Răspuns la altă întrebare care nu mi-a fost pusă
Dacă m-ar întreba cineva care este strategia mea auctorială, pentru ce scriu, ce fel de câștiguri sper să obțin prin literatura mea, eu, stânjenit de directitatea acestei curiozități, aș mărturisi că nu prea știu ce să spun, lucrurile mi se par destul de încurcate. Dar, înainte de a căuta totuși să înjghebez un răspuns, țin să observ că e puțin probabil să existe, într-o vreme cum este aceasta a noastră, persoane într-adevăr interesate de un asemenea subiect: lumea are ochii ațintiți în cu totul și cu totul alte părți. Așa încât, dacă răspund, răspund nu atât pentru alții, cât pentru mine însumi, ca să-mi limpezesc calea.
Scriu cumva pentru glorie, pentru celebritate? Recunosc, mi-ar plăcea, dar n-am nicio șansă. Literatura – probabil cam peste tot, dar în mod sigur la noi – este într-o pierdere accelerată de teritoriu și de importanță. Prestigiul scriitorilor s-a diminuat drastic până la a nu mai conta. Și e firesc să se întâmple așa într-o societate care nu mai este prietenă cu cartea de beletristică. Se citește puțin și se citește la întâmplare, școala nu mai reprezintă o călăuză bună în privința lecturilor de calitate. Altădată portretele scriitorilor erau puse pe pereții claselor de școală ca ale unor personalități exponențiale, altădată, radioul și televiziunea îi prezentau pe scriitori ca pe niște figuri cu care se legitimează o nație și la fel îi privea societatea întreagă. Altădată talentul literar era repede validat și primea diverse forme de apreciere, inclusiv intrarea în manualele școlare și o rapidă „clasicizare“. Acum performanța literară îl lasă pe scriitor acolo unde era: în anonimat. Cândva, era pentru tine un eveniment care te tulbura dacă zăreai pe stradă un scriitor ca Preda, sau Nichita Stănescu, sau Marin Sorescu. Acum, un scriitor oricât de merituos nu mai e (re)cunoscut nici de cei de pe palierul unde locuiește, la bloc. În plus, lumea literară și-a pierdut coerența, e măcinată de tot soiul de stupide rivalități și de certuri, de ciocniri nesfârșite, ceea ce, evident, îngreunează procesul de omologare a valorilor și contribuie accentuat la scăderea impactului public, a ponderii literaturii în comunitate.
Atunci, poate scriu pentru câștigul bănesc? Nici vorbă, așa cum de atâtea ori s-a repetat, drepturile de autor ale scriitorilor din țara noastră sunt ca și inexistente. Din varii motive: în principal, cererea de carte fiind redusă și tirajele sunt mici, nesemnificative. Autorul este mulțumit că i se publică scrierea, de mult nu mai are niciun fel de așteptări la capitolul pecuniar.
Atunci, poate eforturile de afirmare scriitoricească s-ar cuveni să se concentreze spre domeniul traducerilor, spre recunoașterea internațională? O, acesta găsesc că este teritoriul cel mai greu de cucerit, mai cu seamă când vii dintr-o literatură mică, neluată în seamă, și mai ales când cutezi să duci lupta asta de unul singur, fără sprijin. Pentru ca o asemenea campanie să aibă sorți de izbândă, trebuie să fii susținut, un vânt intens și favorabil trebuie să sufle în pânzele corabiei tale. Cu alte cuvinte, e musai să se afle în spatele tău o instituție sau mai multe foarte solide, o editură puternică, un institut cultural sau, uneori, chiar statul întreg. Altfel, ești nu corabie, ci doar frunză-n vânt.
Și atunci, ce ar fi de făcut? Cum să-ți organizezi existența auctorială? Ce ținte și ce repere se cade să-ți fixezi? Eu, unul, știind că și dacă-mi propun nu pot să mă las de scris, dau la o parte toate aceste dorințe de „mărire“ (pentru că nu le pot avea, le numesc amăgitoare!) și scriu stabilindu-mi alt sistem de referință în care să ființez. Anume, scriu căutând să-mi depășesc limitele, slăbiciunile, scriu căutând să întocmesc/ să făuresc texte literare cât mai bune/ cât mai valoroase. Aceasta este ținta, acesta este resortul, aceasta e și răsplata pentru munca mea. Bănuiesc că o asemenea afirmație din partea mea va stârni ironii și va fi luată în râs: Ce exprimare e asta, „texte literare cât mai bune/ cât mai valoroase“? E vag, e aproximativ exprimat, e nemăsurabil. Cine stabilește cât de bun, cât de valoros e un text literar și cum stabilește? Totul e complet aiurea, mi se va replica.
Probabil așa este, dar eu cu această deviză imprecisă, stângace mă țin în alergare, mă mobilizez, ea îmi dă energia necesară pentru a continua. (Gabriel Chifu)
Câteva secvențe din prezentul în care trăim
Recentul discurs al lui Putin, în care dictatorul a decretat mobilizare parțială în Rusia, a provocat proteste și haos în țară: rușii, luați cu arcanul și aruncați în luptă pentru o cauză în care nu cred, simt în sfârșit dezastrul; acum, războiul, moartea au ajuns și pe strada lor, și în casele lor, iar viitorul imediat se conturează pentru ei în culori sumbre. În noua situație, ca să scape de armată, ei încearcă să fugă din Rusia în puținele locuri care-i mai primesc, iar prețul biletelor de avion pentru acele destinații din străinătate a trecut chiar și de zece mii de dolari. În aceeași intervenție publică, omul acesta bolnav, care a răvășit întreaga planetă cu pretențiile sale imperiale absurde, ne-a arătat încă o dată ce înseamnă gândirea răsturnată: el a înscenat niște referendumuri în teritoriile ocupate, cerând populației (sub amenințarea armelor!) să voteze alipirea acestor regiuni de Rusia. Pentru ca apoi să prezinte invazia Ucrainei ca pe un război de apărare a mamei-Rusia. Astfel, în reprezentarea lui maladivă, cel atacat devine atacator, iar agresorul se preschimbă într-un biet patriot care nu face altceva decât să se apere. Este evident că totul se desfășoară după un scenariu sinistru, iar Putin însuși se mișcă, acționează în lumea pe dos, este un agent care afirmă valorile răului, sub pecete diabolică.
În acest timp, la noi, ignorând efectele grave pe care criza energiei și scumpirile galopante în lanț le au asupra populației, senatorii au avut inspirata inițiativă să majoreze de urgență lefurile (și așa foarte mari!) ale păturii sus-puse: parlamentari, miniștri, primari etc., amânând însă (încă o dată!) creșterile de salarii și de pensii ale oamenilor de rând: pentru aceștia nu sunt bani. Acest gest sfidător al lor a stârnit un val de revoltă în mass-media și în toată societatea românească. Iar indignarea oamenilor a fost amplificată și de argumentele cu care politicienii și-au justificat demersul: ei au comparat veniturile lor cu veniturile demnitarilor din țările foarte bogate și au constatat că ale lor sunt ceva mai mici decât ale străinilor. Au uitat însă să compare și pensiile noastre cu pensiile de acolo, și salariul minim ori cel mediu cu cele din acele țări. Dacă ar fi făcut-o, ar fi văzut că populația de la noi o duce mult mai rău; iar odată cu noile scumpiri, pentru anumite categorii vulnerabile viața de zi cu zi devine insuportabilă. Ce mai, parlamentarii noștri nu se mai vor „săraci și cinstiți“, ci bogați neapărat și nu neapărat cinstiți, și doresc schimbarea asta dintr-odată, dintr-un condei, cum se zice, pe seama bugetului de stat, care și așa nu arată ca un bidiviu, ci mai degrabă ca o mârțoagă, secătuit fiind de pofta insațiabilă a acestor oameni care au ajuns să hotărască în numele nostru (dar strict în interesul lor!) mersul treburilor.
Iar toate astea se întâmplă într-o țară unde poliția tocmai și-a cumpărat mașini BMW, foarte scumpe și, din câte aflăm, fără dotările necesare și având motoare cu o putere insuficientă. Și se întâmplă într-o țară unde, în vara aceasta, un pod reabilitat cu costuri de milioane bune s-a năruit imediat după inaugurarea cu fast, unde fusese lăudată trăinicia construcției. În țara unde, zilele trecute, o grindă a altui pod s-a prăbușit peste o cale ferată, rupând cablurile de electricitate și blocând circulația unui tren internațional și a mai multor garnituri locale. O, cât de lungă e lista noastră de eșuări! Dar ne oprim din enumerare, căci nu vom mai încăpea în pagină. (Cronicar)
Scriptor (nr. 9-10)
În revista ieșeană Scriptor (nr. 9-10), Emil Hurezeanu răspunde la întrebările lui Dragoș Vasile. Iată ce observații face poetul vorbind despre orașul său natal, Sibiu: „Noi, aici, la Sibiu, eram vecini contigui cu nemții. Ei aveau satele lor, noi satele noastre. Nu ne amestecam. Și ne lăsam în pace unii pe alții. Ne ignoram, dacă vreți. Nu uitați că românii au voie să intre în această cetate a Sibiului, în care ne aflăm noi acuma, de-abia în 1905! Până în 1905 nu aveau voie să rămână aici peste noapte. Și reamintesc că abia Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, care era un iluminist, a decis că ortodoxia e religie tolerată. Dar, ca să revin la această absență despre care vorbim, au nemții un cuvânt pentru asta: Phantomschmerz. Denumește durerea aceea fantomatică pe care o resimți într-un membru pe care nu-l mai ai. Or, românii nu-i mai au pe sași, dar școlile lor încă există și funcționează încă, la standarde germane sau austriece. Cei mai mulți elevi fiind români. Există, așadar, această nostalgie. Nu vreau să insist asupra ei, dar ea dă naștere unor metamorfoze – mă refer, desigur, la un fost primar al Sibiului.“
Liviu Ioan Stoiciu ne încredințează noi pagini din jurnalul său ținut în anul revoluției (Să noteze acolo tot ce trăia era calea sa de a supraviețui în acele vremuri crunte…): „Cu Doina eu nu am în continuare ce să discut, nu fac azi decât să mai stau la TVR (Ultimul episod din Misiunea penibilă încheiere; apoi Nico. Cea. ține o a câta nouă cu vântare, o voi citi în ziare, că iar bate câmpii) și scriu în acest jurnal. Frig și azi, chiar dacă soarele se mai arată din când în când. Astă noapte, înainte să mă culc, am corectat exemplare din O lume paralelă (carte apărută cu greșeli, lipsă litere la cuvinte sau cuvinte stâlcite cu alte litere), azi ar fi trebuit să scriu câteva autografe și poftim, nu sunt în stare. Mă culc după 12 noaptea, pic de somn. Telefonul nostru a murit brusc, iar Securitatea vrânceană e pe fir cu microfoane stricate, care probabil fac scurt-circuit; mari nenorociți.“
În fine, tot în Scriptor putem citi și versuri frumoase semnate de Ion Mircea („…trezindu-se fără busolă/ delfinii eșuează cu zecile pe țărm/ prevăzători/ bătrânii dorm încă din timpul vieții cu fața la perete/ în schimb ecografiile prenatale ne arată clar/ cum se rostogolesc nenăscuții ca niște zaruri în mamele lor“) și de Andrei Novac („am tras o linie cu piciorul stâng/ aici suntem noi/ limitele noastre curg/ se preling peste ziua de ieri/ visele sunt din ce în ce mai colorate/ lumea cade cu putere în pahare/ doar noi trăim/ cu pofta de viață intermitentă și clară/ totul freamătă/ peste orașul acesta/ care nici nu a existat.“)
Rebut
Mofturile (ne)stinse
Arbatel Filotheanu are aparențe exterioare de poet. A publicat volume cu titluri bizare precum Poezii modificate genetic și Ferestre spre infinire (sic!). Poemele sale par într-adevăr modificate prin gene în niște mutanți grotești. Cel puțin cele din recentul volum Aripa stîngă a infinitului (Editura Stef, Iași, 2021).
Iată:
Drept în mijlocul meu stîng
Cerurile se răsfrîng.
Dar cu mintea de potîng,
Mă răsfir sau mă constrîng. (…)
Și cu mofturile stinse
Zările îmi par surprinse.
Mintea de potîng a poetului surprinde nu numai zorile, dar și cititorii.
O pastișă după un cunoscut text de Vasile Militaru ne poate înduioșa:
A venit poema rară
Din adîncul de departe.
Să ne dăruie aparte
Măiestria literară…
Din păcate, pentru Arbatel F. poema n-a venit și nici măiestrie nu i-a dăruit. Poetul mărturisește: Astă vorbă pot să spun/ Nu-s perfect și nici nebun…
Perfect sigur poetul nu este. De rest, numai mintea de potîng poate garanta. (Observator)