Un aer de superproducție „marca Holly wood“ respiră cel mai recent roman al lui Bogdan Boeru, Benedictiana (Editura Rao, 2022). Sîntem în 1191, într-o „zi de toamnă siriană“, în Orientul răvășit de victoria lui Saladin asupra cruciaților, de la Hattin, și de cucerirea Ierusalimului de către sarazini, cu din ce în ce mai puține redute creștine, cu templieri rătăcind în căutarea unor camarazi, așteptîndu-l, zadarnic, pe Richard Inimă de Leu, după bătălia cîștigată de acesta la Acra. Romanul lui Bogdan Boeru este o frescă a acestei lumi sfîșiate de luptele dintre creș tini și musulmani, iar pasiunea, vizibilă pe fiecare pagină, cu ca re prozatorul explorează acel timp-epocă, circumscrie romanul temei medievale, foarte importantă, cum se vede de vreo trei dece nii încoace, pentru ceea ce se numește postmodernism. Cartea adună o sumă imensă (acesta e termenul!) de informații, ea nu putea fi scrisă decît azi, după ce s-au constituit baze de date cu aceste in formații pentru accesarea cărora, altădată, ar fi trebuit parcurge rea a zeci de scrieri vechi, în limbile arabă, greacă, ebraică, latină: misiune imposibilă! Chiar și așa, efortul de documen tare al lui Bogdan Boeru este cu totul remarcabil: configurația politică și militară unui timp îndepărtat și a unui spațiu cu o altă geografie, întîmplările, „aparițiile“ într-o lume care trăiește în orizontul semnelor primite de altundeva ori pe care ea însăși le generează, personajele istorice, bătăliile, cavalerii creștini și emirii musulmani, vrăjitorii, prezicători și „iluminați“ bizari, templieri eroici și musulmani puși pe jaf. O lume care trăiește în poveste explorează Bogdan Boeru în romanul său, între anonimi și personaje istorice care vin în carte cu biografia lor din manualele de istorie, îmbogățită, însă, cu diverse „valorificări“ literare, piese de teatru, dar, mai ales, legende a căror forță traversează timpurile. Richard Inimă de Leu și Saladin sînt doar două exemple.
Frapant este, în romanul lui Bogdan Boeru, felul cum, într-o vreme „cînd minunile se îngrămădeau una pes te alta în viața de zi cu zi pînă acolo unde însăși noțiunea de «mi nune» să se nege pe sine, ca fapt ieșit din tiparul normalității“, narațiunea se poate organiza riguros pe un pact al verosimilității, adunînd fapte extrase din cercetările istoricilor, din povești și legende ori, chiar, din structurile fantastice ale basmului, pe eta je narative care comunică, prin numeroase canale, la vedere sau as cunse sub pînza vălurită a unui trecut perceput, deopotrivă, sub semnul informației exacte și al palpitului istoriei de dincolo de istorie. Astfel, semnificativ rămîne modul de a explora umanitatea acelui timp și acelui loc. Mai întîi, autorul construiește o biografie perfect credibilă a unor personaje fictive, respectînd, întoc mai, pactul verosimilității romanești; bătrînul inginer, de origine coptă, ibn Zakariya, care vine în romanul lui Bogdan Boeru după ce va fi lucrat sistemul de irigații de la Fayyum, pe Nil: fapt riguros documentat, cu trimiteri bibliografice precise. Sînt, apoi, portre tele unor personaje din planul ficțional, care reconstituie persoane din acel trecut, cum sînt, de pildă, templierul Jacques de Boanerges sau emirul al-Hakim, prin intermediul unor portrete admirabil realizate. În sfîrșit, personajele fără chip, relicvele creștinismului, „aparițiile“: Zhiva care „nu cunoaște timpul“, însemnînd, în ebraică, „lumină, strălucire, rază“, fixînd traseul invers, „dinspre sfîrșit spre în ceput“ sau Sfîntul Mandilion, „Imaginea de la Edessa“, cu o istorie pasionantă, rezumată în subsolul unei pagini din amplul roman al lui Bogdan Boeru (aproape patru sute de pagini). Timpul-epocă și timpul legendelor se constituie printr-o cronică, relatînd fapte reale sau refăcînd altele, „cu cifru“, în războaie purtate pentru distrugerea simbolurilor identitare ale celor cuceriți.
Toamna siriană a anului 1191 se petrece sub și între zidurile cetății Benedictiana, „Orașul Bleste mat“, cum îi spun musulmanii, „Benedictiana“, cum îl numesc francii cruciați, „un fruct interzis și totodată, un ghimpe în coasta sarazi nilor“, o enclavă creștină într-o lume cucerită de Saladin, condusă de Ademar de Caymont (“astăzi, Tel Yokneam, Israel“, cum ne spune nota din subsolul paginii), pe locul unde „ar fi murit Cain“. Asediul, cetății, cu epica luptelor, a duelurilor, într-un film cu urzeli de întîmplări, urmînd niște noduri simbolice care dezvoltă narațiunea, puncte de multiplicare a legendelor: o legendă naște o altă legendă, legînd vremurile cu protoistoria. În romanul lui Bogdan Boeru sunt, în aparență, două paradigme temporale în stare de confruntare; în fapt, timpul-epocă, precizat încă din primele propoziții ale cărții este (și) un timp al legendelor, pentru o întoarcere în timp, o su ccesiune inversă, un drum înapoi spre, iată, un timp mitic. Totul se petrece în deșert, unde „ceva se întîmplă cu timpul“, cu apariția din altă lume, din viața „ante-intrauterină“, pentru un prezent con tinuu care e „timpul propriu al unei clarvăzătoare tinere“, cu vii torul care va fi fost trecut în viața ce este o călătorie, cu mesa je criptate ale unor „oracole“: iluminați, profeți, de care e plin Orientul vremii. Farmecul cărții lui Bogdan Boeru îl dau forța de prezentificare a unui trecut fastuos și jocul cu temporalitatea, o filosofie a timpului, a (pe)trecerii sale, cînd cineva vrea să fure timpul cuiva, lupta cu timpul, meditațiile asupra istoriei, dialogul cu cititorul de azi, încercarea de a defini omul veacului, cu foa mea sa de sensuri într-o lume dominată de misticism, de apariții misterioase și legături explicite cu ceea ce este dincolo. Toate sînt ale unui cronicar „cel puțin scrîntit“, cum își spune, care dezgroa pă din deșert fapte vechi, oameni, lupte, cetăți, lume. Benedictia na este un roman istoric pasionant, care se citește repede, capti vează, în pofida masivității sale: cartea e vîrful valoric al literaturii lui Bogdan Boeru.