Dumitru Nicolau (1827-19001) a fost proprietarul casei din Calea Șerban Vodă nr. 26 (fostă 96), aflată în zona de sud a Dealului Mitropoliei din București. În persoana acestui negustor a fost identificat, cu destule controverse, prototipul personajului caragialian jupân Dumitrache. Voi oferi în continuare câteva informații istorice și urbanistice de interes pentru piesă, urmărind mai ales modul cum s-a filtrat în această scriere literară experiența de tinerețe a dramaturgului în amintita zonă a Bucureștiului. Pentru un scop strict literar, confruntările text caragialian–documente istorice pot oferi, totodată, sugestii asupra raportului dintre detaliile transcrise, cele codificate și adaosurile imaginative ale lui Caragiale în cunoscuta sa comedie de debut.
Cum a ajuns Caragiale să îl cunoască pe Dumitru Nicolau nu este foarte clar2, dar studiul istorico-urbanistic al zonei ne conduce către o ipoteză plauzibilă. Piesa de debut a lui Caragiale a avut premiera pe 18 ianuarie 1879. În 1873-1876, perioada premergătoare apariției sale, Caragiale scria sub varii pseudonime la revista „Ghimpele“3. Astfel, l-a cunoscut bine pe N. T. Orășanu, influent gazetar și pamfletar al epocii, cu un istoric bine trasat în zona Dealul Mitropoliei, și care locuia în apropierea casei lui Dumitru Nicolau. Putem deduce, fără a greși, că prezența lui Caragiale în această zonă se datorează acestei perioade a tinereții, când viitorul dramaturg fie a frecventat mult zona, lucrând sub egida lui Orășanu, fie poate chiar va fi locuit pentru scurtă vreme în această zonă (informație neconfirmată).
Ca și N. T. Orășanu, Dumitrache Nicolau (acesta fiindu-i și în viața propriu-zisă prenumele) poate fi urmărit în mai multe dosare din arhivele bucureștene, fiind identificat cel mai devreme în zona urmărită pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Negustor de cherestea, ulterior delegat al mahalalei Sf. Spiridon Nou, Dumitrache Nicolau are un traseu social ascendent, ocupând progresiv diferite funcții administrative în cadrul „Comunei“ București. În ultima parte a vieții devine și moșier, achiziționând o întinsă proprietate cu pădure în zona Câmpulung Muscel. În deceniile 1860-1880 îl găsim deja, în mai multe planuri urbanistice și dosare consultate, ca proprietar de parcele vaste și maidane atât pe Calea Șerban Vodă, cât și pe str. Principatele Unite. Sunt anii piesei lui Caragiale, când numărul casei lui D. Nicolau din Calea Șerban Vodă era 96, ceea ce concordă cu subtitlul inițial al comediei, O noapte furtunoasă sau Numărul 9. Ulterior, multe străzi bucureștene au suferit renumerotări, casa aflân-du-se în prezent la numărul 26.
Străzi ficționale, case și proprietăți reale
O confuzie care se perpetuează în prezent este, între altele, aceea de a indica drept casa lui jupân Dumitrache pe cea care se vede chiar pe alinierea Căii Șerban Vodă, la nr. 26. De fapt, casa „inspirațiunii hibride“ a lui Caragiale (după propriile-i cuvinte) este cea din spate, mascată azi de un gard opac din plexiglas și nevizibilă de la stradă. Se poate confirma acest lucru și printr-o fotografie ștearsă, obținută de Nicolae Vătămanu și publicată în 1957 în „Gazeta literară“ [Fig. 1]. Locuința lui Dumitrache Ni colau se afla apro ximativ în drep tul casei boierilor Bălăceni, vecinii săi de la numărul 22-24 – proprie tari ai unei vestite reșe dințe boierești din prima jumătate a seco lului al XIX-lea – și era construi tă fără nicio ali niere, așa cum se obișnuia în Bu curești în epoci mai vechi.
Faptul că jupân Dumi tra che avea case „în meremetiseală“ – adică în reparație și extindere – știm din piesă, sche lele jucând un rol important în in triga Nopții furtu noase. Negustor de succes, Dumitru Nicolau avea să realizeze încă din timpul vieții lui Caragiale o importantă avere imobiliară, confirmând „ambiția“ pe care dramaturgul a ales să o devieze și să o transforme în ridicol. Încă din anii scrierii piesei, proprietatea oglindită în comedie se întindea până la capătul străzii Șerban Vodă colț cu Principatele Unite, astfel că intrarea pe proprietate se putea realiza de pe ambele străzi, așa cum încearcă și Veta să îl salveze pe Rică, direcționându-l spre o altă ieșire. Indicațiile sumare din piesă corespund nu numai cu amplasarea pe hartă a proprietății reale a lui Dumitru Nicolau din Calea Șerban Vodă nr. 26 (una ce se întindea până în colțul cu str. Principatele Unite, unde se afla chiristigeria), ci sunt confirmate și prin didascaliile din prima variantă a Nopții furtunoase, pe care, probabil, nu întâmplător, scriitorul a ales (în urma scandalului de la premieră) să le elimine din varianta finală:
„o răspântie din Dealul Spirii, din strada Marcu Aureliu în strada Catilina. La dreapta un loc viran, în fundul căruia se vede magazia cea mare de cherestigirie a lui Jupân Dumitrache […]. În stânga case înșirate; în planul din urmă [mai în spate, retrasă; n.n.], casa cu două etaje în meremetiseală a lui Jupân Dumitrache. În fund trece ulița Catilina, în care răspunde cherestigiria; se vede la o parte cantorul și prăvălia lui Jupân Dumitrache, iar la cealaltă o poartă mare cu uluci deschisă de perete, care duce în curtea magaziei“4.
De altfel, exegeții au remarcat că, între reperele traseului detaliat de jupân Dumitrache de la Iunion spre casă, numai ultimele două străzi invocate, Marcu Aoleriu și Catilina, sunt invențiile lui Caragiale, celelalte putând fi identificate clar pe planurile istorice ale Bucureștiului. De ce este vorba de două străzi (ar fi putut fi numai una), pare că sună redundant, dar se explică tocmai prin faptul că vorbim de o proprietate pe colț. În plus, Dumitru Nicolau deținea mai multe proprietăți și în alte puncte de pe Principatele Unite și Calea Șerban Vodă, astfel că, pe bună dreptate, jupân Dumitrache, ecoul lui literar, simte că are ambele străzi la picioare atunci când îl vânează pe Rică: „Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina și lasă!“
Judecătoria de ocol, câinii și Stabilimentul: un traseu urban cu detalii inedite
Spre deosebire de unele detalii care au provocat un scandal la momentul apariției piesei, Caragiale a făcut tot ce a depins de el pentru a masca informațiile pe care le-a considerat esențiale în raport cu geografia bucureșteană a piesei sale: a mutat de fapt întreaga acțiune a piesei în Culoarea de Verde în loc de Albastru, adică într-un alt sector al Bucureștiului, conform mai vechilor denumiri ale acestora. Minus ultimele două străzi menționate, Caragiale a introdus repere autentice ale traseului parcurs de jupân Dumitrache și cucoane de la Iunion către casa lor. Acest traseu se poate reconstitui cel mai relevant pe Planul Pappasoglu al Bucureștiului (1871), care e și cel mai apropiat cronologic de momentul piesei, și indică un punct de plecare apropiat de Grădina Union Suisse, care a existat pe actuala stradă Ion Câmpineanu, în apropierea vechiului Teatru de pe Calea Victoriei. Traseul urmat de personaje continuă pe „Podul de Pământ“ (azi Calea Plevnei), „Sfântul Ionică“ (o stradă dispărută), trec de „Agie“ (devenită Prefectura Bucureștiului), de „Sf. Ilie în Gorgani“, zonă marcată de cunoscuta biserică, traversând mai apoi Dâmbovița [Fig. 2]. Se îndreaptă spre zona Bisericii „Mihai Vodă“ și apoi spre „Stabiliment“ (fostul Arsenal), aflat pe atunci pe dealul actualului Palat al Parlamentului (fostă Casa Poporului5). Zona este, într-adevăr, așa cum o indică și completările lui Nae Ipingescu, Dealul Spirii, relativ apropiat geografic de zona Dealul Mitropoliei (unde locuia familia Nicolau), totuși distinct de aceasta: „eu gândesc că numa ți-ai făcut spaimă degeaba. Poate că omul o fi șezând prin partea locului, pe Dealul-Spirii“.
În prima seară, Rică eșuează după ce ajunge la Stabiliment, ultimul reper geografic exact. Îi spune Vetei că se temuse să se mai aventureze pe „o stradă fără lampe gazoase“, deși zona reală de desfășurare a piesei, ca un oarecare indiciu istoric cert, era dintre cele luminate la acea dată6. După Stabiliment însă, intrăm și noi cu el, ca legați la ochi, în geografia ficțională. Ultimele două străzi, Marcu Aoleriu și Catilina (respectiv, Calea Șerban Vodă și str. Principatele Unite), sunt limita în fața căreia se oprește mental Caragiale. Drumurile lui în zonă, venind dinspre centru, virau așadar la stânga, nu la dreapta unei răscruci de drumuri, spre un alt deal (al Mitropoliei, nu al Spirii), și într-un alt sector al Bucureștiului, „de Albastru“, nu „de Verde“.
Dar, dincolo de aceste slabe deghizări, există și alte toponimii, onomastică sau minime indicii care ajută la identificarea experienței lui în geografia de sorginte biografică a Nopții furtunoase: numele lui Spiridon trimite la Biserica Sf. Spiridon Nou de peste drum de casa Nicolau și la mahalaua Sf. Spiridon Nou al cărei delegat era chiar jupânul; casa are nr. 9 (era, de fapt, 96), Veta trimite la numele soției negustorului, Vița, Zița era în realitate Rița etc. În plus, în varianta din „Convorbiri literare“, Spiridon adaugă ironic în cunoscutul monolog: „Zice că mi-e naș!“, aluzie amară la relația pe care o avea cu jupân Dumitrache, un om care ar fi trebuit să fie bun cu el. Această informație (la care, din nou, Caragiale renunță) rezonează cu mărturia unui gazetar interbelic, Constantinescu Cosco, rudă prin alianță cu Dumitru Nicolau, de la care Nicolae Vătămanu a reținut că Nicolau avea „numeroși fini“7. Și lui Cosco, de pildă, negustorul îi botezase sora, însă, contrar piesei, acesta semnalează o relație de rudenie decentă și cu plăcute amintiri8. De altfel, multe aluzii caragialiene la locuri și persoane au fost suficient de transparente pentru a produce în epocă recunoașteri, un scandal și, nu în ultimul rând, simpatie pentru „victima“ sa, negustorul Dumitrache Nicolau.
Dincolo de informațiile ce se pot reconstitui din surse edite, încă mai există detalii nesemnalate până în prezent, care se lasă descoperite la confruntarea piesei cu date extraliterare de istorie urbană. De exemplu, Rică este prezentat la început ca „arhivar la o judecătorie de ocol“ (o altă veche subdiviziune a Bucureștiului, ocolurile fiind numerotate în raport cu depărtarea față de centru) și ulterior i se prezintă chiar el Vetei ca „arhivar la judecătoria de pace circumscripția de galben“ (adică sectorul de nord al Bucureștiului, învecinat cu cel de Verde). Este interesant însă că o judecătorie de ocol exista cu adevărat la acel moment, aproximativ în capătul străzii lui jupân Dumitrache, virând puțin la stânga pe str. Sf. Ecaterina [Fig. 3]. Caragiale nu a călătorit, așadar, prea departe nici pentru acest insignifiant amănunt ficțional. În plus, plasarea judecătoriei lui Rică într-un „ocol“ de Galben, în loc de unul de Albastru (sau Verde) e importantă. Dramaturgul nu putea să îi inventeze junelui amorez o slujbă atât de aproape de Zița, aproape pe aceeași stradă cu ea. Judecătoria trebuia „mutată“, căci, de ar fi lăsat-o unde se afla, nu ar mai fi fost necesar ca Rică să se „fileze“ cu Zița la Iunion: ar fi văzut-o zilnic numai venind la slujbă. Ficțiunea judecătoriei de ocol nu poate, așadar, să nu ne rețină atenția atunci când identificăm una atât de aproape în geografia analizată.
Un alt amănunt revelator reiese din Planul pentru alinierea și nivelementul stradei Principatele Unite din 1886, document autentic din arhivele bucureștene, în care descoperim chiar în capătul străzii Principatele Unite colț cu Șerban Vodă (alias Catilina și Marcu Aoleriu), dar vizavi de proprietatea lui Dumitru Nicolau, proprietatea unui anume Maior Bogdan9 [Fig. 4]. Planul invocat este apropiat cronologic de perioada piesei și a prezenței lui Caragiale în zonă și amintește de replica lui jupân Dumitrache: „Când am trecut eu de răscruci cu cocoanele, și bagabontul era să intre după noi în uliță, a ieșit haita de câini de la maiorul din colț, și i-a tăiat drumul lui coate-goale.“
Nu în ultimul rând, un detaliu important legat de traseul de la Iunion spre casă apare, de această dată în bibliografii, în două interpretări diferite. Înainte de a intra pe ultimele două străzi, Marcu Aoleriu și Catilina, ultimul reper menționat atât de Jupân Dumitrache, cât și de Rică, este Stabilimentul: (jupân Dumitrache) „mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament“; „Da, până la Stabilament! S-a ținut după mine până la răscruci, știi, unde vrei s-apuci spre cazarmă“. Acest reper a fost identificat, cu îndreptățire, de Ionel Ioniță drept cel care apare clar și în planul Pappasoglu din 1871. Pe acest plan [Fig. 2], este vizibilă răscrucea de după Stabiliment către Cazarma Cuza Vodă (în Culoarea de Verde), reperele confirmând, cum evidențiam și mai devreme, o geografie bucureșteană reală. Însă Ștefan Cazimir, care știa bine că locuința personajului simili-fictiv „jupân Dumitrache“ a fost o casă din Calea Șerban Vodă10, a ignorat acest reper cartografic cert și a interpretat că Stabilimentul s-ar fi referit, de fapt, la „una dintre băile publice de pe cheiul Dîmboviței, botezată pompos [de către bucureșteni; n.n.] Stabiliment balnear“11.
Cunoștințele regretatului profesor erau impresionante, mai ales întrucât în zona piesei a existat, într-adevăr, o fostă baie turcească, ce se vede și în planul Bucureștiului din 1871. Nu se află, însă, propriu-zis pe cheiul Dâmboviței, ci chiar în capătul Căii Șerban Vodă, „în colțarul format – în mica piațetă – de Calea Șerban Vodă și fundătura Bibescu-Vodă“12, conform descrierii exacte a preotului C. Bobulescu, care a alcătuit cu mare precizie analele unei biserici din apropiere. Totuși, deși acest „Stabiliment“ este foarte apropiat de casa din Calea Șerban Vodă, el rămâne implauzibil în geografia declarată a piesei, părând că Ștefan Cazimir a ales greșit reperul: trecerea de la Biserica Mihai Vodă din Culoarea de Verde direct la piațeta din capătul Căii Șerban Vodă, din Culoarea de Albastru („mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament“) presupune un salt imposibil (vezi marcajele trasate pe planul Pappasoglu din Fig. 2). Cele două repere nu sunt în consecuție, ci la mare distanță, dar nu este deloc exclus ca, la adăpostul acestei garantate implauzibilități, foarte clară pentru publicul bucureștean al epocii, Caragiale să fi aruncat totuși săgeți bine țintite către mizera baie turcească – și ea cunoscută – de lângă adevărata casă la care se referea. Inteligent și abil, el a rostit și aici un adevăr cu jumătate de gură, în spiritul întregii sale piese de „hibridă inspirațiune“. Și mulți bucureșteni, cu siguranță, vor fi înțeles – altfel decât noi acum – încotro să se uite.
Scurtă concluzie
Referindu-se chiar la Noaptea furtunoasă, Pompiliu Eliade estima că piesele lui Caragiale „nu vor trăi mult“ și „nu-și vor mai fi suficiente“. Însă din opiniile lui, ca așa-zis „detractor“ al lui Caragiale, merită mai degrabă reținut modul cum, delectându-se cu aceste piese, el regreta de fapt că urmașii nu vor mai avea aceeași șansă: „Dar asta-i o treabă între autorul Nopții furtunoase și posteritate“, conchidea el. „Să fim fericiți, noi românii de la începutul secolului al XX-lea, că putem înțelege perfect toate glumele lui Caragiale, cu toate nuanțele cuvintelor de care se folosește.“13 Altfel spus, să se descurce urmașii cu această literatură cum vor mai putea și de vor mai putea.
____________
1 Nicolae Pantazică, Băjești – Recurs la istorie, Pitești, Ed. Tiparg, 2010, p. 60.
2 Pentru mai multe detalii, vezi studiul mai amplu din care am selectat și adaptat acest fragment. Va apărea în 2022, într-un volum colectiv publicat la Editura Muzeul Literaturii Române. Acest fragment simplifică și reduce numeric trimiterile și notele de subsol, mai bogate în textul complet.
3 Florin Faifer, Ion Luca Caragiale, în Dicționarul General al Literaturii Române (C/D), București, Univers Enciclopedic, 2004, p. 62.
4 Citat în S. Ilin et al., „Note și comentarii“, în I. L. Caragiale, Opere, Vol. III. Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri, ediția a doua, București, Academia Română, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2011, p. 1099.
5 Traseu reconstituit de Ionel Ioniță în Triada nemuritoare: nenea Iancu, jupân Dumitrache și Grădina Iunion, București. Materiale de istorie și muzeografie, XXIV/2010, Muzeul Municipiului București, pp. 152-158, pe două planuri ale Bucureștiului: planul Borroczyn (1852) și planul Pappasoglu (1871). Îl considerăm mai relevant, dată fiind cronologia piesei, pe cel din urmă. Pentru prezentul studiu, am refăcut drumul pe acest plan în Fig. 2 și am marcat în segmentul din dreapta, distinct, conform ideilor proprii, „continuarea“ poveștii.
6 Calea Șerban Vodă (fostul Pod al Beilicului) era printre cele mai importante străzi din „Culoarea“ de Albastru, deci nu ar fi putut fi, în anii 1870, o oarecare uliță rămasă neluminată. Comisarul Culorii de Albastru le raporta, de exemplu, membrilor Consiliului Municipal încă din decembrie 1860: „Am onoare asupune conoștinți DVoastre că lampele din coprinsul aceștei colori sau aprinsu regulatu ân toate nopțile ân cursul espiratei luni Noemvrie“ (A.N.D.M.B., fond P.M.B., Serviciul Administrativ, dosarul 7/1860, f. 30).
7 N. Vătămanu, Jupân Dumitrache (45 de ani de la moartea lui I.L. Caragiale), „Gazeta literară“, IV (1957), nr. 25, p. 5.
8 Ibid. Cf. C. Cosco, Dintr’o stradă a copilăriei, în Idem, Când era bunica fată…, Ed. a II-a, Tipografia ziarului „Universul“, București, 1942, p. 100.
9 A.N.D.M.B., fond P.M.B., Serviciul Tehnic, dosarul 653/1886, Planul pentru alinierea și nivelementul stradei Principatele Unite, f. 2.
10 Ștefan Cazimir, Excursie literară (România scriitorilor), România literară, nr. 27-28/2021.
11 Ștefan Cazimir, „Cuțitul de Argint“, în Idem, Nu numai Caragiale, București, Cartea Românească, 1984, p. 46.
12 C. Bobulescu, Cronica bisericii Sf. Ecaterine din București, 1577-1 octomvri 1924, București, Institutul de Arte Grafice „Convorbiri literare“, 1927, p. 64, nota 1.
13 Apud Șerban Cioculescu, Detractorii lui Caragiale, în Idem, Caragialiana, București, Editura Eminescu, 1987, p. 106.