„Bătrânul s-a zbârlit cu mult mai mult decât sperasem noi că avea să se întâmple, s-a ridicat peste birou agresiv şi a început să bolborosească: – Inefabil… Ce e asta inefabil?… N-am auzit de acest… Cum? De unde l-aţi mai născocit?… Când o să încetaţi cu… […] În vorbirea curentă? Inefabil? O să scriu un articol împotriva acestui cuvânt… Chiar în numărul de sâmbătă… Ce înseamnă, după voi, ce vrea să exprime acest cuvânt? […] Ieşiţi afară, a răcnit bătrânul scos din sărite, având poate brusc bănuiala că acest cuvânt nici nu există şi că venisem acolo (ceea ce era adevărat) să ne batem joc de el.“ Nu! Bătrânul zbârlit nu este Șerban Cioculescu, așa cum am fi tentați să credem, dacă nu ne aducem prea bine aminte de secvența din romanul autobiografic Viața ca o pradă (Marin Preda, Opere, IV, Ed. Academiei Române; Ed. Univers Enciclopedic, 2013, p. 233), ci preopinentul lui în problema neologismelor: Timoleon Pisani.
Hic sunt Timoleone! Acesta este directorul ziarului economic-financiar „Argus“, pe a cărui pagină întâi scrie câte un articol intitulat „Nu poci limba“ – prilej pentru Marin Preda de a se mira: „Ce căuta acolo un astfel de articol într-un ziar al bursei şi al vieţii financiare? De fiecare dată îl citeam şi râdeam toţi de acest înverşunat duşman al neologismelor. Propunea, de pildă, ca în loc de tramvai, cuvânt englezesc, să spunem peşinealergător, în loc de cravată, cuvânt franţuzesc, gâtlegău, şi altele, în fiecare număr avea câte ceva“ (Ibidem, p. 232). Chiar dacă ambii apărători ai limbii se aflau pe aceeași baricadă a luptei împotriva cuvântului „inefabil“, ei au polemizat în legătură cu introducerea neologismelor în limbă cu câțiva ani înainte de întâmplarea narată în roman.
În articolul Neologismele, din 1938, Șerban Cioculescu îi răspundea lui Timoleon Pisani, care scrisese în două rânduri împotriva părerilor lui în privința respectivă. Am avea impresia că s-ar răspunde chiar și în chestiunea neaoșului „peșinealergător“, amintită în roman, atunci când criticul asertează: „În bună logică intolerantă, s-ar putea și la noi să se ivească apucătura de a crea compuși verbali, după tipul de aglutinare germanică, dar cu deosebirea că limba noastră, respingând alcătuirea de compuși verbali prin alipirea de mai multe cuvinte, ca de sine mergător, într-un cuvânt, ar cere folosirea grafică a trăsăturii de unire de-sine-mergător. Să nu mi se aducă învinuirea că ne-am ținut de glume proaste, printr-o pildă nesărată. De sine-mergător nu e chiar un exemplu fără noimă, deoarece avem în limbă, sau aveam, într-o vreme, ca să spun așa, un prototip al acestei construcții, în expresia: de sine stătător, în loc de autonom“ (Șerban Cioculescu, Opere, II, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2019, p. 149).
Șerban Cioculescu este mezinul celei de a treia generaţii maioresciene – o generaţie care „s-a născut estetică cum te naşti cu ochi albaştri“, după însăși clasificarea lui E. Lovinescu din T. Maiorescu şi posteritatea lui critică. Pompiliu Constantinescu îl aprecia pe colegul său de generație ca având „o certă vocație de istoric literar: ochi de albină și răbdare de arhivist, tot însușiri atât de esențiale ale disciplinei“ (Scrieri, 2, Ed. pentru Literatură, 1967, p. 39). La rândul său, Nicolae Iorga, convins fiind că, „pentru unii critica duce la știință; pentru alții toată știința nu duce decât la critică“, se uitase în ochii celui astfel descris și, după un cuget clar, l-a înțepat ca o viespe, cu privirile întunecate: „– Cum se face că dumneata, cu acești limpezi ochi albaștri, îl admiri pe pornograful Arghezi?“ (Șerban Cioculescu, Amintiri, Ed. Eminescu, 1975, p. 224) (Îmi imaginez că, dacă ar fi posibilă o întâlnire, dincolo de timp, cu Nichita Stănescu, moralizatorul savant i-ar aduce poetului reproșuri în următorii termeni: „– Cum se face că dumneata, cu acești limpezi ochi albaștri, o admiri pe destrăbălata aceea de Galateea?“)
Tot în spiritul acestui joc al privirilor, fostul student Cioculescu ne lasă două mărturii despre apostolul neamului: „Eu unul eram fermecat și-i sorbeam cuvintele cu nesaț, nescăpându-l o clipă cu privirea. Profesorul își fixa adeseori ochii imenși și rotunzi într-ai mei, supunându-mă mai vârtos vrajei sale irezistibile, ca într-un proces hipnotic petrecut în doi și, totodată, în experiență publică“ (ibidem, p. 222) și „Profesorul N. Iorga mi-a apărut de pe atunci ca un vrăjitor al insondabilului, al cauzalităţii şi al finalităţii dincolo de documente şi de date certe, care ştie să smulgă necunoscutului secretul, prin darul unei clarviziuni ce depăşeşte «metoda ştiinţific㻓 (Opere, II, ed. cit., pp. 216-217). Farmecul, vraja și insondabilul la care se referă lucidul raționalist hipnotizat țin chiar de „inefabil“ (scris de acesta mereu cu ghilimele), iar G. Călinescu – încrezător în existența acestuia și într-o „știință inefabilă“ – îi spune pe nume când se referă la marele orator („inefabila voce graseiată, tărăgănată, cicălitoare, conspirativă ori înfuriată“).
În anul morții lui Lovinescu (care crezuse în realitatea inefabilului, în mutația valorilor estetice și în revizuirile periodice), „perfidul“ Cioculescu – cum îl caracteriza mentorul în caietele intime, într-un moment de iritare, bănuindu-l de trădare în concepții – își destăinuia, sub zodia seninătății imperturbabile, consecventa poziție față de actul critic: „Mărturisesc dintru început un viciu de structură: nu am evoluat și nici nu am de gând să evoluez. Sunt prea vechi ca să mă pot măguli cu iluzia unei variabilități interesante. De douăzeci de ani încheiați, de când m-am cantonat într-o poziție pe care aș defini-o intelectualistă și estetică, n-am simțit niciodată nevoia de a schimba punctul de perspectivă, în vederea nu știu cărei revelații“ (Ibidem, pp. 333-334).
Având deja de furcă cu revelațiile și cu metaforele revelatorii blagiene, cantonatul în poziție intelectualistă căutase, în urmă cu câțiva ani, în dicționarele de specialitate literară și estetică, o definiție a sugestiei. Înverșunatul filolog afla astfel despre puterea sugestiei că ar fi mai importantă în psihopatologie decât în artă, deși în primul domeniu vocabula și-a făcut cunoscută prezența relativ mai târziu. Și mai descoperea că „a sugera“, în opoziție cu „a exprima“, înseamnă a nu spune lucrurilor direct pe nume, ci a le strecura înțelesul pe cale intuitivă, iar nu rațională. Era ceea ce nu îi convenea deloc spiritului cartezian al criticului.
Ocazia de palpare a imponderabilelor unei creații se ivise cu prilejul comentării scurtului poem mitic blagian Eva, unde șarpele a șoptit femeii, când i-a întins ispititorul măr, tainicul cuvânt. Din moment ce poetul nu satisface curiozitatea cititorului în a ști care a fost acel sâsâit cuvânt sugerat în final, criticul comentează: „Se lasă totuși întrevăzută dezlegarea acestei enigme, în sensul binecunoscut în care ni s-a transmis intuiția goetheană despre «eternul feminin», intraductibil în cuvinte, dar parcă satisfăcător, ca formulă închegată, pentru nevoia de claritate a spiritului“ (Ibidem, p. 120). De o claritate a spiritului a avut nevoie infailibilul filolog toată viața și a ratat de puțin, în acest context, o primă răfuială cu cuvântul „inefabil“. Referitor la acesta, Goethe spunea că a devenit unul dintre cuvintele care apar în mod automat ori de câte ori trebuie suplinită absența unei idei clare.
Adept al versului gnomic al lui Boileau „Ce que l’on conçoit bien, s’énonce clairement“, Cioculescu crede în putința criticului de a surprinde frumosul acolo unde se află ascuns și de a-l explica numai în măsura în care este „definisabil“. El se arată mefient față de capacitatea intuiției de a pătrunde secretul operei, înțelegerea ei fiind condiționată de experiența critică și de nivelul de cultură care, prin cumulare, se numeau „gust“ altădată (plasarea în trecut îi aparține). Să fi fost Șerban Cioculescu lipsit de gust? În niciun caz! Este vorba despre preferința pentru un anumit gust, despre neaderența la anumite principii estetice, în numele cărora fiecare critic se pronunță prin raportare la ceilalți. Lipsa totală de gust ține de patologie, cum ar fi infectarea cu Coronavirus. Pentru unii nu există inefabil, așa cum pentru alții nu există virusuri dacă nu le văd mișunând în praful caldarâmului. Când vorbim despre gust estetic, intrăm în bucătăria lec turii și a criticii, iar nu în patologie și carantină, mutația valorilor estetice ținând de modificarea în timp a gustului receptorului.
Gustul nu intră în compensare directă, ca la rețetă, cu celelalte simțuri, deoarece acuitatea auditivă sau vizuală nu crește odată cu diminuarea gustului și cu scăderea apetitului. Contactul cu obiectul perceput, cu opera, este nemijlocit și știm ce miros de copoi dovedea Șerban Cioculescu în prezența cărților. „Gustul este făcut din mii de dezgusturi“, spunea Paul Valéry, și de aceea el nu se confundă nici cu „bunul-simț“, nici cu „înțelegerea“ sau cu „percepția“ intelectuală. Între „bun-simț“ și „bun-gust“ există distincția dintre cauză și efect. Teoria consolatoare că gustul nu se discută este, de obicei, susținută de persoanele fără educație estetică sau chiar fără sensibilitate reală. Este motivul pentru care ne putem întreba, fără a ne mira, cum de nu i-a plăcut lui Nicolae Iorga de ceea ce a văzut în ochii albaștri ai lui Șerban Cioculescu sau de ceea ce a văzut acesta din urmă în ochii nu mai puțin albaștri ai lui Nichita Stănescu. Triada plăcere-disociere-apreciere se transformă la fiecare critic, printr-o identificare substanțială, în selecție, judecată și creație. Așa cum Lovinescu nu a văzut adevărata valoare a lui I.L. Caragiale, iar Călinescu pe a lui Bacovia, nici Șerban Cioculescu nu l-a înțeles pe Nichita Stănescu.
Mizând pe inteligența critică și nevrând să audă de inefabil (un „sunet unic al operei“ despre care vorbea G. Ibrăileanu), Șerban Cioculescu nu a fost, din fericire, tot atât de acaparat de „demonul teoriei“ și în practica magistraturii critice, el fiind mereu în căutarea notei pure, ireductibile a unei opere. Admirând cu luciditate frumosul, a crezut cu scepticism doar în putința criticii de a-l aproxima, nu de a-l stoarce până la sleire. Este o modestie spirituală care i-a dat – cum să spun? – un nu-știu-ce… inefabil lui „Șerban cel Rău“.