Ca să se mai lase de băutură anul acesta, de ziua lui onomastică, Maria l-a cadorisit pe soțul ei Ioan Ionescu cu o drujbă rusească mai roșie decât Armata Roșie. El s-a îmbujorat, a sărutat-o pe Maria pe obrajii îmbujorați de asemenea și i-a zis: „Mulțumesc din suflet, dar ce să fac eu cu o drujbă? Nu știu să lucrez cu ea și n-am ce tăia, că n-avem pădure!…“
„De lucrat cu ea nu e o problemă. Are carte tehnică în limba rusă, dar și în limba română. Și apoi, ai și atâția prieteni cu drujbă și știu lucra. Înveți de la ei. Singura chestie e să nu bei când o pui în funcțiune că-ți tai degetele sau piciorul sau îi tai unuia capul…“
Maria a avut dreptate. În scurt timp, Ioan Ionescu a învățat să pornească drujba și s-o tureze ca pe-o motocicletă toată ziua prin curte înnebunind vecinii cu mulțimea decibelilor. A făcut o adevărată pasiune din ambalarea la maxim a drujbei. Prr! Și Prrrr! Prrrrr! Apoi, a găsit niște scânduri vechi, de la demolarea unei magazii și a început să le facă bucăți. A mai stricat lanțul în cuiele scândurilor, dar un vecin l-a învățat să-l ascută. Oricum, și-a mai luat unul de schimb.
Într-o dimineață de februarie, a ieșit în livada din fundul grădinii și și-a propus să curețe un vișin bătrân cu drujba. I-a tăiat niște crenguțe, apoi una mai mare, care i s-a părut că e uscată, deși nu era, iar pofta venind mâncând, vreau să zic tăind, a tot retezat crengi de sus în jos, până n-a mai rămas decât trunchiul de un metru pe care l-a tocat în bucăți de 20 de centimetri lungime. Asta era în mijlocul livezii. A oprit drujba rusească, de fapt sovietică, a scos sticluța de palincă din buzunarul salopetei și și-a admirat opera. „Ce înseamnă tehnica rusească! gândea el cu voce tare. Păi, ca să tai vișinul ăsta, în copilărie, împreună cu bunicul am fi lucrat o săptămână cu ferestrăul. Acum, de unul singur, în două-trei minute l-am făcut mici bucățele!“ Tot admirându-și lucrarea tehnică, a terminat de sorbit palinca. A pornit apoi din nou instrumentul, l-a turat de-a întărâtat toți câinii de pe stradă, și a mai tăiat după aceeași rețetă încă un vișin, apoi un măr din care în toamnă culesese vreo zece lădițe de fructe. După doar zece minute făcuse deja un luminiș în mijlocul livezii. O grămadă mică de lemne și rumeguș. În zilele următoare, luminișul era tot mai mare, iar la 1 martie, de mărțișor toți cei 95 de pomi ai livezii erau mici bucăți risipite pe pământ. De sus dădea o rară și veselă zăpadă a mieilor, iar domnul nostru, profesorul pensionar Ioan Ionescu stătea cu sticluța de palincă în mână la marginea fostei livezi și privea fascinat opera lui și mai ales, trebuie să recunoască, a drujbei rusești roșii care a făcut minuni cu lanțul ei fermecat. „Ce înseamnă lucrul rusesc, zicea el înde el, trainic și rapid, distrugător ca niște katiușe de mare forță!…“
Profesorul de matematici Ioan Ionescu s-a îndrăgostit iremediabil de drujba lui. O lustruia cu o cârpă, o ungea, îi punea ulei și benzină și o tura prin curte și prin grădină dimineața, de mai multe ori la prânz și de două-trei ori seara, înainte de a cădea întunericul peste oraș. Și noaptea o aducea în casă. „De ce un câine sau o pisică le poți ține în casă, iar o drujbă nu?“ îi zicea el Mariei care-i reproșa că a umplut sufrageria de miros de benzină. Drujba părea a face parte din familie. Ajunsese Ionescu să nu mai conceapă viața fără drujba lui mai roșie decât Armata Roșie. Dar, avea și o tristețe. Tăiase tot ce avusese de tăiat prin curte și prin grădină. Făcuse curățenie prin casă și prin magazii și prin cămară. Și tăiase și scaunele vechi, și rafturile și o canapea. Abia s-a abținut într-o dimineață și n-a tăiat stâlpii sculptați ai prispei.
Într-o zi însorită se plimba el prin curte și prin grădină cu drujba în mână fălos, dar și melancolic, când soarele a dispărut pur și simplu umbrit de ceva. Când s-a uitat mai bine, ridicând ochii spre cerul albastru ca Marea Neagră, a văzut că era salcâmul vecinului lui Viorel, operator la o fabrică germană de componente electronice din oraș. A ieșit în stradă, apoi a ajuns pe poarta vecină în grădină și – după câteva minute de chibzuieli – a pus la pământ salcâmul bătrân, lungindu-l de-a lungul gardului pe vreo cincisprezece metri. Apoi l-a mărunțit cu multă pasiune în bucăți de 30-40 de centimetri. Acum soarele strălucea cu putere și grădinile de pe partea aceea de stradă nu mai erau umbrite. După-amiază, când Viorel a venit de la fabrică a făcut o criză de supărare și l-a strigat peste gard: „Dom profesor, dumneavoastră mi-ați tăiat salcâmul?“ „Da. Ai văzut ce bine e tocat? Stai liniștit, că nu-ți iau bani. Dai o țuică și suntem chit…“ „Dar de ce l-ați tăiat?“ „Păi, era atât de bătrân și făcea umbră peste grădini. Ăsta era pus de străbunicul tău Costandin. Ai lemne de foc pentru doi ani…“ „Dar eu am centrală pe gaz, nu fac căldură cu lemne.“ „Uite, e momentul cel mai bun să-ți faci un șemineu. Niciun lemn nu e mai bun ca salcâmul în șemineu…“ A ieșit o mare tevatură, conflicte între cele două familii vecine, o zarvă mare.
A mai ambalat profesorul Ionescu drujba prin curte, câteva zile la rând, a mai plimbat-o de la poartă până-n gardul din fundul grădinii, dar era trist. Iaca, gândea, dacă gardul n-ar fi din plase de sârmă, ci din uluci de lemn, acum ar tăia gardul mici fărâme și l-ar reface din nou ulucă de ulucă. Dar, așa? Stă cu bunătate de aparatură în casă și n-are ce face cu ea. Cum erau versurile poetului: „Un om din Tecuci avea un motor și nu i-a folosit la nimic“? Și eu sunt un om de pe strada Vlad Țepeș care are o drujbă și nu-i folosește la nimic.
Dar într-o dimineață însorită, a luat drujba și a pornit în josul străzii și s-a oprit în albia râului. A scos sticluța de palincă, a sorbit din ea câteva înghițituri și a studiat terenul. Un dezastru ecologic. Malul e plin de moloz, pământ din fundații, plastic multicolor cât cuprinde, fier vechi, doze de aluminiu, de sucuri și de bere, sticle goale… Dar, până la urmă, astea nu-l privesc cine știe ce. Însă și vegetația e într-o dezordine de nedescris. Pornește drujba cu avânt și rade câteva răchiți, apoi niște sălcii scorburoase. Dar, la un moment dat, observă un lucru de netolerat. Cei de pe strada lui nu pot trece râul pe aici la livezile lor de pe malul celălalt, pentru că nu există nici o punte, trebuind să ocolească vreo doi kilometri până la pod. Ei bine, are să rezolve el acest inconvenient. Dibuiește doi arini seculari, uriași, și-i taie în așa fel să cadă de-a latul râului, ceea ce-i reușește din plin. Oprește drujba, scoate sticluța de palincă, bea și vede ce treabă mare a făcut. Acum mai trebuie legați cei doi arini cu scânduri și e o podișcă de toată frumusețea. Un gard de lemn tăiat la marea artă și prins în cuie și sârmă de arini ar fi cel mai potrivit. O va face și pe asta în zilele următoare. Îi vor mulțumi vecinii lui de pe stradă! Hm! Nu numai că nu i-au mulțumit, dar două babe l-au reclamat la primărie și la poliție. În loc de mulțumiri, a primit vreo trei amenzi substanțiale de la primărie și de la ocolul silvic. E clar, și-a zis el după o analiză chibzuită sau după o chibzuială analitică, este clar că e o conspirație, ăștia sunt invidioși pe drujba lui și i-au pus gând rău. De aceea, de acum o ținea încuiată într-un dulap. Supărat, frustrat, trist, timp de vreo zece zile plimba drujba prin curte ca pe un trofeu, rar de tot o mai pornea și-o mai ambala. Om și drujbă în momente de mare tristețe.
Într-o luni pe la prânz, stătea pe șezlong în terasă și bibilea drujba aflată pe un taburet. Îi punea ulei, îi ungea lanțul, i-l mai potrivea cu o cheie minusculă, îi mai ascuțea câte un dinte care i se părea tocit, apoi o ștergea cu o piele de căprioară. „Ce faceți, dom profesor?“ s-a auzit strigat din stradă. Era moș Onel de pe strada Uzinei, bătrânul lui vecin octogenar care-l mai ajutase prin gospodărie până acum câțiva ani, când s-a boșorogit și abia mai poate ieși din casă. Are 87 de ani și n-are pensie, n-are niciun venit, îi mai dau vecinii câte o farfurie de mâncare și un pahar de țuică, nu mai mult, că moșului îi cam place să bea, pe lângă munca istovitoare pe la unul, pe la altul, este al doilea motiv de boșorogeală avansată. „Ia, pe lângă casă, moș Onel. Mata ce faci?“ „Mă duc și eu pân la piață, că n-am mai ieșit de nu știu când. Chiar dacă nu prea știu de ce mă duc. Poate-mi dai și mie 10 lei să-mi iau o pâine, o bucată de slănină ceva…“ Iese în fața porții profesorul și-i dă 50 de lei. E o pomană și nu prea. La cât a muncit moș Onel prin gospodăria lui zeci de ani, își merită banii cu prisosință. Îl privește cum se îndepărtează cu pași mici și șovăielnici, doi pași într-unul, unul pe loc și unul mai mic înainte. Moș Onel are o căsuță dintr-o singură cameră care e și bucătărie, că la intrare are o sobă cu plită pe care-și mai gătește când are ce. E o căsuță cu pereții înnegriți ca de praf de cărbune și acoperită cu cartoane de toate culorile, dominând însă tot negrul și cenușiul. Astă toamnă i-a cumpărat el o căruță de lemne, dar nu știe dacă o mai avea, că iarna a fost cam geroasă. Atunci îi vine ideea, ei ce e mai minunat decât să-i faci o bucurie unui om ca moș Onel.?
Își pune combinezonul de lucru, mai albastru decât albastrul cerului și decât Marea Neagră, își ia drujba și nu se oprește decât în grădina lui moș Onel. După ce soarbe o gură de palincă, privește cerul apoi calculează ca un arhitect&inginer constructor și, în sfârșit, trece la treabă. Mângâie drujba ca pe-o mare pisică roșie și-i zice: „În tine îmi pun nădejdea, fata tatii. Moș Onel va avea lemne la iarnă și nu va muri de frig. Să nu te-neci tocmai acum. Aici avem de făcut un mare act de milostenie!“
Drăguța de drujbă, nici gând să dea rateuri, dimpotrivă, pârâie ca o motocicletă la 300 de kilometri pe oră și-și înfige cu nesaț lanțul ascuțit în cireșul din grădina lui moș Onel. Ce surpriză va avea moșul când va reveni acasă și va găsi lemne pentru două ierni viitoare! Se opintește profesorul Ionescu, se cam opintește, că cireșul e bătrân și nu se lasă el cu una, cu două. Dar tenacitatea lui Ioan Ionescu și puterea drujbei rusești înfrâng cerbicia cireșului care, în cele din urmă, pârâie puțin, apoi încă o dată mai puternic, și cade neașteptat cu un zgomot asurzitor, nu pe direcția calculată de arhitect&inginer constructor, ci chiar pe mijlocul căsuței lui moș Onel pe care o pune la pământ ca pe o jucărie mai mare, ceea ce și este.
După tevatura uriașă, cu vecini, poliție, gură cască, comentarii și țipete de femei, în drumul spre casă, omul cu drujba roșie este însoțit de Emil, bețivul cartierului, așteptând să fie miluit cu un pahar de palincă. Și Emil cel nebărbierit îl căinează: „Dom profesor, îmi pare rău de necazul ăsta, dar să știți că ați cam încurcat-o. Pușcăria vă mănâncă. Eu mă pun martor și încerc să vă apăr, da de pușcărie nu scăpați…“ „Auzi, zice profesorul, asta cred că e clar, deși eu și cu drujba am vrut să facem un bine lui moș Onel. Dar, cum la închisoare e obligatoriu să muncești, crezi c-au să-mi găsească de lucrat cu drujba? Ar fi păcat să nu folosești o unealtă rusească atât de bună!” Și-și mângâie drujba ținută la piept ca pe o mare pisică roșie.