Recomandarea noastră
Emil Cioran, Carnetul unui afurisit, Editura Humanitas, Bucur
Iată câteva gânduri memorabile despre formele de extaz care ne sunt sau nu îngăduite: „Formele de extaz pe care natura omului le-a moștenit sau născocit – dragostea, alcoolul, mistica sau muzica – se reduc la atât: a ieși din timp. Să fie durata durere? Cum însă luciditatea e legată de sâmburele nostru, clipele ce nu ne sunt extaz, adică aproape toate clipele, ne pun în fața neînduplecatei treceri, cu care ne războim până la ultima frântură a curajului și-a sângelui. Atunci, zdrobiți de veghe, depunem armele în semn de biruință, căci din noi timpul ce să mai sugă nu are.“ Să reținem și o mărturisire despre esența poeziei: „Cred c-am îndrăgit poezia de când am descoperit că orice argument e banal și că deci nu poate fi dovedit fără gravitatea iritantă a demonstrației. Viața zilnică, prin reacțiune, creează setea de neverificabil, potolită în absolutul fără vreun temei al versului.“ În fine, să reproducem o meditație concisă și pregnantă despre nefericire: „Senzația de nefericire este o neprielnicie pricinuită de neputința noastră de-a atinge extazul altcum decât prin presimțire. Nefericirea e lipsa noastră de facultăți mistice, ruina noastră în lumina zilei.“ Sunt rânduri desprinse din volumul Cioran (inedit) – Carnetul unui afurisit, apărut la Editura Humanitas, în anul 2021. Cartea aceasta de aforisme este un dar prețios făcut cititorilor de colaboratorul permanent al revistei noastre Constantin Zaharia, cel care semnează prefața, notele și care a stabilit textul și variantele sale. Autorul ediției precizează în Prefață: „Carnetul unui afurisit este ultima carte scrisă de Cioran în limba română. Manuscrisul restituit aici, înregistrat la Biblioteca literară Jacques Doucet din Paris sub cota CRN Ms 10, este mai voluminos decât ineditele apărute la Humanitas în 2011 și 2012 – Despre Franța, Îndreptar pătimaș II și Razne. Un manuscris fără titlu, așadar, numit ca atare în virtutea unui pasaj pe care Cioran îl scoate, dacă se poate spune astfel, din carnetul afurisitului care este. Contextul e legat de un episod oarecum erotic (cititorul îl va descoperi singur), în ciuda orientării metafizice pe care textul o capătă mai apoi, în deplin contrast cu începutul amoros.“
Efectul de ecou
Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu, prin luările sale de poziție, are un comportament public aparte, care ni se pare lăudabil și exemplar. De ani de zile, consecvent, cu franchețe și cu fermitate, el apără Uniunea Scriitorilor, îi apără pe scriitorii de valoare, semnalând sumedenia de derapaje din viața noastră literară și ripostând la actele de agresiune tot mai înverșunate și tot mai absurde la care e supusă literatura de astăzi. Iar această luptă a sa necontenită și solitară se poartă, mai cu seamă, prin articolele de fond, pe care le semnează în „Expres cultural“, articole pe care i le citim totdeauna cu interes. Și textul din numărul 8 al revistei ieșene conduse de Nicolae Panaite ne-a atras atenția și ne facem o onorantă datorie din a-l semnala, reproducând o mare parte din el:
„Nici la nivel de mentalitate scriitoricească nu văd nici o schimbare. Falia, produsă cu mult înainte de a apărea «pandemia» și «războiul» în interiorul vieții literare de la noi, s-a adâncit, din păcate. Douămiiștii și urmașii lor, alăturați scriitorilor desprinși din Uniunea Scriitorilor (și a simpatizanților lor; inițial autointitulați «reformiști», între timp deveniți simpli contestatari în justiție a conducerii actuale a Uniunii Scriitorilor, aleasă legal, dovedind că nu-și doresc decât să preia cu orice preț puterea în literatura română) au rămas pe baricada lor. Când spun douămiiști mă refer la gruparea (la nucleul ei dur) pusă pe baricadă împotriva scriitorilor (membri ai Uniunii Scriitorilor) care și-au definitivat opera până să apară ei. Nu mă refer la cei ce au debutat editorial în anii 2000, individualități distincte care își văd onest de scris și citit, «nerefractare», apărute natural (ei asigură continuitatea în literatura română). Anual, se vede cel mai bine ruptura dintre membrii Uniunii Scriitorilor și cei puși pe baricadă adversă, la premierile cărților originale apărute – cu jurii net incompatibile. De o parte Premiile Uniunii Scriitorilor (de un profesionalism indiscutabil al juriilor formate din critici, la care criteriul estetic primează) și de alta, premiile revistei «Observator cultural» (reprezentantă a celor puși pe baricada adversă Uniunii Scriitorilor), «ca alternativă», la derută, importantă fiind «afilierea». Mie îmi e greu să înțeleg ignorarea cărților valoroase la premii, numai fiindcă autorii lor sunt «din altă tabără». E adevărat, Uniunea Scriitorilor își premiază membrii valoroși (dar la debut, numai nemembri, firește, scriitori de talent). [Premiile USR, nu doar cele pentru debut, se acordă de ani buni și unor scriitori care nu sunt membri USR. – n.r.] Dincolo e o problemă discutabilă; o revistă «liberă», privată, cum e «Observator cultural», îi exclude de câțiva mulți ani (de când a apărut ruptura de care am pomenit), neprincipial, de la premii, pe membrii Uniunii Scriitorilor (e drept, în afara celor care sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, dar sunt în relații «interpretabile, rele» cu conducerea Uniunii Scriitorilor). Te doare capul! Au fost peste doi ani de penitență, dacă pot să spun așa, din 2020 încoace, care ne-au arătat cât de fragilă e și condiția scriitorului român; ar fi putut să fie puse între paranteze incompatibilitățile colegiale. Dar nu, inflamarea a rămas, viața literară rămâne viciată.
În acești ultimi doi ani și jumătate a apărut un val de scriitori «de rezervă», «de pluton», care întăresc pozițiile baricadelor adverse. Debutanții apăruți fac tot posibilul să atragă atenția asupra lor, riscând și oprobriul public, «minimalismul» douămiist e redus la «stări» de moment inadecvate (care sunt exprimate «cum vin»). Revistele literare de pe piață, atât de multe câte sunt, dau dovadă de mare slăbiciune critică, tot felul de cărți sunt recenzate numai laudativ, fără nici o acoperire. Dacă n-ar fi revistele Uniunii Scriitorilor cu cronici literare și critici care se respectă, n-ar mai exista ierarhii, toți scriitorii (și cărțile lor) ar fi egali în valoare, contrazicând selecția mamei naturi (că fiecare se naște altceva, egalitatea e doar o poveste, în regula corectitudinii politice; nu poți să spui că un scriitor e slab, fiindcă îl discriminezi?). Încet-încet receptarea critică a relativizat orice verdict în literatură. Postmodernismul optzecist a fost strălucit prin promovarea unor vârfuri, postumanismul (de care se face caz azi, deși nu pare a fi decât o găselniță critică ideologică în lumea literară) face tot posibilul să aplatizeze talentele native, să le mențină la nivel mediu. Azi «îmi place / nu-mi place» fac legea și aplauzele găștii din care faci parte; orice obiecție critică de bun-simț e dezavuată. Vechile generații literare supraviețuitoare nu mai înseamnă nimic pentru poeții „contestatari“ douămiiști, deși exact seniorii literaturii române de azi țin steagul sus (publicând cărți de top), salvând aparențele unei literaturi care dă senzația că se autodesființează pe mâna noilor generații.“
Cum alegem
Dacă ne întrebăm cât de ușor putem fi manipulați, trebuie să ne întrebăm mai întâi cum putem greși în luarea unei decizii. Nu e o noutate: există greșeli vinovate, cele comise conștient, din interes, cu vădită rea intenție și există greșeli care nu ni se pot imputa, căci sunt făcute cu bună- credință, cu inocență adeseori, din neștiință, din lipsă de informație. Acest din urmă tip de eroare e tipic atunci când dăm votul nostru unor persoane publice, politicieni în primul rând, dar și altfel de lideri, de pildă cei doritori să fie în fruntea diverselor structuri asociative profesionale. Câtă patimă punem în susținerea unuia sau a altuia dintre competitori, convinși fiind că cel preferat de noi merită să câștige în detrimentul contracandidaților! Și cât de dezamăgiți suntem după aceea, când mandatul acelui ales e plin de eșecuri și de promisiuni neonorate, de nefapte! De ce se întâmplă asta?
Din nefericire, cel mai adesea, opțiunile noastre nu se bazează pe cunoașterea reală a celor care ne cer votul. Știm doar părți din adevărul lor. Părțile favorabile, pe care făcătorii de imagine (sau, atunci când sunt inteligenți-abili, înșiși concurenții) se pricep să ni le scoată în față: discursul seducător la unul, notorietatea, sau impetuozitatea, sau curajul etc. la altul; după cum se pricep de minune și să acopere cu un strat înșelător de poleială defectele, făcându-le nevăzute. Până când respectivele persoane publice devin conducători și sunt obligate să treacă la treabă. Atunci vedem (vai, de câte ori ni s-a întâmplat, în cei 33 de ani scurși din 1989, cu cei ajunși în funcția de președinte al României, sau șefi de partid, sau premieri, sau conducători ai unor asociații!) că regele e gol, că vorbele care sunau bine nu sunt însoțite de realizări efective și că, de fapt, în urma celor pentru care eram în stare să mergem până la capătul pământului nu rămâne mai nimic.
Regretabil, situația asta nu se va schimba niciodată, mereu și mereu vom alege greșit, fiindcă suntem prea departe de cei pe care urmează să-i alegem și nu-i cunoaștem de-adevăratelea. Noi nu alegem omul însuși, ci alegem imaginea care i se creează. Primim ceea ce ni se livrează: o imagine cosmetizată a sa sau, dimpotrivă, una defăimătoare. Și, pe temeiul informației eronate, e inevitabil să dăm greș. (Cronicar)