prietenia, admirația sunt din ce în ce mai puse în situația să își apere pozițiile, să își întrețină psihozele și să lupte cu întrebările și cu oamenii. Să lupte cu o lume care își face jocurile construind alte sisteme de valori, mult mai alunecoase și, din păcate, mai solide.

Având în vedere că ne aflăm într-un context foarte schimbător, raportându-ne la un mediu permanent în schimbare, mai mult ca sigur că și sistemul nostru de valori e într-o continuă adaptare pentru a înțelege ceea ce săvârșim și, mai ales, ceea ce ni se întâmplă. E destul de delicato-dificil să punem punctul sau să arătăm cu degetul într-o direcție numind ceea ce simțim, ceea ce ne definește și ceea ce transmitem altora. Percepțiile și perspectivele sunt atât de fragile încât rămân semnele de întrebare și gesturile timide ale conștiinței, singurele care mai pot defini sau resuscita.

Găsirea semnificației personale a existenței, a siguranței fizice și emoționale reprezintă primul pas în numirea unui sistem de valori care să te ajute să te cunoști și să te exprimi.

Eu cred în ascultă, gândește, trăiește! Tot ce derivă din trioul acesta al supraviețuirii decente probabil că definește un sistem de valori destul de amenințat de realități.

Dar nu mă tem!

Mihai ZAMFIR

Lumea se schimbă într-un ritm amețitor

Lumea se schimbă într-un ritm amețitor. Cea mai mare schimbare pe care eu am trăit-o conștient mi se pare cea din 1989: Revoluția din decembrie. Atunci, într-adevăr, au fost câteva momente greu de calificat altfel decât ca miracole. Lumea și-a ținut răsuflarea și a fost, poate, și puțin dezorientată. Ce a urmat? Francis Fukuyama a crezut că atunci, într-un fel, s-a terminat istoria; cu alte cuvinte, încheindu-se Războiul Rece, lumea intra într-o eră a păcii, a democrației liberale și a statului de drept. Era o viziune mult prea optimistă; nu a fost așa. Au rămas conflictele; Războiul Rece s-a încheiat, dar a lăsat urme adânci în conștiințele tuturor, în așa fel încât s-au menținut peste tot în lume și comunismul remanent, și comunismul activ, în unele locuri disperat; au continuat dictaturile, au continuat încălcările grave ale condiției umane. Contra acestora: democrația și libertatea – ca idealuri, dar nu se putea spune imediat că partida e câștigată. S-au prezentat în argumentul acestei anchete unele noțiuni elementare – de la care pleacă observațiile mele și, cred, ale tuturor. E vorba de încredere, de prietenie, de fidelitate, de iubire, cinste și așa mai departe. Toate aceste noțiuni au fost noțiuni esențiale în dictatură, în comunism. Atunci s-a pus acut problema supraviețuirii etice a omului. Atunci erau vitale. După 1989 au continuat conflictele, violențele. Altfel, de data aceasta. Iată: au rămas țări în care comunismul domină, uneori chiar cu autoritate, China, Vietnam, Cuba, Coreea de Nord. Au fost în continuare dictaturi cu iz marxist în Africa și în America latină. Dar cel mai violent s-a ridicat contra libertății și contra statului de drept european o viziune care e mai degrabă religioasă decât politică – islamismul. Cel radical, combatant, încercând să impună o nouă civilizație. Țările islamice, bazate mai ales pe resursele lor petroliere au început un război deschis, de uzură, contra Occidentului. Dacă ne întrebăm ce îi opune Occidentul acestui val de islamism radical, vom vedea că, la ora actuală, nu îi opune mare lucru. Îi opune, de fapt, corectitudinea politică – și aceasta este o noțiune care, acum, ne face să frisonăm. Pentru că, de fapt, corectitudinea politică este un fel de liberalism de extremă stângă, colorat cu multe elemente comunistoide. Trebuie să spunem că marii reprezentanți ai acestui mod de a gândi, ai acestei terori intelectuale sunt tocmai intelectualii de factură comunistă care, trăind în Occident (și de obicei în țările cele mai dezvoltate), nu s-au putut împăca nici până astăzi cu înfrângerea comunismului. De fapt, corectitudinea politică este un fel de critică absurdă, totală și teroristă a Occidentului față de presupusele lui păcate trecute și prezente. Corectitudinea politică s-a transmis de la universitățile americane la cele europene, la mass-media europene, la tot ceea ce reprezintă „trompete“ ale conștiinței publice. Și poziția țării noastre în această realitate paradoxală? Să nu uităm: noi am avut dezavantajul de a fi trăit unul din cele mai dure regimuri comuniste. În acele vremuri – ale comunismului dur, intransigent – s-au dezvoltat la noi noțiunile fundamentale etice. Atunci a fost nevoie de compasiune, de justiție, de recunoașterea dreptului celuilalt, de cinste, de recunoașterea meritului. Atunci am avut, ca să spunem așa, vârful etic al societății noastre – când cea mai bună parte a societății românești a fost în mod net anticomunistă. După 1989 și în anii imediat următori, țara noastră (dar și alte țări foste socialiste din Europa de Răsărit) știa exact ce trebuie respins din lumea din care ieșea – o lume care, mai ales la nivel individual, dezvoltase unele calități umane formidabile. Însă ceea ce oferea noua lume nu era mulțumitor. De pildă: corectitudinea politică nu poate fi luată în serios de niște popoare care au trăit sub comunism. Corectitudinea politică poate ameți prin limbaj, prin gargara verbală pe naivi; popoarele care au trecut prin comunism nu au de-a face în niciun fel cu corectitudinea politică. Poate că soluția este crearea și asumarea unei etici proprii, a unei eticii care să nu aibă de-a face nici cu dictatura trecută, nici cu noile noțiuni la modă, care mai degrabă zăpăcesc lumea decât o clarifică. Și atunci jocurile intelectuale ale stângii americane și europene nu îi amuză foarte tare pe europenii din Est, care încearcă, încă o dată, să găsească o cale proprie. Nici măcar nu pot să spun „o cale de mijloc“ – ci o cale proprie de supraviețuire. La baza acestei noi etici stă, fără îndoială, ideea de libertate. Dacă libertate nu e, nimic nu e. Cei care au trăit un timp fără libertate știu foarte bine unde se află pericolele care continuă să atenteze la adresa libertății. Ei nu se lasă ușor păcăliți.