Se afla în fața laptop-ului. Deschise un document word, își făcu o cafea, încerca să se liniștească, deși, după cele întâmplate, își simțea tâmplele ca niște tobe în care nervii săi, întinși la maximum, băteau, isterici, încontinuu și tot mai puternic.
Era după-amiaza acelei ciudate zile. După ce ajunsese de la bibliotecă, Sergiu nu mai fusese-n stare de nimic. Venise direct acasă, făcuse un duș rapid, în timp ce avea, în permanență, senzația că trebuie să-și dea jos nu doar hainele, ci să iasă din propria piele, să le azvârle în vreun sac și să le ducă la tomberon. Aceeași senzație îl mai încercă, atunci în copilărie, când, într-o după-amiază ploioasă, tatăl său îl trezi din somn, trântind ușa, după ce îi vorbise mamei lui, cu voce ridicată. Treaz de-a binelea, ieși, se îndreptă spre toaletă, doar că se opri brusc în dreptul ușii deschise de la camera de zi.
Ai lui, la începuturi, până să-l nască și mult după, fuseseră nu foarte înstăriți, dar nici săraci lipiți. Însă, până și pe el, cel de la acea vârstă, îl uimea și, poate, îl intriga faptul că nu aveau mai multe mese, scaune, tacâmuri, că erau nevoiți, în acel bloc făcut parcă tot din mucegai și igrasie, să tot umble încolo, încoace, să ceară, să împrumute, mai ales când le veneau multe rude și se înghesuiau cu toții în bucătăria strâmtă, încât, nu de puține ori, zări fum ieșind printre crăpăturile înghesuielii de corpuri soioase, transpirate și puțind mai mult a mâhniri și-a beznă, decât a urină.
Se opri în prag, tatăl așternuse mai multe ziare pe jos, apoi, ieșise puțin și se întoarse de îndată ducând în brațe, copleșit de povară, învelit în alte ziare, un pește uriaș, care îi alunecase dintre brațe și i se prăvălise jos. Și, în toată acea după-amiază, nu făcuseră altceva, tatăl și mama sa, decât să stea aplecați, tăcuți, și să îi tot curețe solzii întăriți, înghețați, care prinseseră o pojghiță de igrasie și de beznă. Copilului i se păru că luau solzii cu unghiile, căci nu văzuse niciun cuțit sau alt obiect de curățat în preajma lor
Din ochii peștelui, umflați și lucioși, de mărimea celor de bou, căscați sinistru, porneau două tuneluri ce se pierdeau în adâncul acelui trup creat parcă doar din secreții și viscere gelatinoase. Două tuneluri cât trupurile a doi pui de șarpe. Plini de-o acreală întunecată.
Solzii lui care ajungeau în toate direcțiile deveneau stropi de igrasie și beznă care-i preschimbară mintea într-un săpun plin de otravă care avea să-i șteargă memoria, cugetul.
La un moment dat, ochii peștelui ieșiră din orbite, plutiră-n aer câteva secunde, apoi se contopiră și formară trupul călduț-purulent al unui duh obez al lenei, care se îndrepta în direcția sa, zburând cu aripi de molie. Atunci, Sergiu o luă la fugă și dispăruse din cadrul ușii, nu-și mai întorsese privirea spre părinți, mult prea preocupați cu tăierea și curățarea peștelui, și alerga de mânca pământul prin coridorul acelui apartament încremenit în duhoare și resemnare râncedă, care se lungea la nesfârșit.
Când, dintr-o dată, pe spate simți o atingere, ca de la un vârf de gheară, nu întoarse capul, voia să ajungă cât mai departe, să-și piardă urma, numele, să nu mai vadă pe nimeni, să ajungă la baia lui, strâmtă și ea, dar luminoasă, încărcată de energii de spumă și săpun, din care ieșeau bule multicolore, unde era călduț și pufos, o atmosferă astenică, cu gust de vată dulce. Și când, într-adevăr, ajunse în acea baie, își dăduse toate hainele jos, voia până și de piele să scape definitiv. Îi părea, uitându-se în oglindă, că i se învinețise corpul peste tot.
Aceeași senzație, atunci și acum. Veni, trase jaluzeaua, deschise geamul, aerul călduț, rumen, pătrunse în cameră, aducând un suflu intens, revigorant. Părea o după-amiază de mai, nu de martie. Își activă conturile de facebook, instagram, se prefăcea că totul este în ordine, voia, cât mai mult, să amâne momentul crucial, intră pe niște pagini, urmări niște postări, răspunse unor prieteni în privat, se uită, cu atenție, pe site-urile de știri, voia să vadă dacă nu se anunțase nimic ciudat, astăzi, în lume. Însă, totul părea ca de obicei, puhoiuri de știri legate de învățământ, educație, armată, greve ale foamei, confesiuni, nimic special. Nu se mai uită peste toate acestea, încă o dată, de teamă să nu vadă cât și ce ștersese.
Mai derulă așa, pagină după pagină, dar i se păru că se derula pe sine, într-un gol ce-și deschidea tentaculele, simțindu-i răsuflarea sepulcrală. Închise dintr-o dată toate paginile. Deschise un alt document word, după ce-l închise pe celălalt, îl salvă pe ecran cu un titlu derizoriu, își încordă mușchii, își mișcă degetele, închise ochii, îi deschise și se apucă să tasteze niște cuvinte, aiurea. Se opri brusc, scrise cam 10 cuvinte. Aproape că umplu un rând. Mâine am ore multe, voi aștepta sfârșitul să pot citi… și, acolo se opri. Un sentiment de ușurare îl cuprinse de îndată. Se foi pe scaun, luă o gură de cafea și când să scrie mai departe, literele cuvintelor deveniră parcă palide, pe cale să se șteargă, negrul lor se scurgea deja pe pagina electronică în valuri. Îl cuprinse din nou disperarea.
Se uită spre fereastră, i se păru că era cineva după perdea care-l urmărea.
Îi venea să-și smulgă părul din cap. Închise laptop-ul, apoi se prăbuși cu capul în palme.
(fragment de roman)