Franciza Stăpânul inelelor, ecrani zare a romanelor lui Tolkien, care a dobândit un prestigiu și o popularitate imensă sub bagheta regizorului Peter Jackson, a ajuns acum la un nou „episod“, de fapt o serie, semnate de regizorii J.A.Bayona, Charlotte Brändström, Wayne Yip, cu o impresionantă și foarte amestecată echipă de scenariști. Tolkien a reușit să creeze un univers în sine, hărțile prezentate nu doar în imagini ale teritoriilor imaginare au desenat aproape o geografie concretă învățată pe dianfară de fanii cărților sale și ale filmelor. Este meritul lui Peter Jackson de a transpune imaginarul flamboaiant al operei lui Tolkien în imagine, de a găsi pentru personajele sale actorii potriviți și, foarte important, de a păstra intact spiritul cărții și suflul ei epopeic. Acest spirit se nutrește din romanele cavalerești, din cântece de gestă reînvestite într-o heroic phantasy fascinantă. Eroii lui Tolkien, ca și lumea sa, se află scufundați în vârsta de aur a unei eterne medievalități. Indiferent de veac, cetățenii universului lui Tolkien nu descoperă praful de pușcă și motorul cu aburi, și prin ele modernitatea. Uriașe cetăți, unele feerice elfice precum Lindon-ul sau pur și simplu răsărite în buza unui țărm stâncos precum Numenorul, arată o măreție, un moment apogetic al unei civilizații. Lumea lui Tolkien, spre deosebire de cea a lui George R.R. Martin, este una în care adie ceva copilăresc-adolescentin, o lume feerică în esența ei, păstrând ceva dintr-o Arcadie care este dsitrusă și reconstruită mereu. Dintre cele două ingrediente esențiale în Urzeala tronurilor, politica și sexul, doar primul este utilizat cu grijă, pentru a nu compromite capacitatea acestei lumi de a se regenera. Lumea lui Tolkien rămâne cumva sub semnul inocenței indiferent de răul cu care este confruntată, indiferent de urzelile diverselor tronuri omenești, orcești sau elfice, indiferent de viciile personajelor. Există și un reflex utopic al unor lumi așezate în cadrul de respirație calmă a unor societăți „țărănești“, tribale, cu băștinași simpatici cum sunt seminomazii din acest serial sau, pe un alt nivel, locuitorii comitatului, hobiții, care se îmbracă cu oarecare grijă burgheză, sunt chivernisiți, dar umblă desculți. În fapt, ceea ce reușește Peter Jackson să păstreze, inclusiv acest contur idilic al lumii tolkiene, ține de spiritul ei, un spirit al basmului trecut prin filtrul romanului cavaleresc și al cântecelor de gestă și prelucrat într-o heroic phantasy. Acest fapt nu denotă simplitate, există în această lume o etică activă, răul oricât de insidios este confruntat de pe meterezele acestei etici victorioase, dar nicidecum simpliste, pentru că răul este una dintre temele romanului și implicit ale filmelor lui Peter Jackson. Există aici, spre deosebire de Urzeala tronurilor, un alt ton, răul este experimentat, dar în cele din urmă exorcizat, îndepărtat. Micile ștrengării, înșelătorii, viclenii ale unor ființe, care au ceva dintr-o nevinovăție rousseauistă a neatingerii de civilizație, nu pot fi decontate în acest registru. Sauron și ai lui capitalizează tot răul cu putință, recognoscibil în faciesurile orcilor, în lucirile sinistre ale privirilor. În Urzeala tronurilor, avem complexitatea romanului cu personaje care l-au încorporat, metabolizat, care sunt amestecate și complicate, care au ieșit de mult din vârsta inocenței. Cum spuneam, Peter Jackson a reușit să țină lumea lui Tolkien în granițele ei, atât prin păstrarea nealterată a spiritului lumii sale ficționale, cât și prin alegerea unor actori capabili să întruchipeze cât mai convingător aceste personaje. Nu același lucru se poate spune și despre serialul celor trei. În primul rând, a distribui actori de culoare în rolul elfilor, – filmul a fost realizat după apendincele operei tolkiene – este complet nepotrivit, pentru că autorul nu lasă loc de interpretări în descrierea acestor personaje. Galadriel, noua stea elfică, o prințesă războinică, afectează un soi de obsesie belicoasă, în care se dizolvă întreaga ei feminitate, este purtătoarea unui singur mesaj și a unei idei fixe, iar partenerul de dialog și de plută este un dezmoștenit regal, Halbrand, care pare mai degrabă un miștocar, resemnat în derizoriul existenței sale, este purtătoarea unui mesaj al afirmării. Arondir este un elf extrem de arătos, dar, cum spuneam, nepotrivit în lumea elfică de albinoși marmoreeni până la translucid a lui Tolkien. Acțiunea devine neverosimilă chiar și pentru basm, când un bărbat cu puteri nebănuite aterizează ca un meteor aproape de o comunitate de copii ai naturii, lăsând un crater redutabil. Lumea lui Tolkien este organic închegată, de aceea și armonia care se desprinde din ea, fie că este vorba de Enți sau de hobiți trăind în armonie cu natura. Aici, filmul celor trei pare să fi suportat influența Urzelii tronurilor, politica devine mai nuanțată, joc complex care mizează pe afecte și defecte, pe jocuri de poziție mai complicate. Cei trei regizori au adus în lumea Tolkien ceva străin ei, corectitudinea politică, unde poți simți cum o teză guvernează desfășurarea acțiunii, fapt care echivalează cu sfârșitul copilăriei, adică al feeriei, pentru a lăsa loc nu neapărat romanului, ci unei ideologii. Sigur, serialul nu a ajuns la capăt, pot fi încă surprize în desfășurarea lui, dar o bună parte a lui ne arată cum se poate altera o lume ficțională când nu-i înțelegi pe deplin rosturile sau nu vrei să le accepți.