Rândurile de mai jos nu sunt atât de mult rodul cunoștințelor unui istoric al presei culturale orădene, cât consecința unor speculații de eseist. Mai cu seamă o interogație nu mi-a dat pace, pe măsură ce am studiat biografia lui Iosif Vulcan, activitatea lui de proprietar și editor al primei serii din „Familia“ (1865-1880, la Pesta, respectiv 1880-1906, la Oradea-Mare). Tânărul născut la Holod (3 martie 1841), fiu al preotului uniat Nicolae și al Victoriei Iriny, cu o copilărie zburdalnică la Leta Mare, iar mai apoi, după o adolescență marcată de studiile făcute la Liceul Premonstratens din Oradea (1851-1859) avea să urmeze, la îndemnurile tatălui și ale mamei, cursurile Facultății de Drept din capitala Ungariei (1859-1863). O inițiativă firească, aș putea spune chiar un obicei transformat într-o tradiție de elitele românești din Transilvania. Astfel, sute de tineri ardeleni alcătuiau, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, un „eșalon” academic reprezentativ, mai apoi avocații de carieră ajutând substanțial în chestiunile juridice, fie că a fost vorba de procese intentate de statul maghiar, mădular al Imperiului Austro-Ungar, unor intelectuali români intrați în conflict administrativ și de idei cu puterea, fie în cazul unor spețe civile de diverse natură (mai ales funciare). Avocații cu pricina se bucurau de un imens prestigiu, duceau o viață lipsită de griji materiale, nu-și abjurau originea etnică, dimpotrivă, evidențiindu-se adesea ca buni români, utili în perspectiva emancipării sociale, culturale și economice a poporului, lăsat fără drepturi colective de Fraterna Unio, la 1437. De altfel, studenții de la Drept, aflați la Budapesta, au alcătuit o asociație proprie, cu titlul Societatea Petru Maior, luând ființă în 1862, tocmai prin strădaniile lui Iosif Vulcan, acesta fiind ales, de altfel, secretar al societății (primul președinte al acesteia a fost Partenie Cosma). Prin statut, studenții afiliați își propuneau să slujească limba română, să inițieze traduceri și să elaboreze lucrări literare originare, fiind excluse dezbaterile politice, tocmai pentru a reuși să primească acceptul oficialităților budapestane extrem de bănuitoare și vigilente. Totuși, în anul 1872, editorul „Familiei“ va lua cuvântul în fața studenților români de la Drept, vorbind entuziast, tocmai într-un decor politic ostil, despre cum se edifică o conștiință națională, „singura condițiune care garantează existența unei nații”.
Și totuși, Iosif Vulcan își va trăda opțiunea academică prestigioasă și atât de ofertantă în premise. După o colaborare la publicațiile românești ale vremii („Telegraful român“, „Foaie pentru minte inimă și literatură“, „Gazeta Transilvaniei“, „Amicul școalei“, „Concordia“), lucrează în calitate de „conlucrător primar” la „Aurora română“ (avându-l ca editor pe protopopul Ioanichie Miculescu), iar mai apoi, împreună cu Gheorghe Ardeleanu editează „Umoristul“. După aceste exerciții de „calibrare” în meseria de gazetar, în anul 1865, la Pesta, începe proiectul „Familia“, capitol de primă importanță în istoria jurnalismului cultural românesc. Întrebarea ce stă la baza acestui text (pseudo)comemorativ este simplă și directă: ce-o fi fost în mintea unui tânăr de nici 22 de ani, absolvent de Drept la Budapesta, cu o carieră frumoasă în față, să o abandoneze înainte de-a începe, dedicându-se fără rezerve unei himere? Căci nu altceva decât o himeră putea fi gândul de-a scoate o „foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni”, în limba română, fără minime rezerve financiare, într-un mediu ardelenesc al dezinteresului patent față de cultură, în general, și literatură, în special? Ne putem imagina dezamăgirea cruntă a părinților care avuseseră, pe bună dreptate, cu totul alte așteptări, putem, eventual, admite frământările tânărului Vulcan pus să decidă, să aleagă între opțiuni disproporționate flagrant din perspectiva sorților de izbândă și de prestigiu public, iar „votul” să aureoleze gândirea slabă (ca să evoc, simbolic, un cunoscut teoretician al postmodernismului). Putem doar bănui. Putem emite supoziții, dar nu există niciunde o mărturie aparținându-i avocatului ce și-a refuzat profesiunea, nimic plauzibil, nici măcar indicii prin care să fie motivat un gest temerar, dar atât de important în consecințe.
În cele ce urmează, propun o posibilă explicație. Nimic nu e mai plăcut decât să speculezi pentru a da consistență unui posibil sens de viață, mai ales când acea gândire slabă, invocată deja ca opțiune implauzibilă, avea să se dovedească fecundă, adevărată placă turnantă a spiritului ce-și căuta, într-o Transilvanie suferindă, ba chiar traumatizată etnic, o expresie suficient de articulată pentru a intra în competiție cu valorile consacrate ale vremii, propuse și rodate în ambianța cu panaș cultural a altora. Pentru a nu rătăci, cred că cel mai nimerit ar fi să căutăm sprijin la spiritul veacului al XIX-lea, ispitit nu doar de investigațiile în direcția științelor și tehnologiilor ce vor schimba fața lumii, dar și de acelea consacrate unor „rebeliuni” culturale, alimentate de aderențe la principiul național. Suntem în fața unui efect al post-iluminismului, ca obsesie a noilor proiecții identitare, pe cale să se cristalizeze tocmai acum, pentru ca mai apoi, în secolul următor, să producă satisfacții și orori, împliniri și dezastre înfricoșătoare, națiuni noi și conflicte fără liman. În ce îl privește, tânărul Iosif Vulcan o fi adulmecat acest spirit, oferindu-și atașamentele unei aventuri ce se prea poate să-i fi exaltat visurile. Între mânecuțele, contul în bancă frumușel și gâlcevile de prin sălile de judecată ale Kakaniei, pe de o parte, și semnătura de sub un articol de gazetă, frica aproape cotidiană a falimentului, dulcea amăgire de-a fi un vector de conștiință al neamului, pe de alta, tânărul cu barbă și plete a ales varianta romantică, mizând pe himeră. Întreaga colecție a seriei I a revistei „Familia“ dă seama, în subsidiar, fără a motiva niciodată trădarea, despre năzuința impură a celui ce i-a desenat aripile, i-a orientat mai apoi zborul, pentru ca, după nu mai puțin de 42 de ani, să-i „înfășoare cu liniște flamura” și să-i sisteze apariția (31 decembrie 1906); o năzuință „impură”, dar nu maculată de trădare, ci împlinită tocmai prin trădare. Așa cum au observat comentatorii de mai târziu, pentru cei care au scris despre Vulcan și „Familia“ sa, de la Ion Agârbiceanu la Octavian Goga, de la Nicolae Iorga la M. G. Samarineanu, nu estetismul a fost principiul călăuzitor, nu promovarea, pur și simplu, a valorilor literare a stat în centrul atenției, constituind politica editorială a revistei, ci ceva cu mult mai substanțial, ceva ce asuma năzuințe latente, dar vitale pentru un neam ce nu-și găsise încă, în Transilvania, cărarea spre deplina afirmare de sine. Avocatul Iosif Vulcan ar fi putut face infinit mai puțin decât a făcut cărturarul, publicistul, editorul și academicianul Iosif Vulcan. Din acest motiv, credem că trădarea pe care o discutăm aici, închizând un drum promițător și deschizând altul plin cu obstacole și provocări, reprezintă puntea de trecere, secvența de ieșire din tr-un plan, articulată imediat de secvența de intrare în altul. Direct și scurt: Iosif Vulcan și-a abandonat cariera pentru a-și face posibilă împlinirea într-un destin.
Nu te naști cu un sens de viață, decât ca eboșă. Primești doar minimul necesar pentru a fi capabil, mai apoi, de o construcție prin voință proprie, utilizând un echipament ce se perfecționează sub impulsul unei personalități capabile să decanteze, să selecteze, să crească. Este exact ceea ce constata Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494), atunci când îl scotea pe om de sub jurisdicția tiranică a lui Dumnezeu, pentru a-l face disponibil în propriul folos (sau în contul unei pierzanii, de care ești singurul responsabil). Pentru Iosif Vulcan, avocatura ar fi fost pierzania, pentru că simpla carieră l-ar fi închis între habitudinile funcționărești ale profesiunii. Confortul vieții i-ar fi obturat, încet și sigur, sensul, livrându-l unei existențe oarecare, fără relief și fără profunzime. Firește, sunt și alte cazuri, alte personalități împlinindu-se, la rându-le, doar prin faptul că au disprețuit lejeritatea și o anume îmbuibare pe care ți-o dau statutul de om ce servește jurisprudența, precum trebuie invocat și Aurel Lazăr (1872-1930), cel ce și-a folosit calitatea de avocat într-un mod ce nu a închis cariera în ea însăși, ci a deschis-o spre a putea servi dezideratul crucial al generației sale – Unirea cea Mare. Doar că Iosif Vulcan nu a riscat, nu a vrut să se bizuiască pe șansa de-a face și cultură, în marginea carierei, chit că o istorie contrafactuală poate că i-ar fi demontat aprehensiunile.
Întâlnirea cu destinul este dramatică atunci când se întemeiază pe o trădare, pe luarea în răspăr a carierei. Ce te faci în cazul unui eșec? Cariera, cel puțin, poate servi drept plasă de protecție. Lumea este plină de ratați, tocmai din cauza faptului că ieșirea voluntară din corsetul carierei n-a fost urmată de o pliere pe un destin prognozat. Motivul este simplu – un salt hazardat în necunoscut, o hipertrofiere a speranței și încrederii, în detrimentul unui calcul prealabil în chestiunea potențelor. O autoevaluare pripită și optimistă (fără probe) duce la un dublu derapaj. Primul privește cariera și nici nu e chiar atât de grav. Al doilea privește însă destinul, fiind echivalentul unui suicid. Acesta își recrutează clientela din rândurile celor eșuați într-un lamento, pe umărul unui destin mult prea îndepărtat.
Iosif Vulcan a „calculat” corect! Ieșirea din carieră a fost condiția necesară pentru împlinirea ca destin. Și-a găsit sensul, cum ar veni, în rumoarea unei trădări. S-a simțit minunat în „hainele” croite din ceea ce am numit năzuința impură. Nu a fost un mare poet, prozator sau dramaturg, dar a dat lovitura prin ceea ce astăzi am numi, mai mult sau mai puțin prozaic, managementul revistelor de cultură. Într-un imperiu străin, într-un context istoric glaciar, ca să folosesc un eufemism, a scos o gazetă românească, nu mai puțin de 42 de ani – un miracol, fără nicio exagerare! – timp în care publicații de același format, din Regatul României, abia prindeau viață câteva luni. Și, până la urmă, ce înseamnă asta? Nimic altceva decât faptul că doar destinul împlinit, foarte arar cariera, te poate face fericit. Stăruiți cu memoria asupra portretelor pe care i le fac cei din posteritate? Veți face cunoștință cu un Iosif Vulcan solar, colocvial, hâtru, generos, destins și distins, curtenitor, mereu senin și zâmbitor, intransigent ca opțiuni și principii, călător împătimit, gata mereu pentru a celebra clipa cea fastă, prietenos cu românii și cu maghiarii, chipeș, admirator al sexului frumos și beneficiar în drept al favorurilor acestuia, fără limite în a cuteza, alături de români, ca macedoromân, la un destin colectiv după merite și himere. Pentru că și fericirea este tot o himeră.
La comemorarea celor 115 ani de la moartea lui Iosif Vulcan (8 septembrie 1907) vă propun nu să jelim la un mormânt cernit, ci să jubilăm alături de un destin de om fericit.
P.S.: Nu e o mitologie chestiunea cu așchia și trunchiul. La data de 18 iunie, la Șinca Veche s-a vernisat expoziția permanentă a Casei Memoriale Iosif Vulcan. De ce la Șinca Mare? Pentru că acolo e obârșia românească a familiei macedoromâne Vulcan, după ce a trecut Dunărea, statornicindu-se la poalele Munților Făgăraș, pentru ca mai apoi să „migreze” spre Vest, până la Oradea, Beiuș și Pesta. Tatăl lui Iosif Vulcan, Nicolae, s-a născut la Șinca Mare. Un stră-strănepot de unchi al întemeietorului „Familiei“, Florin Vulcan, secondat cu brio de soția sa, Eugenia, prin strădanie, cum rar poți vedea astăzi, investind zeci de mii de euro, trudă și devotament în cumpărarea, amenajarea unei case din centrul așezării și căutarea unor piese muzeistice reprezentative, inclusiv la Muzeul Memorial Iosif Vulcan din Oradea, au deschis lăcașul de cultură, urmând ca acesta să fie pe mai departe administrat de către Muzeul Casa Mureșenilor, din Brașov. Florin și Eugenia Vulcan sunt medici pensionari. După cariere, demne de respect, au găsit de cuviință să facă pasul spre un destin, în buna tradiție a înaintașului de fericită amintire. Un gest exemplar, atât de straniu astăzi.