Iarna occidentală

În clipa de față, aliatul de bază al lui Putin e Generalul Iarnă. Adică

frigul care, pe vremea campaniei lui Napoleon în Rusia, a fost

factorul decisiv în umilirea împăratului francez. Atunci, surprinși

de gerul din stepele rusești, soldații și caii au murit de-a valma,

nepregătiți să înfrunte urgia unei clime extreme. La fel s-a petrecut

și în Al Doilea Război Mondial, când mașinăria de război a

descreieratului Hitler, net superioară din punct de vedere militar, a capotat:

tancurile și camioanele n-au făcut față temperaturilor joase, împiedicându-i

pe soldați să lupte.

De data aceasta, iarna înspăimântătoare a migrat dinspre estul european

extrem înspre miezul tare al continentului. În oasele politicienilor și populației

dintr-un Occident a cărui fragilitate nu mai trebuie demonstrată pare să fi

intrat o răceală rău-prevestitoare. Citind știrile din presă și urmărind

comentariile de la televiziune, parcă-i vezi pe parizieni, berlinezi ori milanezi

dârdâind deja de frig, deși e încă o

toamnă însorită. În această spaimă

autoindusă citești adevărul că Occidentul

nu are niciun chef să intre într-o

confruntare directă cu Marele Urs. Și

de ce ar intra? Oare bunăstarea de azi

a Europei Occidentale nu provine și

din relațiile comerciale privilegiate cu

Putin? Oare nu petrolul și gazele rusești

au menținut în prim-plan economia

occidentală? Oare nu s-au îmbogățit,

până la limita obscenității, politicienii

de vârf din țările puternice ale Europei

din afaceri cu mafia politică rusească?

Mecanismele psihologice de

protecție îi împiedică pe occidentali

să vadă că ținta ultimă a Rusiei sunt

chiar ei. Ucraina reprezintă, pe harta

strategică a lui Putin, o chestiune, de –

sigur, stringentă, pe care casapul de

la Kremlin și asasinii din jurul său sunt

însă siguri că o vor rezolva, indiferent

de costurile umane și materiale. Odată

cu anexarea teritoriilor din Estul Ucrai –

nei, rușii au considerat problema în –

chisă. Ei dau impresia că nu-i deranjează

prea tare că inamicii recuceresc, pas

cu pas, teritoriile ocupate în primele

luni ale „operațiunii speciale“. Nu e

exclus ca, în demența lor, să folosească,

dacă va fi nevoie, armele nucleare. De

altfel, au primit asigurări indirecte că

pot să-și vadă liniștiți de planurile

infernale: unul din „idioții utili“,

Emmanuel Macron, a anunțat, cu

subiect și predicat, că în cazul în care

Rusia va face apel la bomba nucleară,

Franța nu va răspunde cu aceeași armă.

De ce? Pentru că nu i-ar permite,

chipurile, „doctrina militară“ a țării.

Afirmația iresponsabilă a președintelui

francez sună ca o invitație directă

adresată lui Putin: „Volodea, fă ce vrei,

pentru că noi nu vom interveni!“

Încă de pe vremea lui Charles

de Gaulle, Franța a elaborat un set de

reguli privind accesarea arsenalului

nuclear. Ele au prins un contur mai

ferm sub președinția lui Mitterand,

când au fost adăugate trei principii de

bază. Bruno Tertrais, director-adjunct

al Fundației pentru cercetări strategice,

le-a rezumat în felul următor:

Primul dintre ele se referă la

interesele vitale ale țării“. Formularea

e destul de vagă, lăsând la aprecierea

președintelui Republicii când acestea

sunt primejduite. După unele interpretări,

ele s-ar referi la „teritoriul, populația

și suveranitatea Franței“. Nu e deloc

clar ce înseamnă pentru Macron „interese

vitale“ și în ce măsură coincid ele cu viitorul unei Franțe independente și

prospere. Roasă de nenumărate contradicții interne, „la Grande Nation“, așa

cum îi place să se auto-alinte, oferă peisajul deprimant al unei țări aflate într-o

derută cronicizată.

a l doilea principiu vorbește de ceea ce se întâmplă atunci

când Franța „ar fi amenințată de un adversar, sau ar părea

că acesta se apropie de «pragul» intereselor sale vitale. În

acest caz, Franța își rezervă posibilitatea de a da un ultim

avertisment, adică o lovitură unică“. Rezultă că, în contextul

actual, Franța ar apela la bomba atomică doar atunci când

Putin ar decide s-o bombardeze nuclear. O posibilitate, deocamdată, îndepărtată,

care îi conferă lui Macron prilejul de a-și drapa lașitatea în strategie patriotică.

Al treilea principiu afirmă că „forța de descurajare ar trebui să provoace

pagube insuportabile în teritoriul inamic, superioare obiectului conflictului,

chiar după o «primă lovitură» nucleară adversă pe sol francez.“ Afirmațiile

de mai sus arată, dincolo de orice dubiu, că Franța lui Mitterrand ignora

complet apartenența sa la organisme militare internaționale, în speță NATO;

ele statuează un pacifism imperturbabil („Franța nu va ataca pe nimeni

vreodată“), dublat de o politică defensivă egoistă, ce privește exclusiv daunele

produse pe teritoriul național. Faimosul punct 5 al Tratatului NATO e astfel

ignorat cu binecunoscuta trufie galică.

Adaosurile ulterioare, sub Chirac, Szarkozy și Macron, au schimbat

puțin accentele, dar se păstrează în aceeași zonă a ambiguității și centrării

pe propriile interese. Deși pare să nu-și mai amintească, în primul său mandat

Macron a nuanțat întrucâtva lucrurile, statuând în 2020 că „începând cu

acest moment, interesele vitale ale Franței sunt indisolubil legate de cele ale

vecinilor săi“. Cine sunt vecinii Franței? Îi știm. Din păcate, Ucraina nu se

află printre ei.

Am ales exemplul Franței și pentru că e una din marile țări nucleare.

Ea are în jur de 300 de astfel de arme, ceea ce o plasează în urma Chinei, dar

deasupra Marii Britanii. În afară de asta, ea mai deține și patru submarine

lansatoare de rachete și bombardiere de vânătoare Rafale, echipate cu bombe

aer-sol cu rază medie de acțiune. E o forță redutabilă, pe care președintele

Macron o înmormântează de bună

voie și nesilit de nimeni. Mormăielile

occidentalilor sugerau încă din vară

că nu sunt dispuși la o ciocnire directă

cu Putin și că ar fi fericiți dacă teatrul

de război ar rămâne în perimetrul

ucrainean. Din păcate pentru ei, stăpânul

de la Kremlin pare să fi decis altceva.

Dacă lucrurile se vor înrăutăți pentru

ruși în Ucraina, scenariul nuclear nu

va mai fi unul pur teoretic.

Situația de acum seamănă, ca

două picturi de apă, cu aceea din 1937-

1938. Și atunci, liderii politici occidentali

se agățau ca înecatul de pai de promisiunile

lui Hitler că nu va încălca pacea. Chiar

în timp ce scriu acest articol, Putin

vorbește în Kazahstan despre dorința

lui de pace și disponibilitatea de a

negocia. Evident, Crimeea și Donbasul

nu sunt menționate nici măcar în

treacăt, ceea ce arată că e doar o vorbărie

goală. Rezistența ucraineană, atât de

admirată în primele luni ale invaziei,

începe să le dea frisoane occidentalilor

confruntați cu perspectiva de a plăti

din ce în ce mai scump benzina și de

a-și diminua serios economiile pentru

a acoperi costul încălzirii. Au început

mișcările de stradă care solicită îngheța –

rea prețului carburanților și, implicit,

a susținerii efortului de război al

Ucrainei.

r etrăim, aidoma,

situații prin care

lumea a mai trecut.

După Al Doilea Război

Mondial, moli ciunea

democrațiilor occiden –

tale a îngăduit instaurarea pentru o

jumătate de veac a terorii comuniste.

Țările cotropite de cizma sovietică au

așteptat în van să fie salvate de „angloamericani“.

Și Statele Unite, și Occidentul

și-au văzut în liniște de propria prosperitate,

oftând, din când în când, demagogicneputincios,

în fața unui destin cumplit.

Așa vor proceda și acum, după ce Putin

și-a dezvăluit intenția de a pedepsi

țările din Vest. Deși au un vast arsenal

nuclear, democrațiile occidentale nu

au nici determinarea, nici dorința de

a-l folosi. Dezinvolturii cu care Putin

vorbește despre replicile sale militare

nemiloase îi răspund șoaptele cu iz

superstițios ale politicienilor din țările

cu economii avansate. Înspăimântați

că ar trebui să ia o decizie radicală, se

refugiază într-un limbaj de lemn care

nu face decât să le clănțăne și mai tare

dinții de frică.

Singurii care nu-și pun problema dacă vor avea o iarnă grea sau una

ușoară sunt ucrainenii. Curajul disperării i-a transformat în cu totul alți

oameni decât fuseseră până în 23 februarie 2022. În ciuda agresiunii animalice

a rușilor, nimic nu i-a clintit din hotărârea de a lupta până la ultima picătură

de sânge. E aproape imposibil să mai știi, de câteva săptămâni încoace, dacă

mesajele ferme ale lui Zelenski și refuzul de a accepta compromisuri rușinoase

sunt primite mai prost la Moscova decât la Paris, Bruxelles, Berlin și Roma.

Apropierea frigului a diluat masiv doza de încredere în libertate a preacivilizaților

din Vest, obișnuiți cu căldura și prosperitatea. Logica lor e simplă:

În fond, toate astea nu ne privesc pe noi. Ce amestec avem în răfuiala dintre

două state de undeva de la periferia civilizației, ortodoxe și cunoscute pentru

istoria lor sângeroasă? Gata, le-am dat arme celor agresați, de-acum să se

descurce singuri!“

Astfel de socoteli ar avea o noimă dacă următorii pe lista măcelarului

de la Kremlin nu ar fi chiar ei. Înfrângerea (sau trădarea) Ucrainei ar echivala

cu ruperea unui baraj gigantic, ale cărui ape furioase n-ar mai putea fi oprite

de nimeni, multe decenii de acum înainte. Asta e în joc în Donețk, Lugansk,

Zaporojie și Herson — nu piruetele înfricoșate ale măruntului fandosit

Macron.