Un motto potrivit pentru Editorialul de astăzi este următoarea frază a lui Titu Maiorescu, ministru al Cultelor și Instrucțiunei Publice, dintr-un Raport adresat Consiliului de Miniștri în 1874: „Cărțile între buințate în secole hotăresc în mare parte direcția bună sau rea a Instrucțiunei publice într-un Stat“.
Am făcut rost de un exemplar al manualului de Limba și literatura română pentru pentru clasa a V-a (ediția 2022). Nu mă voi referi în continuare la un anumit manual, fiind de presupus că e vorba de un manual opțional, așadar în mai multe versiuni, ci la concepția care le stă tuturor la bază. O concepție care se vrea nouă, deși este doar insolită. Și, lucrul cel mai grav, care are consecințe dezastruoase asupra lecturii operelor literare.
Premisa ideologică a noului manual, urmare, sunt sigur, a unei recomandări europene, valabilă și pentru alte țări, cum a fost mai demult „Procesul Bologna“ pentru învățământul universitar, este aceea că literatura este una din numeroasele forme de comunicare. Am atras și altădată atenția că literatura nu este comunicare, ci chiar contrariul acesteia, în măsura în care se folosește de mijloace diferite și uneori opuse de transmitere a mesajului, care nu este nici el același. În afara limbii, nu există elemente comune între oricare formă de comunicare și literatură. Claritate, univocitate, eficacitate, pragmatism, adresă, acuratețe, viață, pe de o parte, ambiguitate, plurivocitate, idealism, pe de altă parte. Intersectări ale acestor două planuri pot exista, dar ele au o singură direcție: dinspre literatură, mult mai liberă în alegerile ei, spre comunicare, captivă între limitele ei naturale. Niciodată invers.
Consecințele acestei concepții sunt numeroase și foarte grave. Manualul se deschide cu indicarea unor Competențe generale și [competențe] specifice. (Nerepetarea cuvântului adăugat de mine între paranteze drepte îl poate face să creadă pe elevul, și așa greu încercat de jargonul noii didactici, că e vorba de competențe generale și specifice deopotrivă!) La jargonul cu pricina, mă voi referi mai încolo. Deocamdată voi semnala (a câta oară?) o eroare care ține de pedagogie și anume aceea de a considera că scopul învățământului gimnazial este de a forma competențe, și nu de a transmite cunoștințe. Din cele cinci competențe indicate în manual, trei au în vedere comunicarea, ceea ce era de așteptat, deși nu și de dorit, unul se referă la literatură, dar tot sub raportul identificării informațiilor sau a temelor, fără vreun raport cu expresivitatea specifică, iar unul la redactarea unui text scris. Iată ce se recomandă în cazul din urmă: „Redactarea unui text scurt […] pentru a comunica idei și informații (la 12-13 ani! – N.M.) sau pentru a relata experiențe trăite sau imaginate.“ Nu poți să-i pretinzi elevului să scrie astfel de texte înainte de a-l învăța să le citească pe ale altora! Ce ar mai fi de spus? Poate doar că m-am înșelat crezând că am în față un manual de limba și literatura română pentru gimnaziu. Mai potrivit ar fi să-l consider un manual de comunicare pentru universitate.
Bâta (adevărată măciucă) la carul cu oale literare este structurarea manualului pe teme așa zicând de viață: prozele și poeziile reproduse (în general, acceptabile) au menirea de a ilustra cinci „unități de învățare“ (ah, mamițo, mă-nnebunesc!): Despre motivație, Despre bunătate, Despre curaj, Despre respect, Despre prietenie. Indiferent de genul lor literar, proză sau poezie, textele sunt definite în continuare ca narative, descriptive și non-literare, mai mult sub raportul structurii decât sub acela al conținutului, redus acesta din urmă la idei și la teme și mai mult ca ilustrare a unei categorii etice decât ca expresivitate literară. Ceea ce înseamnă că elevul nu va înțelege care este caracterul specific al lecturii literare, ci va vedea în operele scriitorilor ilustrarea unor valori morale sau de altă natură.
Fiecare capitol conține un număr de întrebări adresate elevului și de răspunsuri posibile ale acestuia. Întrebările sunt, în general, dată fiind vârsta copiilor, extrem de grele sau de-a dreptul stupide. Ce sens are să-l întrebi pe un școlar dintr-a cincea: „Când s-a lansat noua ediție din DOOM?“ sau „Câte modificări include noua ediție din DOOM?“. E de ajuns să-l înveți să utilizeze un dicționar, fie și DOOM. De ce ar fi interesat elevul de Rezultatul evaluării PISA 2018? Poate doar dacă vrea să dea în bobi ca să nimerească răspunsul corect din grila pe care i-o indică manualul. E adevărat că asta ar putea fi un beneficiu elementar de informație, de comunicare, dar nicidecum unul propriu-zis literar. Ca să nu mai spun (iarăși, a câta oară?) că folosirea testului-grilă la literatură, în gimnaziu, ca și la bac, este contrară naturii creației literare. Prevederea cu pricina din proiectul Legii învățământului, operă colectivă, ca și manualul în discuție, a acelorași „pedagogi de școală nouă“, este o absurditate.
am promis să spun câteva cuvinte despre limbajul folosit în noul manual. Nu mă refer la limbajul unui autor sau al altuia, ci la limbajul sau, mai bine zis, la jargonul izvorât din concepția care stă la temelia șubredului edificiu didactic în discuție. Înainte de toate, dat fiind acest jargon pedant, nu e deloc clar ce pagini ale manualului se adresează profesorului și ce pagini se adresează elevului. Peste tot, aceeași devălmășie. Unele texte sunt însoțite de explicarea, nu totdeauna necesară, a sensului unor cuvinte: la schița Vizită a lui Caragiale, elevul este informat despre ce înseamnă șoșoni, dar nu și despre ce înseamnă maior de cavalerie. În schimb, niciun cuvânt din jargonul cu pricina nu primește „traducerea“ cuvenită nici măcar când se află în întrebări puse direct elevului. Și sunt destule care îi atârnă de gât ca pietrele de moară unui copil de 11-12 ani: interacțiuni, paraverbal și nonverbal, interlocutor, strategii, focalizare, act de limbaj, receptare, lizibilitate, gândire logică/analogică, achiziții lexicale și semantice, structuri fonetice, identitate națională, diversitate, valori și altele multe. E adevărat că manualul le explică laborios, dar tot savant, în limbajul unui tratat de naratologie sau al unuia de (mai e cazul să precizez?), comunicare. Un exemplu de complicată naratologie: mai țineți minte schema unei narațiuni pe care am învățat-o cei mai mulți dintre noi chiar în clasa a V-a și care cuprindea introducerea, intriga, punctul culminant și deznodământul? În noul manual, ea este reformulată în termeni mult mai pretențioși, care ne trimit la aceeași marotă a pedagogilor de școală nouă de a reduce literatura la o formă de comunicare: situația inițială, situația problemă, desfășurarea acțiunii, rezolvarea problemei și situația finală. Input, output și cureaua de transmisie a informației! Nu cu Vizită e o problemă care cere musai rezolvată, ci cu manualul pentru clasa a V-a. Mă tem că și cu celelalte din gimnaziu.
Îmi vine să spun ca Ion Creangă, absent de la datorie în manualul citit de mine (nu știu dacă în alte manuale pentru clasa a V-a figurează sau a căzut victimă pe toate câmpurile de luptă campaniilor „experților“), că, asemenea gramaticii lui Măcărescu, un astfel de manual este „un cumplit meșteșug de tâmpenie“.