Argument anchetă: Spre ce fel de lume ne îndreptăm? Lumea cea nouă va fi tot lumea veche, știută, sau va fi altfel? Și cum va arăta omul care va locui lumea ce va să fie: va fi diferit față de noi?
Publicăm în numărul de față partea a II-a a anchetei și mulțumim totodată tuturor celor care au avut gentilețea de a răspunde invitației revistei noastre
Ion BUZAȘI
Omul acestei lumi noi va fi diferit
Bănuiesc, sunt aproape sigur, că răspunsurile la ancheta Dvs., altminteri de o stringentă actualitate, vor fi diferite, în funcție de vârsta și profesiunea respondenților.
Aparțin generației de scriitori care au început să publice din timpul facultății (1960-1965) – recenzii și articole de istorie literară în revistele clujene. Îmi plăcea atmosfera culturală și literară a Clujului de atunci, evocat cu nostalgie de Constantin Cubleșan în recenta sa carte Clujul tinereții mele. Cunoșteam scriitorii clujeni mai ales pe cei din generația 60. Din 1965 sunt profesor de limba și literatura română la Blaj. Pensionar acum – citesc și scriu zilnic ca un „exercițiu de supraviețuire“ – cum spunea Mircea Zaciu.
Spun aceste lucruri ca să pregătesc răspunsul la întrebările anchetei. Nu știu spre ce fel de lume ne îndreptăm, dar în mod sigur va fi pentru mine una din ce în ce mai străină, una în care cu greu o să mă regăsesc. Și nu sunt deloc original, cam în felul acesta au răspuns și alți cărturari și artiști din generațiile mai vechi, și-mi amintesc de cuvintele actorului Alain Delon, care spunea că nu-i pare rău că-și încheie existența pământească, derutat, dezorientat și el de „lumea spre care ne îndreptăm“.
În mod sigur lumea cea nouă va fi altfel. Se prefigurează de pe acum: o lume puternic tehnologizată, în care comunicarea între oameni va fi subordonată criteriului utilității, cu SMS-uri sau e-mailuri – ; nu e simptomatic că a dispărut epistola – ca formă de comunicare? Și nu vorbesc de epistola literară cultivată de scriitorii noștri de la Ion Ghica și C. Negruzzi până la Marin Preda și Ioan Alexandru, ci de scrisoarea în care „stai de vorbă“cu un prieten, cu o ființă dragă, apropiată. Vreau să aduc o precizare: nu sunt paseist, nici nostalgic după „lumea veche“, dacă vă gândiți la perioada comunistă, dar mi-ar plăcea să fie o lume ca în „secolul romantic“, secolul al XIX-lea, evocat literar de Mihai Zamfir. Evident că e imposibil, dar îmi pot exprima acest vis utopic!? Din acea „lume veche“ – am nostalgia relațiilor interumane civilizate, am nostalgia unei școli serioase, cu învățământ temeinic, cu profesori ce puteau constitui repere morale și intelectuale pentru învățăceii lor. Și-mi vin în minte versurile lui Șt. O. Iosif, potrivite pentru contrastul prefigurat „lume nouă/ lume veche“: „Că uite, vremurile-acele/ De-au fost amarnice și grele,/ Dar inimi drepte, credincioase/ Vin bun și cântece frumoase/ Erau pe vremurile-acele…/ Din cântece azi n-ai ce-alege/ Nici vinul, nu e vin în lege/ Nici inimi nu mai sunt, nepoate!“
Omul acelei lumi noi, evident că va fi diferit, lucru absolut normal, până la un punct, dar e aproape sigur că nu va da doi bani, pe ceea ce s-a numit în pedagogia țărănească buna cuviință deprinsă în „cei șapte ani de acasă“; va ști multe, dar în mod superficial, cunoștințe dobândite cu mijloace tehnice moderne; dar nu va avea pasiunea lucrului temeinic și a respectării valorilor morale creștine, care conferă armonie și înțelegere într-o societate. Evident vor fi excepții – care vor da, probabil speranțe pentru viitor.
Andrei NOVAC
Lumea nu trebuie să rămână la fel
Dintotdeauna lumea se află într-un proces continuu de schimbare. Ar fi groaznic dacă lucrurile ar rămâne la fel. Ce conștientizează cel mai puțin, în general, oamenii, este că inclusiv ei se află într-un proces continuu de schimbare. Niciodată nu rămân la fel. Și, până la urmă, este normal să fie așa. Odată cu trecerea timpului, lumea își schimbă modul de gândire, modul în care acționează în anumite situații, în funcție de contextul în care trăiește. Acest context este din perspectiva mea cel mai important atunci când ne raportăm la modul în care a evoluat lumea odată cu trecerea timpului.
Dacă este să analizăm oamenii, atunci, cu siguranță, modul lor de gândire a evoluat. Astfel că, lucrurile care acum par îngrozitoare, acum câteva sute de ani păreau normale. Dar, așa cum omul este capabil să genereze lucruri extraordinare, aproape în aceeași măsură el generează dezastrele cu care lumea s-a confruntat și se confruntă uneori. Dacă sistemul de gândire ar fi fost unul exclusiv constructiv, atunci omenirea nu s-ar fi confruntat niciodată cu două războaie mondiale și cu toate câte au fost asociate cu ele.
Pare aproape incredibil cum mintea umană, ajunsă la un nivel superior, poate să genereze asemenea atrocități. Dacă este să privim în ansamblu situațiile cu care România s-a confruntat, atunci putem să înțelegem că, așa cum spuneam mai sus, contextul joacă un rol esențial. În esență, lucrurile ajung să se repete cu părțile lor pozitive sau negative. Ce este esențial pentru omul contemporan și, în oarecare măsură, comunică cu evoluția omului în general este strâns legat de educație. Educația este cea care stă la baza oricărei evoluții. Educația eliberează și generează întotdeauna o evoluție sigură atât pentru oameni, cât și pentru societate.
Lumea contemporană poate fi definită prin modul în care comunică, această comunicare ajungând la un nivel incredibil. Societatea contemporană are atât de multe mijloace prin care comunică încât, cel puțin la nivel teoretic, educația ar trebui să aibă un rol esențial. În realitate, lumea comunică mult și transmite foarte puțin. Există oameni care vorbesc în permanență prin diverse mijloace de comunicare moderne și, cu toate astea, știu atât de puține lucruri unii despre ceilalți. Problema cea mai mare într-o astfel de situație este strâns legată de faptul că lumea, în general, ajunge în punctul de a repeta greșelile pe care le-a făcut cu mult timp în urmă.
Cel mai bun exemplu este cel legat de perioada comunistă. Cu toate că România a fost una dintre țările care au suferit cel mai mult din cauza regimului comunist, societatea românească se confruntă astăzi cu un val de simpatie la dresa unui regim care a destructurat valorile umane, spirituale și morale ale României. Lumea, în general, are valori pe care și le dezvoltă și care vor părea întotdeauna diferite în ochii celorlalte generații.
Lumea nu trebuie să rămână la fel, ci trebuie să se dezvolte constant. Omul nu trebuie să nu se schimbe atunci când e vorba despre libertatea lui și despre modul în care gândește. În rest, schimbarea este într-un fel parte a diversității creatoare care trebuie să definească omul și lumea în general.
Vasile SPIRIDON
Transplant de cap
Nu sunt cititor în stele de general sau în rachete intercontinentale, asemenea prezicătorilor mosconauți, și cu atât mai puțin aș putea fi profet în țara mea. Mutați în virtual cu arme și bagaje (unii cu arme nucleare cât se poate de reale, alții doar cu bagaje de mână), suntem luați de viitura viitorului. În aceste condiții vitrege, încerc și eu să mă detașez, pe cât îmi este cu putință, de vâltoarea evenimentelor prezentului, pentru a privi totul dintr-o perspectivă neînșelătoare. Dar viitorul mi se pare, din nefericire, la fel de nesigur ca prezentul și cu mult mai incert decât trecutul. Cu toate acestea, privirea îndreptată spre viitor îmi rămâne nostalgică. Lumea viitoare poate fi doar imaginată, nu gândită rațional, pentru că, la fel ca inima, are rațiunile ei pe care rațiunea nu le cunoaște.
Siliți, poate, într-un viitor apropiat, să vorbim despre logica inimii, vom fi obligați să recuperăm tot ce a fost dinamitat prin trecerea de la „iambii suitori, troheii, săltărețele dactile“ la… biţi. Bi(e)ții de noi! Riscăm să intrăm într-o lume decuplată de realitatea înconjurătoare și conectată la ecranul telefonului din mână, al laptop-ului din poale (am comis un pleonasm) sau al tabletei (una pe zi, între mese). Iar aceasta deoarece, pentru noul homo zappiens, tot ce ține de „smart“ este deștept prin definiție. Și să nu uităm că „Google“ este de fapt cuvântul care desemnează actul de a privi cu atenţie, de a fi uimit de ceea ce vezi. Conștiincioșii androizi trebuie să mai ia câte o andropauză, altminteri, nu se va mai ști cine este calculator, cine este robot și cine a cui extensie este. Și atunci, te-ntreb pe tine: Cine-i om și cine-i câine?
La auzul sintagmei „Lumea nouă“, unora dintre noi le vine să scoată pistolul, gândindu-se la lumea cucerită de Columb, a cărui busolă a fost transformată acum în GPS. Polii magnetici fiindu-ne schimbați, navigăm în derivă, mai mult prin goluri de aer decât pe ape, și nu știm cât de bine ne este prefigurat și reconfigurat traseul. Nu este deloc bine cu lumea noastră de mâine: ori ea a luat-o bine și drumul este rău, ori drumul este bun și ea a luat-o rău. Așa încât suntem în situația de Doppelgänger – a acelora care merg pe două drumuri. Ce a fost nu va mai fi și ce s-a făcut nu se va mai face? Nihil nove pentru nihiliști.
Nu știu cum va arăta în ziua de mâine omenirea (nu spun „rasă umană“, pentru că risc să fiu acuzat de credință în existența raselor și, implicit, de rasism). Abia îmi dau seama cum arată aceea de azi, când puțini suie, mulți coboară, dar toți macină la moara iluziilor. Este adevărat că trăim în post-umanism doar în măsura în care acceptăm că nu avem nimic în comun cu vechiul ideal renascentist de homo universalis. Și nu este mai puțin adevărat că am intrat în epoca adevărului relativ sau a post-adevărului. Nu emitea Lenin enormitatea că ,,a spune adevărul este o prejudecată burgheză meschină“? „Comunismul, viitorul de aur al omenirii“ nu a rămas o simplă lozincă.
Când auzeam altădată cântecul pionieresc despre anul 2000, freedonam în răspăr, ca un defrenat, refrenul meu: „Noi în anul două mii/ Dracul știe ce-om mai fi“. Cum vom arăta în anul 2050 (an crucial în discursurile jalnicului profet Ceaușescu), am putea bănui. Cât despre anul 2100, dracul știe. Dar și bunul Dumnezeu, din fericire, care s-ar putea îndura de noi și nu va mai da omul pe mâna omului. Nu trebuie să ne amăgim că, dacă omul viitorului își va piede mințile, își va veni în fire grație oportunității de a-și face un transplant de cap. Dacă va fi să și-l înlocuiască, se va întâmpla doar din rațiuni ce țin de o operație estetică, nu și de creier. Să-i rămână de cap!
Radu TUDORANCEA
Incitantă temă
Lumea în care trăim se află într-o perpetuă schimbare, într-un ritm care ar putea fi considerat de unii chiar accelerat. Provocările traiului pe planetă se conturează tot mai pregnant, fie că vorbim de suprapopulare (și implicit, dificultatea obținerii surselor de apă și hrană, pentru segmente importante ale populației lumii) sau, mai ales, de schimbările climatice (determinate de emisiile de gaze de seră), ale căror efecte tind să altereze constant, dar sigur, calitatea vieții pe Terra. Programe spațiale ale unor superputeri sau chiar unele private au ca țintă pregătirea unor misiuni care să conducă la explorarea și mai apoi colonizarea planetelor care pot oferi civilizației umane un refugiu pentru momentul în care viața nu va mai fi posibilă pe Terra. De altfel, inclusiv creațiile cinematografice includ astfel de teme, iar una dintre ele merită a fi menționată aici. Mă refer la Orbiter 9 (Orbita 9), filmul regizat de Hatem Khraiche, ce are în miezul său tocmai pregătirea unei vieți departe de Terra, pe planeta Celeste, aflată pe orbita Alpha Centauri. Personajul principal, Helena, este doar parte dintr-un experiment care monitorizează datele biologice și reacțiile corpului uman de-a lungul unei călătorii spre o altă planetă locuibilă, care ar dura ani sau decenii. Helena este convinsă că se află pe o navă spațială aflată în călătoria spre îndepărtata Celeste și nu întâlnește nicio ființă umană până în ziua în care la bordul navei sosește un inginer de mentenanță, însărcinat cu remedierea unei aparente avarii la sistemul ce gestiona distribuția oxigenului. Conștientă că întâlnirea și relaționarea cu acesta ar putea fi singura cu o ființă umană pentru multă vreme, Helena se apropie afectiv de inginerul de mentenanță, făcând primul pas către o viitoare relație de dragoste. Alex, prima ființă umană pe care o cunoaște și de care se îndrăgostește, îi destăinuie însă că totul este doar un experiment – desfășurat într-un modul aflat chiar pe Terra, pus în slujba unui țel aparent nobil, ce țintea, de fapt, supraviețuirea speciei umane pe o altă planetă, anume acela de monitorizare a reacțiilor organismului uman expus unor călătorii de-a lungul mai multor ani sau decenii, în condiții de izolare și de raționalizare a resurselor necesare traiului. Dincolo de scenariul filmului, acesta face referire la unele temeri reale, și aș spune pe deplin întemeiate, legate de viitorul vieții pe Terra, în următoarele decenii sau poate secole.
Pe lângă schimbările climatice, mai nou – odată cu invadarea Ucrainei de către trupele Federației Ruse, spectrul unui război nuclear, sau al unui accident nuclear (declanșat de o explozie la una din centralele nucleare de pe teritoriul Ucrainei, în condiții de război), este unul luat în seamă de tot mai mulți experți și analiști. Mai mult decât atât, omenirea a înfruntat și mai are de înfruntat încă efectele pandemiei de Covid-19, cu milioane de decese, și trauma izolării sau distanțării sociale.
Așadar, viața nu va mai fi la fel, a încetat de mult să mai fie la fel, iar schimbările climatice, anii de pandemie și izbucnirea unui război pe continentul european au potențat această tendință.
Cornel UNGUREANU
Plutocrația
Spre ce lume ne îndreptăm?Aş spune că ne îndreptăm spre o lume a plutocraţiei. Oamenii cu bani vor alege Imaginile – mesajele – care să conducă lumea. Va mai rămâne o Elită care îşi va scrie mesajele ei – după ce le-a transcris pe cele ale Plutocraţiei. Le transcrie sau le dă sens? În ce sens? În producţia de arme sau în cea de nave cosmice? De locuinţe pe lună? Optimiştii cred că în viitor ne vom petrece concediile pe Marte. Pesimiştii…..că există încă bombele necesare. Cum va arăta omul? Dacă plutocraţii de treabă vor construi adăposturi confortabile pe Lună, medicii vor descoperi medicamente care vor face ca strănepoţii noştri să ajungă la 250 de ani. Atâta se poate trăi şi acum! Două sute. Sau chiar 250, după ce vom învăţa, cum se cuvine, şi limba chineză.
Cristian VASILE
Sindromul ROF și lumea de mâine
Din păcate, perspectiva mea este, la acest moment, mai degrabă pesimistă. Lumea de mâine va fi o lume și mai îmbătrânită decât cea de astăzi. În pofida condițiilor sanitare precare, în comparație cu Vestul Europei, speranța de viață va crește și în România, dar această realitate va pune o enormă presiune atât asupra sistemului public de pensii, cât și a echilibrelor sociale. Diriguitorii politici vor trebui să identifice soluții pentru a salva situația pe care tot ei au agravat-o în ultimul deceniu, îndeosebi prin privilegiile acordate în mod discreționar și discriminatoriu către beneficiari mai ales din zona cazonă și a magistraturii (pensii speciale, numite eufemistic și scandalos „de serviciu“, portița pensionării cu mult înainte de termen etc.). Din moment ce omul simplu, cetățeanul de rând, nu poate răsturna acest sistem social al „castelor“, vor crește cinismul, egoismul și resentimentul. Sindromul ROF (Resentimente, Orgolii, Frustrări) va fi maladia viitorului care îl va măcina pe românul de mâine.
Fenomenul de astăzi al familiilor despărțite se va accentua. Chiar noi suntem martorii plecării multor adolescenți/tineri la studii în străinătate încă din anii liceului. Unii dintre ei urmează facultatea în Occident și nu se mai întorc în țară. Datele Recensământului – chiar cosmetizate – vor confirma probabil exodul fără precedent vădit mai ales în ultimele două decenii. Este foarte adevărat că și România a primit numeroși cetățeni din Moldova de peste Prut și – mai nou – din Ucraina (iar acest val migrator se va amplifica, probabil, în cazul în care Rusia putinistă triumfă în devastatorul război de agresiune declanșat în februarie). România ar trebui să fie pregătită să gestioneze buna integrare a nou-veniților. Dincolo de simpatia cu care au fost priviți inițial ucrainenii refugiați, putem sesiza în ultimele luni o anumită oboseală a societății românești față de „străin“. O provocare și mai mare va fi eventuala stabilire definitivă pe teritoriul românesc a muncitorilor de origine asiatică (prezenți în număr semnificativ în construcții, dar și în servicii; deja scandalul de la Ditrău reprezintă o serioasă punere în gardă). Această dinamică nu are cum să se schimbe, din moment ce spațiul autohton traversează o acută criză a forței de muncă potențată de declinul demografic și emigrarea masivă. Lipsesc și vor lipsi și mai mult specialiștii (medici, ingineri IT etc.), dar și muncitorii (calificați și necalificați).
Concurența la facultăți va scădea și mai mult inclusiv din cauza diminuării dramatice a populației școlare. În plus, bacalaureatul a devenit un obstacol de netrecut pentru mulți liceeni. Probabil, profesorii universitari și îndrumătorii doctorali vor putea sesiza în viitor un regres în ceea ce privește afluxul de studenți. În paralel, pregătirea de specialitate va fi pusă în pericol.
Pe „piața“ politică avem și vom avea un oligopol, fenomen agravat de faptul că mare parte din electorat ridică pretenții foarte firave față de partidul favorit, față de elita politică în general. Deși accesul la informație va crește odată cu extinderea internetului și a rețelelor sociale, inclusiv în lumea rurală, este posibil ca cetățeanul să nu poată controla în mod eficient acțiunile discutabile ale clasei politice. Această elită – ieșită de sub orice formă de verificare și cenzurare legitimă – ar putea recurge la strivirea diverselor autonomii (cea universitară), la capturarea sistemului de justiție și la instaurarea unei democrații iliberale (de facto, fără o declarație programatică precum în Ungaria lui Viktor Orbán).
Ioan Radu VĂCĂRESCU
Teme
O brave new world,
That has such people in it.
Shakespeare – The Tempest
Ieri, ca și azi, în urechile apologeților consumerismului și progresismului fără limite, „viitorul sună bine“. O altă ficțiune, între ficțiunile sociale, politice și economice care ne copleșesc. Viitorul este, desigur, imprevizibil, sau include măcar câteva variante posibile sau probabile. Prezentul, care devine trecut în fiece moment, este imprevizibil, ce să mai vorbim despre viitor? Huxley, în „Brave New World“, utopia sa negativă din 1931, dă naștere, într-un viitor nu foarte îndepărtat, unei lumi stranii: Statul Global, bazat pe principiul Fericirii Supreme („Greatest Happiness“). E o lume în care toți sunt fericiți. Tot timpul. Numai că fericirea asta individuală, extinsă la nivelul întregii comunități, este obținută cu ajutorul unui drog numit soma. Interesant experiment, nu-i așa? Pandemia de nefericire a omenirii acelui viitor este rezolvată cu ajutorul vaccinului unei fericiri utopice. Huxley a ales aici una dintre cele două dorințe fundamentale ale omului, dorința de bunăstare, de plăcere. O lume sinistră. Poate din această pricină, romancierul englez a revenit asupra subiectului, douăzeci și cinci de ani mai târziu, într-o altă heterotopie, pozitivă așa-zicând, „Island“, unde înlocuiește scopul Fericirii Supreme cu un concept vag, nebulos, acela de „Final End“ (un fel de Scop Final al Omului sau Concluzie Finală).
Oricum, din opera lui Huxley sau a multor alți scriitori, filosofi sau oameni de știință, se desprinde ideea că omenirea a suferit în ultimele secole, dar mai ales în ultimul, o transformare profundă, dar nu într-atât încât să fie vorba despre o noutate cu adevărat absolută a ființei umane: slăbirea legăturilor tradiționale, căderea familiei și a comunităților izolate, victoria absolută a pieței, a băncilor și a statului omniscient, înlocuirea comunităților mici cu marea comunitate a consumatorilor supuși reclamelor (consumerism) etc. Transformări la toate nivelurile vieții cotidiene și la cel al psihologiei. Între aceste transformări cea mai fericită este aceea a aportului medicinei moderne și, totodată, a creșterii speranței de viață. Însă, în acest moment al istoriei omenirii, revoluția științifică și tehnologică a ajuns la un asemenea nivel încât este pusă sub semnul întrebării chiar existența speciei noastre, homo sapiens. Este vorba, foarte pe scurt, despre proiectarea inteligentă (adică dispariția selecției naturale veche de 4 miliarde de ani), prin inginerie genetică, prin proiectul cyborg și prin inginerie a „vieții“ anorganice. E vorba aici de mai multe aspecte: crearea supraomului, reînvierea unor ființe din trecut (de exemplu al neanderthalienilor), „ființe“ anorganice cu competențe evolutive (de exemplu, o interfață creier uman – computer sau crearea unui creier-bancă de memorie) etc. Toate acestea ridică însă mari probleme de natură politică, etică etc. Implicațiile nu sunt nici măcar de bănuit. Pentru că ar putea fi vorba de transformarea definitivă a ființei umane, atâta timp cât vor fi puse la îndoială ceea ce numim azi memorie, conștiință și identitate, fiind vorba despre schimbarea completă a personalității umane.
A doua dorință fundementală a omului este aceea de a deveni nemuritor. Implicațiile, în acest caz, sunt totale. Nu se prea vorbește azi, ci doar în medii foarte restrânse, despre proiectul Ghilgameș. Un proiect născut din aceeași revoluție în științe și tehnologie care a atins azi înălțimi de neconceput de autorii de science-fiction de acum un deceniu sau două. Întreaga istorie a omenirii și a religiilor acesteia s-a bazat pe inevitabilitatea morții și în credința vieții de apoi. Ce se va întâmpla însă în momentul în care proiectul nemuririi ce poartă numele regelui mitic din Uruk va prinde viață? Există azi oameni de știință care vorbesc despre a-mortalitate (adică viață fără sfârșit, nu nemurire, respectivii fiind muritori din pricina unor accidente, crime etc. ) cândva prin 2050. Un singur exemplu: crearea unui sistem imunitar bionic, care va prelungi viața la infinit. Desigur, chestiunea va produce o inegalitate uriașă în societate: bogații vor deveni a-mortali, iar săracii se vor revolta degeaba sau vor crește înzecit profitul băncilor. Regele Ghilgameș cutreieră lumea în căutarea nemuririi și se întoarce acasă fără s-o găsească, rămânând la condiția lui de om muritor, dar mult mai înțelept. „Regii“ viitorului, deveniți a-mortali, se vor crede zei. Se vor gândi totuși, un moment, că și aceștia sunt muritori? Că viață veșnică nu are decât nemărginitul spațiu-timp? Perfecțiunea? Dumnezeu?
Gheorghe VIDICAN
Biciul tehnocrației
În tinerețe, mi-au plăcut filmele SF, mai ales cele despre viitorul omenirii. Mă cuibăream în fotoliul cinematografului timp de o oră și jumătate și mă minunam de închipuita tehnologie a viitorului, dar mai ales de faptul că oamenii din film erau lipsiți de slăbiciunile de caracter ale oamenilor din jurul meu. Personajele luau numai decizii raționale, nu aveau nicio problemă de compasiune și păreau fără iluzii. Oricât se va schimba tehnologia, condiția umană va rămâne aceeași. Shakespeare este la fel de relevant astăzi cum a fost la Renaștere: noi, oamenii, continuăm să ne trădăm, să fim invidioși, să avem pasiuni care intră în conflict cu societatea și, probabil, să visăm la nemurire. Mă tem că biciul tehnocrației este un pericol actual; ne pândește supremația inteligenței artificiale. Mă tem că vom trăi într-o lume în care știința este un zeu în numele căruia poți trece peste cadavre.
Omul viitorului nu va duce lipsă de tehnologie, criza lui va fi de spiritualitate. Adică te poți întreba ce va însemna să fii român în anul 2099. Românului de acum cinci decenii nu îi trecea prin minte să petreacă fără să fi muncit înainte. Acum, se chefuiește de dragul petrecerii, în marile orașe cluburile sunt deschise 24/7. Biciul tehnocrației ne zornăie în urechi.
Seva care hrănește arta și artistul este vanitatea, or, dacă nici la vanitatea cuiva nu mai poți apela să îl îndupleci să fie mai bun, a devenit imun la schimbare și, fără îndoială, s-a înbolnăvit de piticism spiritual. E ușor să spui că lumea începe cu tine, din comoditatea de a nu lăsa istoria să te învețe ceva. Biciul tehnocrației ne face vulnerabili.
Omul viitorului se naște un copil mare (săltând peste anumite etape ale vieții – copilărie, adolescență), egolatru, hrănindu-se cu propiul trup.Pentru el prietenia și dragostea devin axiome, depinde de „spectrul vizual“ prin care îi va permite inteligența artificială să privească aceste noțiuni prin care noi creatorii zilelor noastre respirăm. Biciul tehnocrației e un fenomen global ce duce la dezhumanizare.
În epoca în care ne trișăm singuri, în care digitalizarea ne-a cucerit și inima și sufletul când am ajuns să polemizăm noi cu noi înșine, epoca în care ființa umană mai este un factor creator de emoție e pe sfârșite. În zilele noastre așa funcționează internetul: îți oferă sugestii în funcție de istoricul tău de navigare, te hrănește cu tine însuți. Dacă ai ascultat manele pe Youtube, algoritmul îți sugerează manele până-n pânzele albe. Biciul tehnocrației se află pe mâini precum și viitorul – Cel care vine e mai puternic! este unul din versurile mele favorite, scrise de Nichita Danilov. Poezia respectivă se numește Alb și alb la față te poți întreba și tu: Dacă acela care vine după mine nu este mai puternic decât mine, ce am lăsat în urmă pentru viitorime?
Răzvan VONCU
Am doar speranțe
Nu mi-a plăcut niciodată să fac pronosticuri, iar profesiunea mea, de critic literar, m-a avertizat cât sunt de relative tentativele de a vorbi despre viitor la prezent.
Evenimentele recente din regiunea noastră, de asemenea, ne atrag atenția cât de repede s-au erodat anumite previziuni pe care le-am făcut nu cu mult timp în urmă. Cine ar fi crezut, bunăoară, că după prăbușirea comunismului (care, nota bene, s-a produs mult mai pașnic decât instaurarea lui), în numai trei decenii, vom asista la o revenire masivă a ideologiilor și regimurilor iliberale? Cine ar fi crezut că forțele antidemocratice vor provoca un nou război major, pe de-o parte, și că defunctul comunism va renaște, chiar în interiorul democrațiilor celor mai dezvoltate, sub forma corectitudinii politice și a ideologiei woke?
Toate acestea mă fac să fiu prudent și să răspund limpede că nu am nici cea mai vagă idee încotro se îndreaptă lumea. Am doar speranțe.
Aceste speranțe se leagă de faptul că, până acum, în istorie, omenirea a evoluat sub forma unor cicluri legate între ele. În orice moment al vieții sociale, chiar și în cele revoluționare – mă refer, firește, la revoluțiile autentice, nu la cele naziste sau comuniste –, au existat, pe lângă noul curent, și semnele reziduale ale celui trecut, și semnele anticipatoare ale celui care va să vină. Revoluțiile sunt, în mod paradoxal, conservatoare, deoarece, după cum inspirat spune Roland Barthes, fiecare dintre ele utilizează limbajul societății pe care o dărâmă. Limbajul însuși are latențe de decenii față de vârful schimbării sociale, pentru că altminteri nu ne-am mai înțelege între noi, cei de ieri (care trăiesc în cultul valorilor trecutului), cei de azi (care gestionează prezentul) și cei de mâine (care pregătesc structurile viitoare). Dacă am lichida această inteligibilitate, anulând, de pildă, tradiția – cum încearcă, din păcate, noul stângism occidental –, am înfăptui supremul ideal comunist, al unei societăți în care „singura contradicție să fie cea între vechi și nou“. Adică am declanșa un război social total, din care omenirea n-ar avea cum să iasă bine.
Iată de ce sper ca în structurile viitorului să se afle măcar elementele minime de inteligibilitate ale trecutului, adică ale societății actuale. Iar acest viitor să fie o îmbunătățire a lumii, o formă de tikkum olam (cum spune gândirea ebraică), adică de „reparare“ a relelor prezentului.
Deși, vă spun sincer, mi-e tot mai teamă de reformatori, mai ales de cei autoproclamați…
Omul este, în această ecuație a prezentului și viitorului – observați cât de des excludem din discuție trecutul, ceea ce ne condamnă să-l repetăm?… –, elementul principal. Nu singurul, căci planeta și chiar universul suferă și ele transformări considerabile. Ființa umană este, însă, agentul principal al transformării, atât în raport cu sine însuși, cât și cu mediul înconjurător.
Nu pot decât să sper că ființa umană se va transforma, dar nu se va dezumaniza, așa cum pare în momentul de față. Faptul că se discută cu mult patos despre tot soiul de abstracțiuni, fără ca anumite probleme concrete și relativ simple ale omului să fie rezolvate, nu e de natură să mă încurajeze.
Cei care au poluat, în ultimele 200 de ani, planeta se gândesc, de exemplu, să o depolueze. E lăudabil și, desigur, necesar. Problema e că vor să o depolueze pe cheltuiala tuturor și cu prețul sacrificării dezvoltării tuturor, inclusiv a celor care nu au avut nicio contribuție la degradarea mediului înconjurător, și care reprezintă marea majoritate a populației planetei. E numai un exemplu de drum spre infern, pavat cu cele mai bune intenții.
Noroc că, aflat deja pe panta descendentă a vieții, (sper că) nu voi mai avea ocazia de a vedea cum se sfârșește.
Și nici nu am vreo curiozitate în acest sens.
Varujan VOSGANIAN
Gnothi seauton!
Lumea e ca un coral de Johann Sebastian Bach. Curgătoare în aparența ei și, totuși, în miezul ei, neschimbată.
Lumea de azi nu seamănă cu cea de ieri și nici cea de mâine cu cea de azi, căci lumea e din ce în ce mai grăbită. Apriorismele kantiene rămân valabile, numai că ele capătă alte unități de măsură. Și, odată cu ele, viețile noastre se schimbă.
Iată, de pildă, răspunsul la întrebarea: cât de întins e teritoriul de azi al României? În vremurile străvechi, când omul se deplasa doar pe propriile picioare, teritoriul acesta, de-a latul, s-ar fi parcurs, de către un călător neobosit, în două săptămâni. Când omul a descoperit calul, distanța s-ar fi putut parcurge, cu un bidiviu care s-ar fi hrănit doar cu văzduhul și ar fi dormit gonind, în cinci zile. Odată cu apariția căii ferate, distanța s-a redus la zece ore. Avionul o parcurge într-o oră și jumătate. Iar internetul în câteva secunde. Povestea lui Phileas Fogg și a valetului său Passepartout care au făcut performanța de a face ocol Pământului în optzeci de zile ar părea astăzi o nimica toată. O scriitoare poloneză a luat Premiul Nobel descriind chiar rătăcirile oamenilor între aeroporturi, sute de Phileas Fogg pe care nu-i așteaptă nimeni să le omologheze performanțele.
Cineva spunea că a iubi deplin, înseamnă să nu te grăbești. Mobilitatea creează facilități, dar nu îmbogățește sentimente. Despărțirile nu sunt neapărat mai tragice și revederile nu sunt neapărat mai fericite. Ba aș spune că dimpotrivă. E drept că într-o lume a deplasărilor în cyberspațiu, Anna Karenina nu s-ar mai fi putut sinucide.
Concluzia vine de la sine. Lumea e tot mai mult o lume a externalităților. Tot mai multe îndeletniciri, dacă nu chiar funcții ale trupului sunt transferate mecanismelor, aparaturilor cărora le spunem, cu un cuvânt într-un limbaj care te ajută să nu gândești, devices. Iată un exemplu: acum câteva zeci de ani știam zeci, dacă nu chiar sute de numere de telefon pe dinafară. Acum, până și când mi se cere propriul număr de telefon, am o scurtă ezitare până să răspund. Când eram puști, bunica avea o tigaie anume pentru floricele de porumb și-mi plăcea sunetul ca de grindină al boabelor expandate. Acum, toată treaba asta se face în cuptorul cu microunde. Lumea se trândăvește. Ai zice că asta lasă omenirii mai mult timp să gândească. Nu cred că e adevărat. Sindromul e oblomovian, trândăveala trupului duce și la o trândăveală a spiritului, la o pâclă ce se lasă asupra orizontului.
Mobilitatea și externalizarea, la care se adaugă o anumită standardizare a comunicării în care, de pildă, scrisorile Nopților albe nu ar mai fi posibile, creează un mare pericol pentru viitorul omenirii. Și anume acela ca oamenii să-și piardă însușirea aproape divină cu care au fost înzestrați: unicitatea. Spațiul intim e cotropit, marginile lui se destramă. Spațiul intim, când te încăpățânezi să nu accepți cookies, când opui propriile convingeri imunității de turmă (nu glumesc, chiar așa i se spune), devine de-a dreptul o infracțiune. Și atunci ne întoarcem la coralul lui Bach și la miezul pe care nimic nu trebuie să-l schimbe, sufletul, autenticul, secreția endocrină cea mai de preț. Spunea Hegel că de la vechii greci omenirea nu a mai inventat nimic. Să-i ascultăm. Ziceau ei, vorbind de dimensiunea spirituală, unică a omului: Gnothi seauton! – Cunoaște-te pe tine însuți. În cerul înstelat de deasupra noastră, acest îndemn trebuie să rămână Steaua nordului care ne călăuzește. Altminteri, tot mobilizați și externalizați, sufletul va zbura în afara pieptului, ca o lăcustă, și, ceea ce ar fi cel mai rău, s-ar pierde într-un stol de lăcuste.
Constantin ZAHARIA
Carpe Diem
Când eram adolescent, am avut o pasiune (printre altele, desigur), aproape inavuabilă astăzi: literatura de anticipație. Ea venea după cea a romanelor de aventuri și după interesul major pe care-l suscita pentru mine revista Pif, la care am fost abonat trei ani la rând. După ce l-am citit pe Jules Verne, Stanislaw Lem și o puzderie de alți scriitori publicați de colecția de literatură științifico-fantastică a unei mari edituri (EPL probabil), după fasciculele colecției „Povestiri științifico-fantastice“, care apăreau cu o frecvență bilunară și pe care le adunam cu pasiune, avea să se producă, în jurul vârstei de 15 ani, adică din al doilea an de liceu, o schimbare majoră, care lăsa în urmă literatura de anticipație și deschidea alte porți, mai largi și mai fastuoase, ale marii literaturi.
Cu alte cuvinte, viitorul m-a preocupat între, să zicem, 11 și 15 ani. Interesul pentru el a scăzut însă progresiv, iar astăzi nu se mai bucură de atenția pe care i-o acordam altădată. Aș putea să susțin această poziție cu tot felul de argumente. În primul rând, este o iluzie să se creadă că pe viitor ne așteaptă ceva bun. Avem toate motivele să credem contrariul. Pandemia instalată în 2019, războiul din Ucraina, dereglările climatice, politica invazivă a Chinei, inclusiv pe plan militar, sunt numai câteva elemente flagrante care anunță o stare de lucruri mai mult sau mai puțin predictibilă, colorată exclusiv în negru și gri. Literatura de anticipație s-a transformat într-o industrie filmică în care toate mijloacele tehnice sunt puse la bătaie pentru a ne induce ideea că într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat civilizația va lua sfârșit, că frumusețea naturii și căldura relațiilor umane nu vor mai exista, că vom suferi cumplit, terorizați fiind de Aliens și de Predators. Supraviețuirea nu se mai justifică, iar viața, pe Pământul devastat de catastrofe de tot felul, va deveni rară și monstruoasă. Cel puțin așa ne prezintă lucrurile cinematografia actuală.
În al doilea rând, tocmai această viziune a distopiei și a catastrofismului este cea care modelează conștiințele contemporanilor. Nu mai avem de așteptat decât sfârșitul lumii, lăsând în urmă un peisaj transformat, constituit din ruine și atrocități, ne spune această artă volatilă și suspectă. Dacă puterea de imaginație a omului a generat configurații de acest gen, cunoașterea la rândul ei a evoluat în sensul acesteia. Leonardo a desenat elicoptere, Jules Verne a descris submersibile înainte ca acestea să fi existat cu adevărat, iar cutare teorie științifică este confirmată după ce un scriitor plin de fantezie a întrevăzut condițiile care ar fi făcut posibile aplicațiile ei. Lucrul poate să pară nerealist, există însă bănuiala că se lucrează deja la scenarii de descoperiri științifice pornind de la jocuri video și de la literatura științifico-fantastică.
În aceste condiții, ce se întâmplă cu viitorul? O fi existând el cu adevărat? Iar timpul, cel care măsoară curgerea noastră de zi cu zi în această lume, o fi el oare plauzibil? Aș vrea (ba chiar îmi fac un titlu de glorie în a mă scărpina precum olteanul, cu mâna dreaptă în spatele urechii stângi) să-mi închipui că timpul este o iluzie, și că viața, chiar dacă este prinsă în pionezele spațio-temporale, trebuie ca pe undeva să existe și altfel. Viitorul și trecutul sunt „a filei două fețe“, spune poetul. Pe una o întrevedem cu teamă pentru că știm prea bine unde duce, pe cealaltă, nemodificabilă în esență, o cunoaștem prin reminiscențe, amintiri, rememorări. Rămâne spațiul acela îngust, de dimensiunea clipei, care se scurge fără să ne întrebe și care ne asigură că încă suntem aici. De acesta trebuie să ne bucurăm, căci viitorul este întotdeauna imediat și profund legat de insesizabilul prezent. Prin urmare, carpe diem…
Florina ZAHARIA
Linkuri și clickuri – privire spre viitor
Ca să exprimăm o imagine sau un concept, avem doar cuvinte. Despre trecut, prezent sau viitor avem doar cuvinte. Posibil și imagini. Dar și despre imagini, avem doar cuvinte. Despre noțiunea de timp și reprezentarea ei convențională, iarăși există doar cuvinte. Despre realitatea concretă sau imaginarul textului folosim simple cuvinte. Parola noastră nu este timpul fizic sau timpul spiritual, ci cuvântul care poate să ne amintească trecutul sau să ne descrie viitorul.
În limbaj, ca și în percepție, timpul simbolizează o limită în durată, o modalitate de a trasa o scară temporală și de a impune granițe, limite. În literatură, de exemplu, ne trezim la un moment dat folosind sintagma hârtie electronică înfășurată. Și nici măcar nu înțelegem ce spunem, și nici măcar nu avem imaginea acestui nou univers al textului. Dar poate fi aceasta o fărâmă din viitor.
Există o tendință acum, în timpul modern (actual) și anume, ca să ținem pasul cu noi înșine, cu joburile, cu semenii, cu aparatura, nu ne mai actualizăm prin verb, ci prin butoane, prin linkuri și prin clickuri. Dacă prezentul nostru este deja plin cu emoji și like, viitorul cum poate fi?
O companie de telecomunicații foarte cunoscută în România, la rubrica Future Jobs Finder, încă din 2018 ne învăța că Profesor de literatură emoji ar putea fi un job al viitorului. Omul viitorului, sensul omului în lumea veche și în cea a viitorului, viitorul în literatură. Și probabil că există deja acești profesori de smile și de sadness sau devenim fiecare dintre noi mai experți în a ne îmbrățișa online sau în a fi furioși și triști pe o platformă în afara timpului. Are legătură acest aspect cu viitorul? Sau cu omul din trecut pe care se pune o astfel de ștampilă?
Dacă este să privesc spre viitor, pentru mine se conturează o singură întrebare:
Cât timp mai am?
Și atunci mă raportez la un moment luat ca reper și la întâmplările simple ale zilei cu gândul că ceea ce se petrece se petrece pentru totdeauna, iar viitorul este doar o experiență relativă, realistă sau fantezistă.
Mihai ZAMFIR
„Știința viitorului“
Cu ghilimele
Pentru a răspunde la o asemenea întrebare dificilă, vreau să amintesc de o cărticică pe care o citeam când eram în clasele primare – se chema Minunile anului 2000. Ceea ce imaginau autorii nu diferea prea mult față de ce era atunci, în 1950 sau 1951; decât că oamenii erau cu capetele mult mai mari și, pe de altă parte, era scoasă în față un fel de perfecțiune a tehnicii –2000 devenea un fel de an al apogeului mecanicii. Evident, lucrurile nu stau chiar așa. Noi, azi, din fericire sau din nefericire, știm foarte bine că istoria este absolut imprevizibilă. E un adevăr la care am ajuns greu, în care sunt multe locuri comune hegeliene și nu doar; trăind experiențele ultimelor decenii, știm foarte bine că istoria este paradoxală. Această trăsătură a ei creează poate, la început, un sentiment de frustrare: nu e plăcut să nu știi deloc ce se va întâmpla. Dacă ne gândim mai bine însă, e și o compensație foarte importantă în această frustrare, în sensul că, dacă răul nu e niciodată sigur, iar binele nu e niciodată sigur, e posibil să se întâmple și binele, ceea ce înseamnă un lucru foarte important. Era la modă, acum câteva zeci de ani, un fel de distracție intelectuală practicată de niște savanți, să le spunem așa, de stânga care creaseră un fel de știință, futurologia: știința viitorului, știința despre ce va fi. Totodată, creaseră un club foarte șic – grupul de la Roma, Clubul de la Roma, acolo unde încercau să prevadă viitorul imediat. Viitorul de peste 10-15 ani, nu cel de peste un secol încolo. Ei bine, chiar și așa, acești oameni care își spuneau futurologi erau de o naivitate sau de o prostie uluitoare. E de ajuns să citim documentele acelui grup care, încă o dată, se pretindea a fi unul de savanți adevărați, ca să vedem că absolut nimic din ce prevedeau ei nu s-a întâmplat. Erau toți cam de stânga, cum spuneam, și atunci prevedeau niște catastrofe datorate, în special, capitalismului; ei bine, nimic din previziunile Clubului de la Roma nu s-a realizat. Putem explica imediat cum stau lucrurile. Exemplul cel mai clar de mărginire mentală al acestor futurologi e că nimeni nu a prevăzut căderea comunismului în câteva luni de zile în Europa de Est. Prevedeau tot felul de conflicte, de războaie colaterale, tot felul de lupte mai ales în Asia sau în Africa; dar nimeni, absolut nimeni nu intuia un adevăr care era la îndemâna tuturor – faptul că în câteva luni, comunismul se va prăbuși, dar nu numai într-o țară, ci în toate țările din Europa de Est. Ce fel de încredere putem să avem în asemenea previziuni care au valoarea unor citiri în cafea? De fapt: nu numai că nu au prevăzut acest eveniment istoric epocal care a schimbat soarta întregii omeniri, dar nici nu au prevăzut măcar posibilitatea ca acest eveniment să aibă loc, cu puține excepții, fără un conflict major. Implozia comunismului a fost un fenomen aproape geologic. În orice caz, e uluitor să observi cum atâtea regimuri politice așa-zis populare – Republica Populară X – s-au prăbușit fără ca așa-zisul popor al lor să miște un deget. Când s-a prăbușit comunismul în toate țările din Europa de Est, poporul nu a făcut mai nimic în apărarea acestor regimuri „populare“. Ce vreau să spun dând asemenea exemple? Aceasta: știința viitorului trebuie utilizată cu ghilimele. Nu e niciun fel de știință; nimeni nu știe ce se va întâmpla. Ceea ce însă pot să spun în legătură cu chestiunea fundamentală care se ridică în urma acestor considerații este aceea că omenirea, de fapt, nu se schimbă fundamental. Nu se schimbă aproape deloc. Suntem aceiași de mii de ani, fără ca esența noastră să se fi modificat în vreun fel. S-a spus că întreaga istorie a culturii europene nu înseamnă decât note de subsol la o ediție Platon. Critică, evident. Dacă faci o ediție completă, critică, a operei lui Platon, notele de subsol obligatorii de aici schițează tot ce s-a întâmplat de la Platon până azi. În aceste condiții, când vedem că, de fapt, omenirea nu se schimbă și că tot ce s-a întâmplat în ultimii ani, foarte greu de prevăzut, dar cu antecedente care explică de ce lucrurile stau așa, rămânem, până la urmă, cu o senzație reconfortantă. Dacă se poate întâmpla și binele și mai ales dacă oamenii în ultimii, să zicem, 3.500 de ani nu s-au modificat esențial, înseamnă că marile nenorociri nu se vor întâmpla. Lumea va continua cum a mers și până acum…