În satul meu (așa vine vorba, că nu eram proprietar, dar acolo m-am născut și mereu am considerat că-mi aparține în aceeași măsură în care-i aparțin), am crezut că nu se va schimba nimic niciodată. Vorba lui Lucian Blaga, „veșnicia s-a născut la sat”. Era un sat de munte, uitat de timp și de autorități, cu drumuri neasfaltate și case răslețite.
Singura revoluție tehnologică a fost când un investitor, care a crezut că va da lovitura, a încercat să instaleze panouri fotovoltaice la fiecare gospodărie. Nu a reușit să vândă decât 4: la crâșmă, Mamei Maria, lui nea Ion și lui Petre Nebunul.
Spun revoluție, deoarece această mișcare a atras după sine apariția diferitelor electronice care au dat peste cap viața din sat. Până atunci, fiecare își știuse rostul, așa cum bine spunea Ștefan a Petrei, un țăran din Humuleștii lui Creangă: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să cetească”.
Primul care găsise o utilizare panourilor a fost Petre Nebunul. Cumpărase trei becuri și-și pusese unul în casă, unul în grajd și unul, afară, în curte, aproape de poartă. Câteva zile la rând toată lumea trecuse pe la el să vadă minunea: becurile care se aprindeau odată cu soarele și se stingeau la apus. După ce a fost subiect de discuție la crâșmă, nu a mai prezentat interes.
Al doilea, a fost nea Ion. A primit un telefon mobil de la fiica lui, de la oraș, pentru a mai vorbi din când în când. Dar, numai mobil nu era. Nu-l lua niciodată cu el, ca să nu-l piardă. Stătea mereu conectat la panouri, de teamă ca nu cumva să se descarce și să piardă vreun apel important.
Cel de-al treilea a avut impactul cel mai puternic. Radioul cumpărat de Mitică, cel ce ținea birtul din sat, a iscat multe certuri în familii. Țăranii se adunau pentru a asculta știrile din țară, pe urmă comandau băutură și se apucau de politică. Bodega se transforma într-o adevărată Poiană a lui Iocan, fierarul ce a intrat în istorie și în folclor, grație lui Marin Preda care l-a făcut celebru în Moromeții.
Treburile din gospodărie rămâneau nefăcute, femeile veneau după bărbații lor, însă multe dintre ele, rămâneau acolo, trecând într-o tabără sau alta, în funcție de subiectul discutat. Căci, deh! Românul s-a născut priceput la toate. Oamenii renunțaseră la abonamentele la ziare, căci mult mai multe aflau de la radio, astfel că, foarte repede, poștașul uitase unde se află acest sat.
Mama Maria nu era mama mea. Nu era a nimănui din sat. Era mama lui Mihăiță, care era la facultate în Capitală, și soția lui Mihai, om vrednic și muncitor, dar căruia îi plăcea șprițul și să socializeze. Pentru asta spunea el că se duce la crâșmă seara. I se spunea Mama Maria, pentru că era foarte mămoasă și avea grijă de absolut oricine părea că este în necaz.
Ei, bine! Într-o zi, Mihăiță le aduse părinților săi un computer. Le explică cum funcționează, le arătă cum pot vorbi, astfel încât să se vadă și cum pot intra pe internet.
Timp de trei săptămâni, nimeni nu porni calculatorul. Mama Maria îl ștergea atentă, în fiecare zi, de praf și-l lovea peste mână pe Mihai, când încerca să-l pornească. Până când, într-o zi, își găsi soțul în fața monitorului citind. Îl lăsă așa, timp de câteva ore. Socoti în mintea ei, că mai bine stă acasă cu ochii în ecran decât la crâșmă și să bea. Dar socoteala ei nu se potrivi cu a lui. Curând își reluă obiceiul de a se duce la crâșmă, dar acum era mult mai informat și-și putea da cu părerea în orice domeniu. Îi făcea mare plăcere când ceilalți îl ascultau cu gura căscată, iar când îl întrebau de unde știe, el răspundea mândru: „de pe Internet”.
Însă, orice început, are și un sfârșit. Într-una din zilele de toamnă, Mama Maria îl întrebă: „Unde este ziarul?”. „Care ziar?” se schimbă la față Mihai, presimțind că ceva rău se va întâmpla. „Cum care ziar? Cel la care suntem abonați.” „Am renunțat la el. Cui îi mai trebuie abonament la un ziar, când poți citi gratis sute de ziare pe Internet?”
Mama Maria a scos computerul din priză și a început să-l strângă, comentând: „Să împachetezi tu merele cu ăsta. Să-l folosești tu la ștersul geamului. Să-l așterni tu pe jos când văruiești. Să te văd cum faci tu focul cu comedia asta. Să faci bine să te abonezi din nou.”
Modelul ei a fost adoptat și de alte gospodine. Curând, radioul deveni un zgomot de fond în crâșmă, abonamentele la ziar au fost refăcute, iar poștașul a început să vină din nou prin sat.
Bine a spus Liviu Rebreanu la primirea în Academia Română, la 29 mai 1940: „Țăranul e începutul și sfârșitul”.