A vorbi despre frânghie în casa spânzuratului e un lucru josnic, ce e drept, dar ce te faci când spânzuratul, prin absurd, prinde glas și începe a lăuda frânghia cu care și-a făcut felul? Vă invit să aflăm împreună:
Spânzuratul coborî din ștreang, își pipăi gâtul și constată că e bine trosnit: ,,frânghie de calitatea întâia, nu glumă, ia te uită cât mi-a luat să desfac lațul, mi-a intrat în carne de-a binelea … și ce bine a aderat la grindă, nu s-a răsucit nici măcar un pic în jurul ei, m-a omorât fără să îmi dau seama, fără să îmi dea vreo șansă de scăpare!”
Mulțumit, desfăcu cu chiu cu vai frânghia, o pipăi, o sărută, apoi o împachetă frumos și ieși cu ea pe ulița satului, unde se întâlni cu un prieten. Din entuziasm îl abordă, și îi spuse pe dată:
– Salut, Ioane, vino încoa’ să îți ofer o marfă de calitate!
– Ce marfă, măi, ce porți cu tine acolo în pachet? Credeam că mergi la ziua cuiva.
– Nu mai merg nicăieri, dar în schimb te invit la înmormântarea mea, am murit acum câteva minute, maxim o oră, cam așa. Sunt cald încă, pune mâna, nu știu exact cât am stat să mă odihnesc, vorba aia ,,și ăla care-o căzut din pom s-o hodinit un pic”, deci te invit, dacă vrei, să pui flori pe mine abia peste 2-3 zile.
Ion râse un pic cam sec, spunându-și că omul s-a dilit complet taman acum după moarte, deși nici viu nu a fost prea ,,hibăn” la cap, apoi, nefiind curios cam ce ar putea ascunde în pachet, doar era mort, (dăăă!) fiind și destul de cunoscut prin sat ca ,,lucru slab”, dădu să plece mai departe.
– Dar unde pleci, Ioane? Nu ți-am arătat încă ce am aici, cu siguranță ți s-ar potrivi și ție de minune!
– Pfui, zise Ion, păi dacă e așa desfă cutia aia mai degrabă, să vedem ce ai acolo, și lasă-mă în pace că mă grăbesc!
Zis și făcut, Dumitru, că așa îl chema pe spânzurat, desfăcu panglica cutiei și scoase de acolo un ghilț banal, ba chiar mai soios decât restul ghilțurilor pe care le mai văzuse la gâtul muribunzilor, sau a altor morți.
– Eh, ce zici, nu-i așa că e arătoasă, nu-i așa că oricine și-ar dori-o? spuse, mândrindu-se vizibil și arătând spre funia care îi făcuse într-un mod atât de simplu felul, după obiceiul frânghiilor care poartă un laț la capăt. Îți recomand și ție una, chiar dacă nu pe aceasta, deoarece nu aș putea să o mai ofer cuiva, aș fi gelos, deși, probabil, înainte de mine și-au mai băgat unii gâtul în lațul ei. Cred că m-am îndrăgostit, i-am pus și un nume sufocant de frumos, Ramona. Sunt mort după ea, mai exclamă acesta entuziasmat! Mă gândesc diseară să tai o țâră din lungimea ei, să fac și o frânghie mai mică, cine știe poate mai sugrumăm și ceva de dimensiuni mai reduse, niște pui de pisică, de exemplu.
– Băi, omule, îi spuse atunci Ion, nemulțumit de insistențele lui, eu, în primul rând, mă simt tânăr, am o viață frumoasă, nu vreau să mă sinucid de pe acum, cine știe poate mai încolo, dacă voi simți ca tine că nu mai am niciun rost în viață, asta voi face, îmi găsesc o ,,Ramona” numai a mea și îmi fac felul!
– Atunci spânzuratul nu mai insistă, plecă și întemeie o Casă a Spânzuratului, în care predica de zor beneficiile diferitelor tipuri de frânghii asupra gâturilor, le spunea tuturor ce relaxare totală simți și cât de bine e să ai un fular călduros în jurul gâtlejului, mai ales că e o zonă sensibilă, iar acum se apropie iarna, e frig și s-au scumpit toate. Un singur lucru nu reușea el să le explice, cum de e mort, dacă e atât de bine să porți acest accesoriu, cum de nu i-a supraviețuit, dar fiindcă nu reușea să îi lămurească, ajunsese, prin exemplul său, să fie exact opusul a ceea ce voia, adică cel mai mare predicator al vieții, nimeni nu se mai spânzura în satul acela, și toți au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Și Dumitru era fericit, pentru că era atât de prost încât nici nu își dădea seama că e mort și uneori chiar părea viu, doar cocoașa rămasă în urma trosnirii gâtului și lațul pe care îl purta acum mereu la gât pe post de cravată, fie iarnă, fie vară, ba chiar se mândrea cu el, le amintea tuturor că omul e mort de multă vreme, doar că umblă dezgropat.