Conform previziunilor, interesul față de războiul din Ucraina
a scăzut pe măsură ce ostilitățile s-au prelungit. Nu e în firea
omului să trăiască timp îndelungat la tensiuni înalte. După
o vreme, intervine „acomodarea“ cu situația anormală. Așa
se explică supraviețuirea celor aflați în pușcării și lagăre ori
a celor ajunși, din diverse motive, în situații-limită întinse
pe lungă durată. Vorba uneia din eroinele mele preferate, Lena Grove, care
în finalul romanului Light in August, al lui William Faulkner, exclamă, uimită
de capacitatea ființei umane de a înfrunta adversitățile: „Măi, măi. Se descurcă
omul. Nici n-am plecat din Alabama, de mai bine de două luni, și am și ajuns
în Tennessee.“ După șapte luni de masacre comise de ruși, „omul“ (european,
mai ales) nu se prea descurcă. Iar mintea lui e acaparată tot mai mult de ceea
ce-l afectează direct: explozia prețurilor, penuria de gaze, spectrul unei ierni
grele, șomajul.
Deși informațiile care ajung la
noi sunt imprecise, incomplete și
unilaterale, a devenit din ce în ce mai
clar că miza războiului din Ucraina
vizează întreaga arhitectonică politicoeconomică
a planetei. Atacul rușilor
reprezintă semnalul adresat regimurilor
revizioniste că pot să declanșeze
operațiuni la care se gândesc de multă
vreme, dar contextul politico-militar
nu le-a îngăduit încă să treacă la fapte.
Dacă va învinge Rusia, vom intra într-o
glaciațiune politică de genul celei
instaurate la câțiva ani după cel de-Al
Doilea Război Mondial. Democrațiile
liberale vor trece prin momente grele,
fiind asaltate din toate părțile: o econo –
mie planetară în pragul prăbușirii,
violența fățișă a așa-numitelor roguenations
(adică țările care nu respectă
angaja mentele internaționale). Nu
trebuie ignorată nici resurgența na –
țio nalismelor, mai ales acolo unde a
supraviețuit sentimentul unei nedreptăți
istorice (vezi tratatele de la Ver sailles/
Trianon etc.). Decisive sunt și mișcările
centrifuge acolo unde primatul statului
de drept a sucombat în favoarea unor
„drepturi ale omului“ înțelese anapoda,
și nu așa cum figurează ele în „Declarația
drepturilor omului și ale cetățeanului“.
Acesta e fundamentul a tot ce a construit
bun civilizația noastră în ultimele două
veacuri și aproape jumătate. „Declarația“
din 1789 a primit o bază juridică solidă
prin elaborarea „Convenției pentru
apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale“, semnată
la Roma în 1950.
Să încercăm, totuși, un aggior –
namento, pentru a ghici unde ne aflăm
astăzi, 20 septembrie 2022. Cum datele
certe lipsesc, imaginația, experiența
unor întâmplări anterioare și analogiile
pot fi de folos. Ce putem spune cu
certitudine e că performanțele armatei
ruse nu se ridică la nivelul înfățișat de
propaganda oficială. În lunile din urmă,
armata rusă a excelat doar la lipsa de
organizare, de performanță, de logică,
disciplină și de respect față de legile
războiului. Rușii n-au obținut nici în
trecut victorii prea mari în confruntările
armate. Ei s-au ilustrat însă prin atrocități
comise asupra populației civile. Acesta
e rezultatul politicii rusești și sovietice, duse pe parcursul întregului veac al
XX-lea. Ca nimeni alții, rușii sunt învățați să nimicească femei, copii, bătrâni
și să invadeze, în mod laș, teritoriile altor țări. „Excelența“ lor s-a văzut în
ocuparea mișelească a Crimeii și în felul nemilos în care au acționat în ocaziile
de tip terorist: au exterminat, fără discriminare, agresorii și victimele inocente
ale agresiunii.
Soldatul rus (ca și politicianul rus) e mare și tare într-o singură
situație: când e înarmat până în dinți și are un adversar cu
mâinile legate, dezbrăcat, torturat și cu un căluș în gură. Atunci
își arată el vitejia și măreția. Am putea numi acest comportament
modelul sirian, pe care rușii l-au exersat în războiul alături de
Bashar al-Assad. Când întâmpină o rezistență, ca în Ucraina,
lucrurile merg de-a-ndoaselea: camioanele se împotmolesc, tancurile iau foc
din senin, obuzele explodează mai ales deasupra țintelor civile, votca se
diluează, soldații o rup la goană spre prima pădure ce le iese în cale. Se poate
câștiga, în aceste condiții, un război? Da, în două cazuri. Primul: dacă agresorul
trimite la luptă un număr copleșitor de soldați. Al doilea: dacă face uz de arme
de nimicire în masă – în speță, cele chimice și biologice.
Aceasta este dilema care-l frământă în clipa de față pe Putin. Nu cred
– deși n-o exclud – că prima opțiune a lui Putin e să folosească armamentul
nuclear tactic. O astfel de acțiune ar avea o reacție imediată, izolând complet
Rusia – ca să nu mai vorbesc de posibilitatea intrării în război a Statelor Unite
și a NATO, în urma unei rezoluții a ONU. Putin va recurge la ea doar dacăși
va simți primejduită propria ființă. La nebunia pe care a dovedit-o și
răsdovedit-o până acum, n-ar ezita, totuși, să declanșeze apocalipsa. Logica,
bunul-simț, rațiunea nu mai sunt demult pentru dictatorul rus elemente care
să-l împiedice să comită cele mai mari grozăvii întâlnite în istorie. Zi după
zi, apar noi dovezi ale barbariei rusești: după Bucha, la Izium, în regiunea
Harkov, ucrainenii au descoperit o groapă comună cu 440 de morți, uciși de
putiniști. Ofițerii ruși luați prizonieri încep să vorbească de existența unor
astfel de abatoare ale morții în toate teritoriile ocupate de măcelarii lui Putin.
Coșmarul descreieratului de la Kremlin e, acum, de unde să scoată
suficient de mulți recruți pentru a-i sufoca numeric pe ucraineni. După
informațiile disponibile, marea majoritate a soldaților trimiși în Ucraina
provin din zona asiatică a Rusiei și din ținuturile siberiene. Adică din regiunile
cele mai izolate și subdezvoltate ale țării, unde informațiile ajung greu sau
deloc și unde manipularea are efecte totale asupra unei populații înapoiate,
lipsite de educație. Dar nici acest rezervor nu e inepuizabil. După ce a apelat
la mercenari și la voluntari, Putin mizează acum pe pușcăriași. Contra
promisiunii că-și vor dobândi liber –
tatea dacă merg pe front, aceștia sunt
momiți să se înroleze.
Ce se va întâmpla, însă, dacă
aceste forțe nu se vor dovedi suficiente
pentru a-i îngenunchea pe ucraineni?
Ei bine, atunci Putin va fi nevoit să
joace ultima carte rațională (cea irațio –
nală ar fi bomba atomică): declararea
mobilizării generale. Adică a stării de
război. În plan simbolic, toată retorica
referitoare la „operațiunea specială“
s-ar prăbuși instantaneu, iar Rusia ar
deveni, oficial, pentru întreaga ome –
nire, ceea ce este de facto: o țară agresoare.
Va fi imposibil ca ea să nu suporte
consecințele unor sancțiuni dure.
Occidentul, împreună cu Statele Unite,
vor depăși, probabil, faza războiului
asistat, implicându-se direct în conflict.
Dar mobilizarea generală va avea
efecte catastrofale asupra lui Putin,
prin prisma reacțiilor previzibile ale
populației, îndeosebi din marile orașe,
Moscova și Sankt Petersburg. Pentru
tânăra și aroganta generație de ruși,
cariată moral de un naționalism feroce,
una e să-i încurajezi de pe margine pe
bașchiri, ciuvași, ceceni, buriați, inguși,
uzbeci, hacași, altai etc., și alta e ca tu,
arianul cu ochi albaștri, să fii trimis
în prima linie a frontului. Ar urma,
cu siguranță, proteste de stradă,
violențe, atacuri la adresa lui Putin.
Se pare că, deocamdată, populația
tânără a Rusiei nu e conștientă de
existența unui asemenea scenariu.
Educată în mentalitatea de stăpân
disprețuitor față de ce nu aparține
„etniei alese“, narcotizați cu lozincile
măreției rusești, tinerii au aderat, în
proporție covârșitoare, la politica
asasină a lui Putin. Dar momentul
trezirii la realitate va fi cumplit: își vor
da seama că nu de ei le pasă asasinului
de la Kremlin –, pentru că, dacă i-ar
păsa nu i-ar trimite la moarte sigură
–, ci de el însuși.
Având în vedere toate
aceste elemente –
pro vocate și agravate
de eșecul Blitzkriegului
–, se poate con –
chide că Putin se află
în cel mai greu moment al lungii sale domnii. Orgoliul și nebunia –, dar și frica
de plutonul de execuție – îl condamnă la continuarea ucigașei aventuri în care
s-a angrenat. Problema lui nu e dacă să continue, ci cum să continue. Recuperarea,
în ultimele săptămâni, de către ucraineni a unor teritorii pe care rușii le
ocupaseră e cel mai înspăimântător semnal pe care putea să-l primească Putin:
invincibila sa armada se dovedește a fi un fiasco, o adunătură de soldați ineficace,
conduși de generali incapabili, care și-au câștigat pozițiile nu prin merite
profesionale, ci prin fidelitate personală față de dictator și prin sprijin politic.
În condițiile date, e de presupus că rușii vor apăsa, în viitorul imediat,
până la refuz pedala propagandistică. Va urma un potop de acuzații aberante
la adresa ucrainenilor, a vecinilor acestora, a Occidentului, de dezinformări
și imputări menite să abată atenția de la realitatea din teren. Vom resimți
din plin și în plan intern astfel de mișcări. Adepții lui Putin, veteranii „partidei
rusești“, pescuitorii în ape tulburi, „idioții utili“, anti-occidentaliștii, naționaliștii
vor considera că e de datoria lor să iasă la rampă. Avem deja un semnal prompt.
Andrei Marga, fost rector al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca,
fost ministru al Învățământului, fost ministru de Externe, fost președinte al
Institutului Cultural Român (unde a promovat cu brio „caloriferul român“)
a sărit ca din baie și ne-a reamintit cât de odioasă e Ucraina, țară care se află
„în frontiere nefirești“, care trebuie să cedeze teritorii Ungariei, Poloniei și
României, dar mai ales Rusiei (a uitat Cehoslovacia). Aș crede în sinceritatea
aberațiilor lui Marga, și nu în rolul lor diversionist, într-o singură situație:
dacă ar pune el personal mâna pe armă și ar lupta, cum se spune, „până la
ultima picătură de sânge“! Cum o astfel de probabilitate e exclusă, ne întrebăm:
oare de ce a simțit Marga nevoia să preia, mot a mot, și să le difuzeze, argumentele
lui Putin? Vă las să trageți singuri concluzia.