O privire spre viitor (I)

Argument:

Spre ce fel de lume ne îndreptăm? Lumea cea nouă va fi tot lumea veche, știută, sau va fi altfel? Și cum va arăta omul care va locui lumea ce va să fie: va fi diferit față de noi?

Ancheta de față a României literare a stârnit o emulație extraordinară – le suntem profund recunoscători tuturor celor care au răspuns la ea. Întrucât răspunsurile au fost mult mai numeroase decât de obicei, suntem nevoiți să împărțim publicarea acestora în două numere ale revistei. În numărul de față: o primă parte; restul, în numărul viitor. Încă o dată mulțumim tuturor celor care au răspuns.

Adrian ALUI GHEORGHE

Despre ziua în care cyborgul îmi va spune: bau!

O carte plus o teorie bine agrementată cu argumente științifice, para-științifice, dar și statistice, a dat frisoane lumii noastre, în anii din urmă. E vorba de Homo deus. Scurtă istorie a viitorului, scrisă de un american, Yuval Noah Harari, în anul 2015. Cuprinși de o intensă febrilitate de a trăi, de a ne atinge limitele și chiar de a le depăși, de a le brusca, orice teorie nouă ne atrage, ne face să visăm, ne face să sperăm, ne face să disperăm chiar. În debutul cărții, care a cunoscut tiraje uluitoare în toată lumea, autorul spune că, de mii de ani, agenda cotidiană a omenirii a avut în capul listei trei chestiuni determinante: foametea, molimele și războiul. În continuare, spune autorul, argumentat, convingător, omenirea a reușit să transforme chestiunile enumerate, din forțe incomprehensibile și incontrolabile ale naturii, în provocări care pot fi gestionate. Astfel, „în ultimele câteva decenii am reușit să ținem în frâu foametea, molimele și războiul“. Asta o spunea autorul, relaxat, la nivelul anului 2015. Ce s-a întâmplat în omenire de atunci și până astăzi, în doar câțiva ani? Molimele au căpătat proporții globale, seria de viruși din gama Covid a pus pe jar întreaga umanitate. Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, cu implicații mondiale atât la nivelul păcii, cât și al economiei globale, a pus întreaga umanitate, întreaga civilizație într-o situație critică. Iar foametea, ca efect al războiului, al secetei, al molimelor globale, care au fracturat comunicarea între continente, între țări, a devenit o amenințare foarte serioasă. Dacă omul tinde, dintotdeauna, să devină un supraom, tot el își creează piedicile care îl retrimit la condiția inițială. Viitorul pare, astfel, un prezent al naibii de încâlcit.

*

Am imaginea unei zile superbe de toamnă, recent, într-un parc din Madrid. În jurul unei statui a lui Columb, prevăzută cu trepte care duceau aspirațional spre personajul central, erau adunate câteva sute de tineri, veniți cu autocarele să vadă profilul în marmură al unuia dintre cuceritorii lumii noi. Și, de asemenea, am imaginea, surprinsă și fotografic, cu acele câteva sute de tineri risipiți pe treptele monumentului, cufundați cu privirile în ecranele telefoanelor mobile, deși în jur erau peisaje de o frumusețe fără egal, așa cum numai toamna știe să ofere. Pe ce lume trăiau acei tineri? Privim lumea dintr-un vagon de tren, din metrou și vedem aceeași scenă, a unei lumi decuplată de la realitate, conectată la ceva indistinct, din telefon, din smartphon, din tabletă. E limpede că nu omul controlează smartphonul, ci smartphonul le/ ne controlează viețile. Același Harari, vorbind de această relație om-tehnică, spune că homo sapiens se va autoperfecționa pas cu pas, fuzionând pe parcurs cu roboți și computere „până când urmașii noștri vor privi înapoi și-și vor da seama că nu mai sunt de genul animal care a scris Biblia, a construit Marele Zid Chinezesc și a râs la trăsnăile lui Charlie Chaplin“. Cyborgul, dacă va apărea, în carne, oase și sisteme integrate computerizate, va fi inamicul declarat al omului, creatorul lui. Va vrea cu adevărat omul să își creeze, să își perfecționeze propriul călău? Este greu de spus, de imaginat. Numai că acei tineri, despre care am vorbit mai sus, cuplați la smartphon, sănătoși, bine hrăniți, bine îmbrăcați, ușor alfabetizați, frumoși, fericiți, vor face orice pentru un plus de fericire, vor accepta „să fie trăiți“, lucru mult mai comod decât lupta pentru viețuire/ supraviețuire. Umbra cyborgului se lasă grea peste viețile lor, preocupați de hipnotizarea ecranului smartphonului, nici nu își vor da seama. Noțiunea de „omenire balast“, în proporții procentuale covârșitoare, anunțată de futurologi, va avea, în curând, o noimă.

*

Omul vede în viitor în măsura în care cunoaște trecutul. Pentru că sunt câteva lucruri care se repetă, periodic, ciclic, filmic chiar. „Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare“, spune Eclesiastul (1, 9). Previziunile lui Nostradamus, de exemplu, sunt un cumul de cunoștințe despre trecut, pe care dacă le știi, cât de cât, le vei regăsi în lumea din jur. Plus prezența dozei de ambiguitate, care lasă loc speculațiilor celor cu imaginație. Mă uit la generația foarte tânără, de la noi și de aiurea, care nu a trăit comunismul, care are vagi cunoștințe despre comunism, despre Ceaușescu, despre Lenin, Stalin, Mao etc. O văd foarte dispusă să refacă lumea aceea, habar neavând despre ce e vorba. Există în lumea noastră un neomarxism foarte activ, care se bazează pe amnezia generală, pe lipsa de cunoștințe despre istorie și societate, pe o oarecare bravadă, greu de înghițit de noi, cei care am trăit comunismul. Dacă eu le spun tinerilor că acest neomarxism este rău, că îi va băga în lațurile și lanțurile istoriei, și lucrul acesta se va întâmpla, eu voi părea un vizionar. De fapt, nu sunt decât un observator cu memorie, am spus ce a mai fost. Așa și Nostradamus, dacă o fi existat, a văzut în viitor ce a văzut și a trăit în trecut omenirea. Istoria a fost foarte previzibilă, cu ceva vreme în urmă. Azi, din păcate, totul pare să fie imprevizibil. Numai că această imprevizibilitate este dovada că omul a ieșit din istorie, că „sfârșitul istoriei“, anunțat de Francis Fukuyama, este o realitate. Dar dacă istoria s-a sfârșit, ce rost mai are omul pe lumea asta? Răspunsul ar fi unul singur: am abandonat istoria pentru a ne concentra decisiv pe înțelesul clipei ce tocmai trece. Ceea ce ne rămâne este umbra clipei lăsată pe materia în mișcare insesizabilă.

Dar dacă ne uităm cu atenție în istorie, cercetând textele vechi, de la egipteni încoace, de la chinezi încoace, vedem că s-au modificat mijloacele de trai, s-au modificat mijloacele de viețuire, de supraviețuire și chiar de tortură, dar omul a rămas același. Omul care peripatetiza cu Socrate, este mult asemănător omului care, la fel, peripatetizează prin mall. Oamenii se nasc la fel, iubesc la fel, au cam aceleași vulnerabilități, aceleași boli, mor la fel. S-a schimbat constant altceva: ambalajul în care se vinde această lume mereu nouă. Deși știu lucrul acesta, deși îi dau crezare lui Malraux care spunea că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“, deși sunt un optimist incorigibil, am o teamă insinuată în sânge, în inimă. E teama că ar putea să sune la ușă cineva, să deschid și acolo să fie cyborgul care să îmi spună, cu glas metalizat, care nu acceptă nicio emoție umană, care nu este dispus la nicio concesie: bau!

Adrian BODNARU

Scrisoare

Îți scriu aceste rânduri din centrul Lumii Vechi. Din inima unui oraș peste care plouă acum, la 10 dimineața. Iar ploaia, ca și noaptea, îi reține doar pe cei bravi, pe cutezători. Ei, cei de la terase, sunt, desigur, puțini. Ceilalți, cei mai mulți, sunt la shopping. Mai puține sunt și mașinile, iar strălucirea singuratică a străzii pe ploaie șterge o parte a graniței dintre vechi și nou. Dintre aici și acum?

De la fereastra apartamentului meu, lumea de azi pare mai veche decât lumea de ieri și mie nu-mi rămâne decât să cred ce pare. A fi? Sigur, mai ales că aici e ziua națională. Ziua care celebrează lumea de ieri și lumea de după ieri. Pe cea de azi? Da, și fără îndoială, pe cea de mâine.

De ce m-aș îndoi? Azi, aici, o fac doar piloții militari și pirotehniștii celui mai mare foc de artificii din Europa. Ei sunt vulnerabilii zilei, ei sunt sub vreme. Sub starea ei. Nouă ne revine doar datoria de a fi sensibili și, de ce nu?, prin sensibilitate să fim grăuntele de adevăr al lumii de mâine. Când va fi soare?

Încep alineatul după două țigări. Sunt singurul care vârfuiește scrumiera de pe terasa ce dă spre curtea interioară imobilului. Singurul vechi? Poate, dacă fumatul ține, de bine, de rău, de trecut. (Ca încercarea asta de scrisoare.) De trecutul meu îndepărtat – 1984, cred – îmi amintește și „ahoi“-ul central-european al vecinilor de palier. În vizită și ei, sau acasă în inima unei capitale pe care parcă pun o cămașă cu buzunar la piept. Iar în buzunar – ai ghicit! – un pachet de țigări. Până la urmă, inima unui oraș e și locul atacurilor de cord. Inevitabil, nu? Atacurile după care lumea nu mai poate fi la fel. Ci mai atentă? Mai recunoscătoare? Prețuind mai mult viața? Fiecare clipă a ei? Sau făcând jogging și trăind sănătos? Sau și una, și celelalte? Nu știu – e singurul răspuns de care sunt în stare. Un răspuns de ultimă generație, Z, dacă vrei. Una despre care, pe la colțurile psihologice, se vorbește deja că-și sacrifică dreptul la greșeală. Dreptul la tinerețe. O generație a sensibililor, în care abstinența se instalează precoce și în care mediul rănit de noi, cei mai vechi, își găsește tot mai mulți brancardieri. Virtuali sau reali, mai puțin contează sau, dimpotrivă, tocmai asta contează. Așadar, nu știu, nu am un vocabular atât de dezabuzat ca să fie profetic.

Ceea ce însă știu e că azi trece canicula. Pot pune și un sacou cu o floare la butonieră peste cămașa despre care vorbeam. Cel mai sigur, diseară, când… Dar, uite, ploaia nu are de gând să stea! Focul de artificii e la mâna ei și a… unui „grup operațional“. Suntem în siguranță, dar trebuie să fim cu ochii-n patru pe deciziile ce vor fi anunțate.

Nu și pe deciziile noastre, ale fiecăruia dintre noi? Dar asta e o întrebare mai bună pentru omul din lumea ce va să fie decât pentru cel din lumea de-acum. Pentru omul din lumea de mâine, pe care-l văd mai puțin decisiv, mai puțin erou și mult el… însuși. Cu vulnerabilități la vedere, ca un pachet de țigări roșu în buzunarul de la pieptul cămășii albe. Un om mai puțin adaptat la propria ființă, cam ca îndrăgostitul cu speranță ridicată de viață de azi.

 

Hanna BOTA

Ne îndreptăm spre metamental…

…cu condiția să nu fim zdrobiți de vreun asteroid, să nu se schimbe polii magnetici – răsturnând astfel „homeostazia“ planetei, cu efecte devastatoare și incontrolabile –, să nu apară o megapandemie care să omoare populația fizic, psihic și economic, să nu apese vreun nebun pe butonul roșu, detonând armele nucleare, să nu aibă loc un cataclism planetar, să nu…

Dar nu trăiesc cu frica de drobul de sare, trăiesc cu gândul de bine pentru pământul nostru, pentru rasa noastră, pentru tot ceea ce este pe glob.

Îmi pot imagina o lume viitoare, căci s-o gândesc rațional, cu argumente științifice, ar fi la fel de utopic precum e închipuirea însăși. De ce? Pentru că tot ce înseamnă „viitor“ înseamnă proiecție, iar proiecțiile le putem face doar pe baza a ceea ce cunoaștem, deci a lucrurilor deja întâmplate. Ne închipuim un viitor pe baza trecutului, a ceea ce știm, căci mintea nu poate gândi lucruri pentru care nu are reprezentare.

Însă acest mod de a imagina viitorul nu e deloc valabil pentru ce va urma cu-adevărat. Deoarece fiecare pas făcut spre viitor (fie și numai la nivel mental), presupune o nouă informație, care, integrată fiind, schimbă configurația. Iar în timpurile noastre, informația se actualizează atât de des și atât de radical, încât dă peste cap tot sistemul. Nu apucăm să ne adaptăm și să evoluăm atât de repede pe cât se perimează informația. De aceea e greu să facem supoziții științifice despre viitor, căci orice nouă direcție de descoperire, cât de mică, își pierde relevanța imediat ce a schimbat comportamentele și devine desuetă. Ce ar fi valabil azi, pe baza previziunilor științifice, peste doi ani se poate să fie inutil sau, dimpotrivă, să fie irealizabil.

Astfel, îmi închipui, peste câțiva zeci de ani, o planetă care, în prefacerea ei, a trecut și a depășit faza aceasta de convulsii. Adică oamenii, guvernele, marile concerne și-au dat seama că e mai bună pacea decât beligeranța, mai bună colaborarea decât exploatarea, mai bună fericirea și bunăstarea indivizilor decât acumularea de putere în sistemele autofage.

Cred în evoluția umanității. Probabil nu peste câțiva ani, ci peste zeci, se va vedea diferența clară dintre „noi, cei de acum“ și „noi, cei de atunci“: cred că omul va câștiga noi posibilități. Procesul se va derula mai iute decât în ritmul mileniilor trecute, chiar mai iute decât acum câteva secole, deoarece cunoașterea aduce noi valențe, trăim, cum am spus, într-o baie de informație care ne obligă să ne adaptăm. Ființele vii se adaptează la condițiile de mediu: pentru rasa umană, informațiile și prelucrarea lor neuronală sunt noul mediu care ne constrânge la „mutații“.

Îmi pot închipui și direcția de evoluție. Vom dobândi noi capacități fizice, poate corpul se va ajusta în funcție de selecția genelor, selecție naturală sau artificială, căci va fi în puterea oamenilor s-o facă și, chiar dacă acum nu pare etic, oamenii vor încerca să intervină genetic spre a aduce îmbunătățiri, asta e clar. Vom evolua și emoțional și mental, ajutați tehnologic, chimic, cibernetic, cu siguranță, pentru că se doresc noi și noi competențe. Dincolo de dezvoltarea ariilor cunoscute, îmi închipui apariția altora: neuronal vorbind, dacă, după teoria neurologului Paul MacLean, peste sistemul nervos reptilian (care îndeplinește funcțiile de bază pentru supraviețuire) și cel limbic (sistemul nostru emoțional) s-a format neocortexul, pentru a susține gândirea și procesele proiecției, abstractizării, planificării etc. specifice umanului, îmi închipui o următoare fază a metamentalului sau a supramentalului. Aș prezice dezvoltarea ființei umane spre direcția accesării unor capacități considerate acum rare sau paranormale, aceste abilități devenind naturale pentru umanitate. Inițial va exista o diferențiere între indivizi, care poate se va adânci, apoi, în funcție de anumiți factori, ori se va rupe specia în două, ori se va face o ajustare ca să se mențină împreună.

Am să închei cu un exemplu: populația pe care am vizitat-o în Insulele Pacificului de Sud, băștinașii izolați din Vanuatu, aveau un grad de evoluție diferit de cel al omului occidental. Părea că neocortexul încă nu avea capacitatea unor procese complexe și de finețe; gândeau în categorii diferite, de exemplu nu se raportau la timpul lung deloc (nu-și cunoșteau vârsta, nici data nașterii), trăiau fără să proiecteze viitorul, nici atât cât să-și adune provizii, să caute metode de conservare a produselor prin sărare sau afumare, prin îngropare, deshidratare etc.; nu practicau nicio altfel de metodă, deoarece nu gândeau în perspectivă. Mediul fiind destul de generos, nu erau constrânși să evolueze, era suficient cât primeau de la natură, fără alte eforturi. Păreau ca niște preadolescenți de 12 ani care vorbesc mult, se bucură, se ceartă, trăiesc momentul fără mari responsabilități. Deși trăim în sincronicitate pe aceeași planetă, din punct de vedere fizic, emoțional și mental erau mari diferențe între noi. Starea asta se menține cât timp sunt izolați. Imediat ce se intra în contact cu ei, puteau fi „aduși la zi“, mai ales tinerii, căci rezistența celor în vârstă punea piedici (cu orice efort, n-am reușit să-l învăț pe șeful tribului kiai să joace „x și zero“, nu reușea să prevadă mutări, deși fiul lui de 12 ani a reușit repede și putea chiar să câștige runde; n-am reușit s-o învăț pe soția șamanului din trib ce vârstă are fiica ei, nici să calculăm cam ce vârstă ar putea avea ea însăși: am descris aceste încercări și multe altele în cartea mea, Ultimul canibal).

Știu că diferențierea se va adânci: cei care, „constrânși“ de informație, au pornit vertiginos înainte, vor parcurge porțiuni mari, creând și mai mare distanță între ei și ceilalți. Dar când se va forma o masă critică a celor evoluați, primii le vor fi de ajutor tuturor celorlalți. Ca-n povestea (de fapt, experimentul biologului Lyall Wattson) cu cea de a o suta maimuță și conform studiilor lui Rupert Sheldrake.

Cred în puterea binelui și a frumosului, și nu voi argumenta cu credința în divinitate, ci științific: stările de bucurie, de liniște interioară, de pace, de admirare a frumosului creează o neurochimie cu stări de bine și unde cerebrale coerente („valurile“ unei electroencefalograme, la măsurare) mult mai plăcute și de dorit, decât undele cerebrale disonante ale nesiguranței, fricii, violenței.

Evolutiv, în imaginația mea, direcția „de bine“ va avea de câștigat.

Liviu CAPȘA

Întrebări fără răspuns

Nu știu cum va fi lumea de mâine. Sau dacă va mai fi. Unii spun că lumea n-a progresat de-a lungul timpului cu nimic. Ba, dimpotrivă. Că nu facem altceva decât, an de an, să desăvârșim acel „paradis prăbușit“, cum definea autorul Tratatului de descompunere, în stilu-i caracteristic, „noua ordine mondială“.

Savanții, cercetătorii, futurologii se întrec în a emite teorii. Scriitorii nu se lasă nici ei mai prejos și, după puterea imaginației, ne oferă utopii. În arta cinematografică viitorul arată sumbru, apocaliptic, deșertic. În toate domeniile creației catastrofa e mai interesantă, mai bună aducătoare de faimă și prosperitate. Ceea ce ar mai fi de constatat e că mereu se vorbește de lume și mai puțin de oameni. Desigur, cu oarecare acoperire, pentru că, parafrazând vorba poetului, cum e lumea, așa suntem (și) noi.

Cum nu posed capacități apte de previziuni, iar un răspuns rațional și argumentat, într-o lume ce alunecă tot mai mult în irațional, este la fel de riscant precum scormonirea în magia destinului, rătăcirea în afundul galaxiilor sau credința în înflorirea comandată a ghiocului, nu-mi rămâne decât, la întrebările anchetei, să tac filosofic. Și, întrucât, pentru mine, ele plutesc, vorba poetului Ion Cocora, într-o „vizibilitate redusă“ , am să mă reîntorc la ziua de azi și spun ce nu vreau să mai văd într-o proiecție a sa în viitor : agresivitate, trădare, ignoranță, lăcomie, ură, intrigă, corupție. Sau, sintetizând, așa cum face Alberto Moravia în romanul său Mascarada: „moravuri nerușinate, vicii ascunse, pasiuni ilicite“.

Pentru ca toate acestea să dispară, avem la îndemână un antidot cât se poate de simplu și eficace: reîntoarcerea la normalitate. Adică, la acea stare care-i permitea omeniei să iasă în lume, îngăduinței să nu se sfiască să-și arate fața, solidarității să alăture oamenii spre împlinirea binelui comun. Și, desigur, acea stare care ne îndeamnă să căutăm împreună răspunsuri la aceste tulburătoare întrebări care au fascinat omenirea dintotdeauna. Numai așa ne putem îmblânzi spaimele, ne putem domina marile ambiții, ne putem tolera contradicțiile. Forța magică pentru a rămâne oameni, cu tot ce-i omenesc la vedere, se află în interiorul nostru. Să n-o ignorăm! Cam optimiste fraze! Și cum „nimic nu se învecinează mai tare cu eșecul decât succesul“, ca să nu ne culcăm pe-o ureche, mă întorc la același Jean d’ Ormesson : „Ne-am tot rostogolit din progres în progres. Au schimbat totul în jurul nostru, felul de a simți, gândi, trăi. Dar din condiția noastră nu s-a schimbat o iotă: te naști, suferi, mori. Am făcut aproape tot ce eram capabili să facem – și mai nimic, cum se vede la o socoteală din urmă.“

Alexandru COLȚAN

Minunata lume de mâine

Răspunsurile la întrebările pe care le puneți nu se judecă, cred eu, în termenii unui optimism dezlănțuit sau a unui pesimism neguros, ci după distanța față de acest mâine și de evoluțiile amenințărilor recente (războiul, pandemia, încălzirea globală). Pentru noi, pașnicii locuitori ai țării promisiunilor, state cum sunt Singapore, Japonia, Hong Kong trăiesc, deja, într-un mâine înfloritor. În era negustorilor, omul pare prins între consumerismul tehnologizat, care îi multiplică artificial poftele, lumile sintetice de evaziune – și cultura, spiritualitatea, sufocate de enterteinment, de marketizare, ai cărei protectori duc o bătălie reală pentru menținerea contactului emoțional și moral al omului cu sine însuși. Pentru păstrarea discernământului și a libertății interioare, în ultimă instanță. Ceea ce se petrece acum accelerează, fără îndoială, o sinusoidă a schimbării. Știm, de la Töffler, de la George Friedman, că nu schimbarea este problema, ci viteza cu care ea se propagă. Deocamdată, statisticile unor instituții prestigioase remarcă încetinirea globalizării și apreciază o perioadă de turbulențe pentru liberalismul de piață. Un cititor al manualelor de istorie ar putea crede că războiul, migrația climatică și cascada crizelor ulterioare pot crea condițiile apariției unor dictaturi insidioase, smart, întronate ca soluție pentru menținerea controlului guvernamental. Solul pare deja afânat, iarba mediatică, cosită. Acest lucru ar împinge în sus spirala anarhismului și a violenței.

Între proorocirile televizuale ale Apocalipsei și scepticismul milenar, încerc să-mi păstrez bruma de încredere în rezonabil. Chiar dacă vom locui Matrix-uri anti-atomice, înconjurați de clone, de holograme și roboți, chiar dacă vor încerca să ne colonizeze, din nou, viitorul, memoria și visele, continui să sper că omul de mâine va rămâne, totuși, omul de azi sub aspectul valorilor tari la care se raportează, pe care încercau să le identifice anticii. Cred, de asemenea, în scriitorul care își continuă munca, mai necesară acum ca oricând. La urma urmei, așa cum spunea expertul politic american Robert Cannon (Pew Research Center): The best way to predict the future is to invent it.

Ion CRISTOFOR

După epoca neliniștilor

Nu sunt un profet, dar am certitudinea fermă că ne îndreptăm spre o jalnică lume a „oamenilor găunoși“, spre a folosi o expresie a poetului englez T.S. Eliot.

E suficient să privim spre tragediile războiului declanșat de Putin ca să ne dăm seama că această lume nebună, în care figuri patibulare ajung să dispună de viața și destinul a milioane de oameni, nu poate să supraviețuiască.

Cu certitudine lumea de azi se va schimba, dar înclin să cred, după semnele pe care viitorul ni le trimite, că nu va fi neapărat una mai bună. Întreg globul pămânesc e traversat, la ora de față, de tot soiul de crize, de pandemii, de criza energiei, de scumpiri în lanț, de inconștiența și nebunia oamenilor politici etc.

Iar în această epocă traversată de neliniști care ar trebui să ducă la decizii ferme ale conducă ­torilor de popoare, care să dea siguranță mulțimilor, cei ce au frâiele Uniunii Europene nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să dea un decret de autorizare a viermilor de făină, ca „alimente noi“, autorizate de altfel încă din 15 mai 1997, când a intrat în vigoare primul regulament privind tot soiul de delicatese de acest tip.

Am putea crede că vântul nebuniei circulă doar prin Danemarca plaiurilor europene, dacă nu am fi văzut un filmuleț în care un superstar de la Hollywood, fermecătoarea Nicole Kidman, încearcă să ne convingă să mâncăm gândaci și alte insecte. Ea spune că deja două miliarde de oameni au descoperit savoarea viermilor și gândacilor. Desigur superba actriță nu suflă o vorbă despre faptul că cele două milioane consumatoare de gândaci trăiesc în regiuni ale planetei în care domină spectrul foametei, al lipsei de resurse alimentare. E limpede că un taifun al nebuniei bate pe întreaga planetă, iar asta nu prevestește în niciun caz vremuri mai faste.

Revenind pe plaiurile mioritice, e suficient să privim spre lumea „aleșilor“ noștri, spre stupidele legi pe care le pregătesc, pentru a ne da seama ce vremuri ne așteaptă. Citind aberațiile din recentul proiect al Legii Educației realizezi ce anume li se pregătește celor ce mai savurează limba română ca un „fagure de miere“, limbă dăruită de bătrânii cronicari și de poeții ce ne-au lăsat prin testament „creșterea limbii românești / și-a patriei cinstire“. Nu-ți trebuie multă perspicacitate pentru a observa, zi de zi, perfidele măsuri de înlocuire a fagurelui de miere cu viermii de făină ai unor păpușari care n-au aflat încă un adevăr elementar, acela că „Limba română este principalul bun național, începutul și sfârșitul a toate“, cum afirma Nicolae Manolescu într-o scrisoare deschisă către președintele țării.

E sigur că vremurile sunt în schimbare, dar teamă mi-e că suntem deja cu un pas într-o epocă a oamenilor spălați pe creier, a „oamenilor găunoși“ spre a reaminti expresia poetului T.S. Eliot. Prin urmare, ne pregătim să intrăm înălumea nouă“, cea imaginată cândva de Franz Kafka. În ce privește „omul care va locui lumea ce va să fie“, acesta a fost descris de T.S. Eliot cu mult înaintea noastră, în 1925, într-un poem intitulat Oamenii găunoşi/ cei goi pe dinăuntru. Iată câteva versuri cu adevărat profetice: „Noi suntem oamenii găunoşi / Suntem oamenii împăiaţi / Sprijinindu-ne unul de altul / Cârpe umplute cu paie. Vai, iată! / Glasurile noastre, când / Şoptim laolaltă /Sunt stinse şi fără înţeles / Ca vântul prin iarba uscată / Sau labele şobolanilor peste sticla fărâmiţată / În pivniţa noastră uscată // Formă fără contur, umbră fără culoare, / Forţă paralizată, gest fără mişcare;“ (traducere de Mircea Ivănescu).

Vasile DAN

Viitorul va fi al omului liber. Sau nu va fi deloc

Știți cum e cu profețiile, cu futurologii? După război mulți viteji se arată. Cine ar fi profețit catastrofa regimurilor comuniste din primăvară pînă în iarna lui 1989? În toată Europa de Est? Toate regimurile comuniste au căzut, rînd pe rînd, ca popicele. Cel mai răsunător însă la noi. Într-o Românie care părea ideologic fier-beton. Cu un dictator comparabil numai cu cei mai atroce, cei asiatici. Eu unul recunosc că nu am crezut într-o surpare a lui în doar cîteva zile. Nu că nu mi-o doream cu ardoare. Dar atît de îndrăcit funcționa el, sistemul și subsistemele lui, cu automatismele lor reflexe, în plus, legat prin ombilic de cel mai diabolic, maternal, cel de la Răsărit, încît părea veșnic. Adică părea scris pe fruntea lui ceva, așa ca o sentință, o parafrază după cea din Infernul lui Dante Alighieri: „Lăsați orice speranță cei ce intrați aici.“ În fond noi trăiam în detaliu oroarea lui, a Infernului.

Altfel zis, viitorul pentru futurologi este ca vremea anticipată meteorologic, cea de peste un anotimp, de prezicătorii noștri de serviciu. Adică, mai degrabă, pe dos.

Îmi amintesc ce spunea, într-un interviu șocant pentru acele vremuri, în revista „Amfiteatru“, prin 1970, dacă nu mă înșel, genialul Henri Coandă. Întrebat pișicher de un tînăr ziarist student – întrebare ce bătea timid spre politic! – ce se va întîmpla în lume, și cu lumea asta în viitor?, Henri Coandă răspundea cam așa: despre viitor nu putem spune nimic sigur. Ne aflăm cu toții, Lumea întreagă, într-o barcă în care vîslim fiecare după puteri. Dar cu spatele spre direcția de înaintare. E drept, s-ar putea ca în ea, în barcă, să se afle și cîte un visător care, desigur, nu vîslește. El are, singurul, privilegiul de a zări ceva în fața lui. El e singurul cu ochii deschiși. Dar pentru cei care vîslesc el e un parazit, un profesionist intratabil al visării. Al creației omenești pure, în faza incipientă, șocantă, greu credibilă, chiar inutilă. Al creației științifice, tehnice, medicale, de artă. Doar el are privilegiul de-a profeți, cu șanse reale, ceva ni se va întîmpla mîine și nouă.

În fine, vreau să spun că nu știu cum va arăta ziua de mîine. Uneori mă tem să spun ce mă neliniștește gîndindu-mă la Lumea asta a noastră, cea atît de mîndră printre astre, cum se zice, dar, totodată, atît de fragilă. Ca o păpădie. În fața unei lovituri nucleare.

Așadar, știu doar cum nu aș vrea eu să mai fie. Pe scurt, n-aș mai dori, pentru nimic în lume, să ne întoarcem la cea pe care am trăit-o eu pînă la vîrsta de 41 de ani. Adică pînă în decembrie 1989. De aceea cred că Lumea va supraviețui, dar numai dacă omul e liber. Și nu doar într-o geografie fericită, privilegiată a umanității. Căci Omenirea însăși e un singur corp viu. Ea nu poate fi doar parțial sănătoasă. Sănătatea ei este libertatea ei. Libertatea însă nu o primește nimeni, niciodată cadou. Ea se obține greu, de tine însuți, zi de zi, nu o dată, vai!, cu sacrificiu. Și nu pentru totdeauna. Și nu obținută de alții pentru tine. Vreau să spun că a trăi trebuie să urmeze o singură poruncă: a fi liber!

Nichita DANILOV

Lumea spre care ne îndreptăm

Nu cred că trebuie să privim prea departe de noi pentru a vedea cum va arăta lumea în viitor. Ea deja se conturează acum. Trebuie doar să deschidem ochii la mesajele pe care elitele ni le transmit și să le luăm în vizor. Voi veni cu două mici exemple:

1.Se vorbește din ce în ce mai mult despre raționalizarea apei. Multe țări deja au făcut-o. Dar nu mai e mult – nu râdeți – până când se va raționaliza și aerul. Deocamdată aerul pe care-l respirăm nu se contorizează. Nu ne vin facturi la sfârșit de lună.

Stați, fără grijă: se va contoriza. Și vom plăti, dacă vom dori să putem respira un pic mai mult peste limita admisă.

Vom avea voie să consumăm gratis aer până la o anumită cotă. După care, pentru orice centimetru cub de aer consumat în plus, vom scoate banii de la teșcherea și vom plăti. Uneori, chiar vom plăti cu viața.

Pornind de aici, unii mi-au sugerat preluând din zbor ideea ca într-un viitor nu foarte îndepărtat aerul pe care-l respirăm să fie proporționat, iar consumul să fie limitat până la o anumită vârstă: să zicem – 80 de ani.

Până atunci poți respira gratis, dar după această vârstă va trebui să plătești răscumpărând astfel cota de aer pe care o consumi în detrimentul altei generații. Dacă nu vei dispune de suficiente fonduri ca să-ți achiți volumul de aer pe care-l vei consuma în viitor, nu se va întâmpla nimic grav: vei fi introdus într-o cameră aseptică golită de oxigen, frumos tapetată cu imagini din cele mai încântătoare pe pereți, dar mirosind exotic, unde vei asculta o muzică divină și îți vei da liniștit și împăcat sfârșitul.

Alții, îmbătați oarecum de spiritul echității și dreptății ce bântuie prin lume, mi-au spus că această cotă ar trebui să fie alocată populației în funcție de gradul de inteligență și de simțire al fiecărui subiect, atrăgându-mi atenția că aici factorii decizionali ce vor conduce societatea ar trebui să manifeste maximum de prudență. În sensul că să nu sară calul nici într-o parte, nici în alta, ci să cântărească bine cum stau lucrurile și apoi să acționeze. Căci există riscul ca să apară inechități. În sensul că, de pildă, cei care au un grad mai mare de inteligență să primească o cotă ceva mai consistentă de aer decât semenii lor cu un grad mai mic de inteligență.

Or, asta ar fi nedrept. Căci, dacă stăm să judecăm mai bine, oamenii inteligenți vor găsi soluții pentru ieșirea din impas, calculându-și astfel consumul de aer încât să le ajungă cu prisosință până la obștescul lor sfârșit, ba chiar și după. În timp ce oamenii mai puțin inteligenți nu vor face asta și-și vor consuma cota alocată mult mai devreme. În afară de asta, aerul ar trebui alocat nu numai pentru oameni, ci și pentru animale și plante. Pentru câini, pentru pisici, pentru păsări, pentru viermi, insecte și purici de baltă.

Trăim într-un ecosistem complex și nu ne putem permite luxul de a neglija celelalte specii și celelalte regnuri. În fond, și puricii trebuie să respire. Ca să nu mai vorbim de păduchi.

Dar prostia, prostia, m-au întrebat prietenii, prostia nu ar trebui restricționată sau măcar impozitată?!

În niciun caz nu, le-am răspuns. Prostia împinge mersul lumii înainte.

2.Orwell e un mic copil față de realitatea ce ni se rotește azi în fața ochilor.

Multe din deciziile pe care le iau liderii noștri ne duc cu gândul la Groaznicele și înspăimântă ­toarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua de Rabelais.

Deși au trecut câteva sute de ani de la apariția capodoperei sale, astăzi romanul lui Rabelais pare mai actual ca oricând. Dacă ne uităm mai bine în jurul nostru, ne dăm seama că trăim în plin Rabelais.

Pentru apărarea cetății Parisului, una din soluțiile adoptate de personajul său celebru, Pantagruel, a fost să așeze pe zidurile orașului fundurile rubensiene ale femeilor de stradă din Paris orientate spre câmpul de luptă, tulburând astfel mințile asediatorilor.

Scena aceasta celebră are o corespondență cu anumite tendințe și decizii emanate de liderii care ne conduc. Cum ar fi aceea legată de emisiile de gaze și de supravegherea amprentelor de carbon pe care fiecare cetățean al planetei noastre îl emană în atmosferă.

La nivelul cel mai înalt s-a stabilit că aceste amprente sunt extrem de toxice afectând stratul de ozon. Drept urmare, decidenții au propus ca într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat fiecare cetățean european să fie strict monitorizat privind emisiile de carbon pe care le degajă, primind un anumit număr de puncte, în funcție de poluarea pe care o produce: mai exact, în funcție de – scuzați expresia – pârțurile pe care le trage, nu pe față, ci pe șest.

Dacă gradul de poluare al unui cetățean va depăși limita admisă, atunci acesta va fi izolat în spații speciale și ținut atâta timp acolo până când gradul de poluare va scădea sub limita admisă. Tot în funcție de poluare, se vor face și angajările, angajatorilor revenindu-le sarcina de a transmite autorităților centrale, lunar sau trimestrial, rapoarte în acest sens.

Bineînțeles că fiecare om al planetei va putea emana un volum limitat de gaze în atmosferă fără să fie taxat, dacă cuantumul acesta va fi depășit, statul va percepe taxe, care vor crește într-un ritm progresiv. Dacă persoana în cauză nu va mai dispune de fonduri pentru emanațiile sale, i se va lua dreptul de a respira. Eutanasierea, ca și în cazul depășirii consumului de aer, se va face cu mijloace dintre cele mai moderne și într-un cadru paradisiac.

Deocamdată s-a intenționat implantarea uneia din variantele acestui proiect, aflat, ce-i drept, într-un stadiu incipient, la fermele de vaci din Olanda. A fost un timp când vacile erau crescute pe fondul muzicii de Mozart și de Bach. Dar vremea aceea a apus pentru totdeauna.

Desigur, vacile olandeze, păscând o iarbă grasă, degajă multe bule de bioxid de carbon, de aceea numărul lor, conform deciziei adoptate, ar trebui redus drastic. Proiectul a stârnit un val de nemulțumiri în rândul fermierilor olandezi a căror producție de carne, de lapte și brânzeturi era afectată. În ciuda promisiunilor autorităților că fermele rumegatelor ar putea fi foarte bine înlocuite cu fermele de viermi și de insecte, destinate hranei populației, fermierii nu au cedat. Ca să potolească protestele, autoritățile caută azi o soluție de compromis.

Dacă vor citit cu atenție romanul lui Rabelais, cu siguranță vor găsi acolo și compromisul. Ro ­manul lui Rabelais le va oferi o soluție salvatoare pentru ieșirea din impas.

Slavă lui Rabelais! De trei ori slavă!

Péter DEMÉNY

Viitorul care se tîrăște

Nu vreau să fiu sumbru, dar fiecare viitor în care m-am încrezut a adus lucruri nedorite. Sfîrșitul comunismului un capitalism acerb și un naționalism care se întărește pe zi ce trece; intrarea în UE un fel de antieuropenism sagace sau cel mult un haos plin de sloganuri; lumea fără granițe pandemii și războaie.

Singurul proiect în care mai puteam să cred fusese Europa unor Havel, Danilo Kis, Michnik, Konrád, Kundera, Esterházy. Și asta s-a sfîrșit, Europa redevine un conglomerat inert și fascistoid. Și nu e nimic mai trist decît să vezi cum se tîrăște un urs polar în timp ce țările dezvoltate mărșăluiesc.

Ce să-mi aducă viitorul? Poate iluzia că n-am scris degeaba atîta amar de pagini și de ani. Poate cîteva iubiri, poate cîteva prietenii. Nu mă mai lupt împotriva fenomenelor politice pentru că nu mai văd alternativa. Masele inepte doborîseră tot și intelighenția s-a predat.

Poate nu o să fie război măcar la noi, deși îmi dau seama cît de egoistă e o asemenea dorință. Poate nu o să se termine pămîntul în viața mea; poate nici în a fetei mele. Dar astea le înșir aproape ca un șaman care nu mai crede, dar știe textul cîntecelor sau descîntecelor sale.

Lucrez mai departe, dar cu deziluzii mereu regăsite.

Horia GÂRBEA

Viitorul în 3000 de semne

Viitorul în 3000 de semne? Nu-i ușor. În 25 de ani, de la generalizarea internetului și în 15, de la generalizarea smartphoneului cu touch screen, ritmul shimbării lumii a crescut enorm. Totuși, mai e destul de mult pînă la teleportare, clonare, Homo eternus, sau Homo deus al lui Harari. Dacă nu se amplifică dezastrele climatice și nu se ajunge la deșert nuclear, acestea vor fi într-o zi. În copilărie ni se inducea ideea că, în anul 2000 („cînd nu vom mai fi copii“), vom avea zboruri cosmice curente și copiii noștri vor merge la școală cu nave de zbor. Acum viziunea s-a schimbat: omul stă pe loc și navighează virtual, iar, la nevoie, dronele se mișcă pentru el. Omul viitorului va dispune de resurse tot mai mari de interacțiune cu semenii și entertainment virtual. Probabil va putea, cu un mouse sau un device echivalent, să joace în propriile lui filme și să călătorească, la început virtual, în timp, nu mai zic de spațiu, la nivel de Terra cel puțin. Totuși, resursele lui materiale vor fi limitate, poate chiar raționalizate. Ca și posibilitățile de deplasare fizică (aglomerare, resurse reduse, existența de conflicte și calamități, limitări din motive ecologice).

Cu toate acestea, omul, ca ființă, nu se va modifica esențial, sau nu într-un termen de decenii sau secole, nici anatomic, nici emoțional. Va avea aceleași griji: asigurarea traiului, creșterea și educarea copiilor, un viitor mai bun. Va avea aceleași emoții și aspirații. Își va păstra, sînt optimist, spiritul ludic și simțul umorului. Spiritul național se va estompa probabil, dar vor apărea alt tip de comunități care vor dezvolta un anumit antagonism pe alte criterii, grupîndu-se ca să obțină cît mai mult din resurse. Așadar, din păcate, spiritul de competiție, adversitate, beligeranță nu va dispărea. Rămîne de văzut cît va putea fi el ținut sub control, ca să nu degenereze într-un conflict nesfîrșit și distructiv pentru toate părțile.

Chiar dacă limbajul se va simplifica și se va ajunge la un limbaj unificat sau la cîteva limbi de uz general, restul rămînînd dialecte, oamenii se vor diviza pe alte criterii. De asemenea, cred că va fi tot mai uzual un limbaj de semne grafice, cu ideograme/emoticoane pentru comunicarea curentă, în paralel cu specializarea mărită a jargoanelor profesionale, în care se vor înțelege doar specialiștii unui anumit domeniu. Așa, juriștii, medicii, informaticienii vor vorbi doar între ei prin cuvinte. Cînd vor trebui să comunice cu cei din alte ramuri vor folosi fraze tip sau ideograme.

Mie nu mi se pare că viitorul sună neapărat bine. Totuși sînt sigur că, indiferent de voința ori plăcerea fiecăruia, cele descrise mai sus se vor petrece într-un timp previzibil, poate chiar toate într-o generație, să zicem în următorii 40 de ani, la capătul căruia îmi voi serba centenarul într-o lume deosebită prin multe de cea de azi.

Gabriela GHEORGHIȘOR

Negru, dar nu noian

Sentimente și porniri ce țin de natura umană au rămas neschimbate de milenii (iubirea, compasiunea, invidia, ura, egoismul, voința de putere etc.), chiar dacă sistemele educaționale post-iluministe se străduiesc să le elimine pe cele negative. De unde și versurile eminesciene din Glossă: „Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe/ (…)/ Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate“, „Alte măști, aceeași piesă/ Alte guri, aceeași gamă“, „Toate-s vechi și nouă toate”. Descoperirile tehnico-științifice ne-au îmbunătățit existența, însă decesul tot n-a fost eradicat, deși umanitatea a căutat mereu elixirul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Sub domnia lui Thanatos, succesiunea civilizațiilor ajunge o panoramă a deșertăciunilor. Poate că programarea genetică (dacă va fi aprobată legal) va prelungi viața unora, dar nu cred că omul va deveni nemuritor. Omul „postuman“ va putea fi, probabil, controlat prin inteligența artificială, cum am văzut în filmele SF (în China de azi este suficient un smartphone), însă centrul de comandă va aparține tot unei ființe umane obsedate de putere și de bogăție; dintotdeauna, războaiele s-au dus pentru acapararea resurselor, inclusiv bătăliile aparent ideologice (indiferent că vorbim de ideologii religioase ori laice), în care fanatizații/ mancurtizații au fost masă de manevră pentru liderii politici sau spirituali. Androizii, de asemenea, vor avea un soft generat de oameni. Dacă vor fi folosiți pentru a ne ușura munca, n-ar trebui să ne îngrijorăm prea tare. Altfel vor sta lucrurile dacă vor fi utilizați în scopuri belicoase (ca în orice invenție tehnico-științifică, busola morală umană decide beneficiile sau pierderile). Nu știu cum va arăta lumea viitorului, scriitorii care au creat distopii au prevestit multe dintre mutațiile nefaste care au avut loc de-a lungul timpului, dar niciodată pe de-a-ntregul. Sper însă că regimurile democratice vor produce anticorpii necesari pentru a combate tendințele autoritariste ale unor potentați financiar și politic.

În Distracţia care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului (trad. de Silviu Man, Editura Anacronic, 2016), Neil Postman făcea următoarele observații:

„Orwell ne avertizează că vom fi învinşi de către o forţă opresivă impusă din afară, dar în viziunea lui Huxley nu e nevoie de Big Brother pentru a lipsi oamenii de autonomia, de maturitatea şi de istoria lor. Aşa cum vedea el lucrurile, oamenii vor ajunge să iubească opresiunea, să adore tehnologiile care le anulează capacitatea de a gândi. Orwell se temea de cei care vor interzice cărţile. Huxley se temea de faptul că nu va mai exista niciun motiv pentru a le interzice, pentru că nu va mai exista nimeni care să vrea să le citească. Orwell se temea de cei care ne vor priva de informaţie. Huxley se temea de cei care ne vor da atât de multă informaţie, încât vom fi aruncaţi în pasivitate şi egoism. Orwell se temea că adevărul ni se va ascunde. Huxley se temea că adevărul va fi înecat într-un ocean de irelevanţă. Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă. Huxley se temea că vom deveni o cultură trivială preocupată de tactile, orgii-beţii şi aruncătoare centrifuge de mingi. (…) În 1984, oamenii sunt controlaţi provocându-li-se durere. În Minunata lume nouă, oamenii sunt controlaţi provocându-li-se plăcere. Pe scurt, Orwell se temea că vom fi distruşi de ceea ce urâm. Huxley se temea că vom fi distruşi de ceea ce iubim“.

În era internetului și a rețelelor de socializare, ne oferim voluntar supravegherii și controlului informațional; bunăstarea economică ne înmoaie vigilența minții și încurajează hedonismul, plăcerile joase etc. Simplificarea programelor și a evaluărilor școlare sporește analfabetismul (nu doar funcțional), dar ignoranța populară nu e nouă în istorie. Și totuși… Încă sunt oameni care scriu cărți „elitiste“, încă sunt oameni care citesc, încă sunt oameni care luptă pentru supraviețuire. Întotdeauna vor exista și persoane diferite de turmă, spirite libere, nonconformiste, „reacționare“, precum personajele care memorează cărți întregi în Fahrenheit 451 de Ray Bradbury. În ele stă speranța că lumea de mâine nu va uita valorile umaniste fundamentale ale epocii liberalismului clasic occidental.

Gheorghe GRIGURCU

O industrializare a ființei

Putem avea în vedere două tipuri de viitor, unul intim, altul social. Viitorul ființei noastre nu e perceput la vârsta edenică a copilăriei, închisă în ingenuitatea idealității sale, ci în tinerețe, reprezentând factorul energetic de căpetenie al integrării în lume. Ceea ce am putea numi un vizionarism natural. Tânărul se proiectează pe sine în devenire prin „cea mai sensibilă particulă a clipei“, astfel cum Valéry aprecia viitorul. Fie că avem a face cu o realizare a proiectului chiar și virtual pe care-l posedă, fie că acesta e ratat, entuziasta tinerețe rămâne cu o echivalență a viitorului personal. Maturitatea e deja, în pofida unor aparențe, o cedare. Subordonată prezentului tot mai autoritar, ea aruncă spre viitor priviri, de regulă, rațional-pragmatice, izvorâte din propria-i natură, e drept, uneori hibridă prin asocierea cu o fibră a elanului juvenil. O tinerețe întârziată îi poate acorda șansa de a-și măsura viitorul în notă creatoare. Cât privește senectutea, vârstă de bilanț, aceasta are, principial vorbind, toate cărțile pe masă. Cu unica rezervă că o fervență a viitorului poate suna ca o ironie. Aidoma unui vârstnic care, cu barbă albă și în pantaloni scurți, ar ieși pe stradă cu trotineta. Viitorul social apare evident legat de evoluția fără limite determinabile a unei civilizații aparent „protectoare“, cum o numește Heidegger, dar care produce nu o dată efecte în sens contrar. Negativul excesului. Tehnica în rapid avans sub variile-i fețe duce la un permanent proces de revizuire a comportamentului și, complementar, a conștiinței noastre. La o mutație a individului la scară obștească, prin substituirea unor comportări imemoriale cu altele provenite din avantajele cu caracter material, la nivelul unui statut obștesc. Fără o previzibilă oprire. Mersului pe jos, bunăoară, îi ia locul deplasarea cu vehicule terestre, aeriene, acvatice. Innumerabile aparate ne privează de preocupările habituale, de atenția, de perseverența, de emoția, de mișcările noastre în patria tradițională a existențialului. E ca și cum un om în deplină putere ar fi pus să se deplaseze pe un scaun pe rotile ori ar fi supus unei respirații artificiale, când organismul său e departe de-a reclama așa ceva. Dar inteligența artificială? Deocamdată își semnalează prezența cu o anume timiditate, cu toate că prognozele o expediază departe. Ceea ce azi pare încă un produs al literaturii science fiction, concurența, conflictul până la urmă acerb, cu miză eliminatorie, a unei atari conștiințe fabricate cu umanitatea e prea posibil să se înscrie nu peste multă vreme în real. Cum să nu luăm aminte la considerațiile unui savant cleric care, pe portativul său particular, o numea o dublură sacrilegă, o „demonie de rang secund“ propusă, vezi bine, de benevolența umană față de sine? Are loc, așadar, o industrializare a ființei. Până unde va merge? Măcinarea normelor anterioare ale civilizației, un „progres“ galopant cu consecințe nu o dată regresive, o dezordine confuză a lumii de tip occidental extinsă acum pe cea mai mare parte a mapamondului, par a confirma „declinul“ său, intuit încă de la începutul veacului trecut. Dar viitorul, cum ai putea vedea tu, în chip neconvențional, viitorul, mă iscodește un confrate. Îi răspund: arta de-a prevedea viitorul a fost socotită de antici drept darul funest la culme pe care l-a căpătat omul din partea zeilor.

Dan GULEA

Pasiunea pentru utopie

Schimbările fundamentale ale secolului trecut din viziunea lui Asimov, cele patru „explozii“ – demografică, de automatizare, de informații și de libertate – au realizări diferite în lumea de azi. Câți suntem pe Pământ, câți vom fi – imposibil de răspuns, în afara unor estimări mai degrabă intuitive. Automatizarea pe care o trăim duce în diferite direcții, între care cea a controlului guvernamental este de departe cea mai semnificativă, dincolo de popularizările medicale sau de teoriile infailibilității comunicării; cauza primară: caducitatea suportului, volatilitatea instrumentelor, ce nu au trecut proba timpului, așa cum a făcut-o galaxia Gutenberg.

Explozia de informații este o metaforă ce își pierde din conținut, pentru că se literalizează, abundența informațiilor transformându-le în noninformații, asigurând un fond sonor pentru un verbiaj generalizat, loc potrivit pentru manipulare și dezinformare, loc potrivit pentru echivalarea școlii cu comunicarea de informații, actul pedagogic fiind astfel un simplu circuit între roboți.

Iar o glumă este, la nivelul mapamondului, explozia de libertate, așa cum generalizarea liberalismului postistorie în viziunea Fukuyama nu a fost decât un balon de săpun: care sfârșit al istoriei, care victorie a democrației? Nu cumva Europa și lumea nord-atlantică se pregătesc să intre din nou în război?

În al doilea rând, pasiunea pentru utopie a umanității, probabil cea mai viabilă formă de organizare, este disputată de două mari teritorii moderne: al Übermenschului sau al Omului Nou, ce utilizează un novlimbaj, unde consecința supremă este, știm cu toții, dragostea: Big Brother va fi iubit – sau Big Brother este iubit, așa cum o arată evoluțiile nord-coreene sau pseudouniversalismul chinezesc.

Și cel al anticipației, de la Felix Aderca și Dănuț Ungureanu la Ray Bradbury, la Willian Gibson, cu Asimov și revoluțiile sale, cu Herbert, cu frații Strugațki și deschiderile cinematografice, în registru hollywoodian sau tarkovskian.

Pornind de la aceste circumstanțe, viitorul omului și omul viitorului nu arată strălucit; în plus, dacă din punct de vedere psihologic nu s-a schimbat nimic în ultimele câteva zeci de mii de ani, nici într-un viitor asemănător nu se va produce o asemenea schimbare, în mod real.

Dar, privitor la viitorul imediat, ceea ce contează este că România se află, actualmente, de partea bună a istoriei, prin alianțele de tip UE și NATO, iar existența unui viitor în aceste circumstanțe este o certitudine. Ceea ce ne și reconfortează.

Andrea H. HEDEȘ

Noii zei

„Noi în anul 2000,/ Când nu vom mai fi copii,/ Vom face ce-am văzut cândva./ Toate visele îndrăznețe/ În fapte le vom preschimba.“ Sunt versurile unui cântec pionieresc de care mulți ne mai aducem aminte. Anul 2000 a fost văzut ca un moment de cotitură. Circulau tot felul de idei: alimentele vor fi condensate în niște pastile capabile să asigure întreg necesarul organismului, toată munca va fi făcută de roboți, inclusiv cea a casnicelor, vom avea o locuință pe Marte și altele. Altele, dublate, pe măsură ce pragul se apropia, de idei apocaliptice, inclusiv o apocalipsă a computerelor, ori de ridicare a celor evoluați, cu înaltă frecvență vibrațională, într-o altă dimensiune, adică… o ridicare a celor drepți la ceruri. Ce s-a împlinit din toate acestea? Suntem amenințați că dieta ni se va schimba, volens nolens, într-una pe bază de gândaci, iar carnea artificială din celule animale este deja cultivată în laboratoare. Roboții înzestrați cu inteligență, AI, inteligența artificială, ar fi ajuns să gândească singuri. Se pare că un angajat al unei megacompanii a fost concediat după ce a afirmat că sistemul de inteligență artificială al celebrei megacompanii ar fi ajuns să gândească singur, să aibă conștiință de sine. Pe Marte nu am ajuns, dar un voiaj de plăcere pe orbita Pământului putem face, dacă buzunarul ne-o permite. Altfel, omul nou, nu pare mai bun, ci, cred eu, mai rău decât omul vechi. Iar omul viitorului va fi un epigon, parte, doar parte, din vina sa, dar mai mult din vina unui sistem care face totul pentru a-l îndobitoci, oricât de tăios ar părea cuvântul. Educația precară, cultura împinsă spre extincție, situația economică marcată de crize succesive, focalizarea omului înspre ecranul telefonului, care îl absoarbe cu totul, până la, posibil, a-l absorbi, la propriu (vezi ideile, aruncate în spațiul public, privind stocarea inteligenței, amintirilor umane în microcipuri care, mai apoi, pot fi conectate la varii dispozitive). Clasa de mijloc e tot mai subțire și, probabil, pe viitor se va subția până la dispariție. Între săraci și bogați nu va mai exista o falie, nicio prăpastie ci o distanță ca de la pământ la cer. Deconectat de la vechi, milenare și esențiale repere (familie, tradiție, istorie, limbă, țară, cultură, frumos) și cu multe din drepturi și libertăți pierdute astăzi, omul viitorului, urmaș, vai, al celui de acum, nu poate avea un viitor luminos într-o lume care nu poate fi altfel decât distopică. E un viitor spre care privesc cu cea mai mare îngrijorare, pentru că ceea ce urmează pare să fie o societate a comunei primitive într-un mediu hipertehnologizat controlat de noii zei.

Vasile IGNA

Deci, speranță

Acceptând că trăim într-o lume globalizată, trebuie să acceptăm că, schimbând ce e de schimbat, Țara noastră este Globul, mai exact Planeta. Care e a noastră în măsura în care e a tuturor și a nimănui, ea fiind iremediabil suspendată în cosmos, urmân ­du-și inexorabila mișcare de revoluție, fără să ne întrebe pe noi dacă ne convine sau nu. Cel puțin din această perspectivă, răspunsul meu, și probabil și al altor confrați, nu va fi unul despre certitudini, ci o ezitantă proiecție în necunoscut, singura, și de neocolit, certitudine fiind aceea că trăim și vom trăi într-o lume în care spațiul și timpul nu există și că tot ceea ce înseamnă viață (deci, ființă) pe Pământ are aceiași strămoși. Tentația de a face predicții (sau pre-viziuni) e mare, dar pentru asta ar fi nevoie de ipoteze, iar acestea ar trebui confirmate de experiențe și observații. Empirismul nu ne ajută prea mult. Și nici ghicitul în bobi. La urma urmei, cine ne poate spune cum s-a produs contaminarea primară dintre Ființă și Nimic?

Din lipsă de probe, mă mulțumesc să fiu încrezător. Cred în om, nu în umanitatea generică, sper în individul supraviețuitor prin autopropășire, nu în colectivitatea amalgamată, autosuficientă și manipulantă. Cum va arăta acel om? Nimeni nu e profet pe Planeta lui, dar toate aparențele ne îndeamnă să presupunem că, mai mult ca sigur, nu va fi fundamental diferit de cel de azi, ci altfel. Și mai cred că, indiferent de cum se va metamorfoza carcasa care ne va adăposti măruntaiele și creierul, și indiferent de starea de agregare care ne va alcătui tiparul, esențialmente vom rămâne ceea ce suntem: o combinație infinit perfectibilă, dar aleatorie (în sensul că depinde de o Voință care nu e a noastră) de atomi. Atomi, în înțelesul cel mai propriu al cuvântului, dar, mai ales, atomi întrupați, părți ale unei alcătuiri societale aflate mereu la răscruce, dar ai cărei germeni și lăstari de supraviețuire apar, adesea prin surprindere, dar nu ex nihil.

E unul din motivele pentru care mi-e foarte greu să-mi imaginez lumea viitorului ca pe un stup harnic și perfect organizat, înghesuit într-o ladă de lemn cuantic sau într-o scorbură de copac Yggdrasil, chiar dacă aceste „locuințe“ vor avea hotarele la marginea sistemului solar. Dar nici nu vreau să cred că democrația ar putea fi ultimul stadiu al „organizării“ acesteia, decât în măsura în care asta ar presupune, cum se prefigurează, o egalitate prin nivelare, printr-o agregare progresivă și ireversibilă. De aceea, mult mai la îndemână îmi este să spun cum nu aș dori să fie lumea de mâine, încercând să identific astfel în evoluțiile ei de azi un pericol real, cu toate că nu chiar iminent. Așadar, nu aș dori să fie o lume a roboților, a progresismului agresiv și intolerant, a triumfului corectitudinii politice, adică a victoriei lumii celor puternici, care știu totul, asupra celor mulți, care nu știu nimic, dar trebuie obligați să învețe. O lume care neagă selecția naturală, concurența loială și care se conduce după propunerile și imboldurile mass-media și show-business-ului, va fi locuită de un om, în sfârșit, nou, pentru care onoarea, cultul adevărului, lucrul bine făcut, modestia și decența, toleranța, tradițiile, ca să nu mai vorbim de credință, vor fi simple vorbe goale.

Pe de altă parte, ca om al cuvântului, nu pot să nu văd într-o proliferare a limbajelor de toate felurile o amenințare mortală pentru soarta acestuia. Temelia ființei este Logosul, cuvântul care precede întruparea, cuvântul care ocupă sălașul dinainte pregătit al limbii și care transcende, asumân- du-și-le, atât realitatea concretă cât și cea imaginată. Nu e imposibil să ne închipuim că dispariția limbii și subsituirea ei cu „limbajele“ (în fond, o „limbă“ universală cu substantive și adjective, cu subiecte și predicate mai mult sau mai puțin subînțelese, dar cu timpuri verbale vag diferențiate) va face nu numai ca omul să fie altceva (inclusiv ca înfățișare), ci și că el nu va supraviețui. Și în ciuda optimismului, de care, totuși, nu mă dezic, nu pot să-mi alung din închipuire imaginea unui Pământ care va continua să cutreiere Cosmosul, dar nu-și va mai aduce aminte de cei care l-au locuit. E o secvență dintr-un film cu scenariu apocaliptic, căruia prezentul încearcă să-i deseneze primele litere. Nu cred în victoria lui. În schimb, cred, împreună cu Dostoievski, că „frumusețea va salva lumea“ și sper, asemenea Sf. Pavel că, „dacă din toate rămân doar trei: credința, nădejdea și iubirea“, atunci, cu siguranță „ cea mai mare din toate e iubirea“. Iubirea e bucurie și comuniune, deci speranță!

Nicolae JINGA

Omul veacului acesta ori va fi norocos, ori nu va fi deloc

Acum, când încerc să răspund întrebărilor, sunt la fel de confuz precum lumea în care trăiesc. Pentru că le iau în serios, întrebările mă neliniştesc. Aş vrea să-mi păstrez cumpătul şi să nu mă implic emoţional. Cu emiterea unor predicţii referitoare la viitoarea evoluţie a lumii, în general, şi a omului, în particular, întrucât angajează şi responsabilizează fiinţa în chip integral, nu-i de joacă. Lumen – luminis = lumină, viaţă, existenţă, umanitate, pământ locuit de om, univers… În trena spuselor Fericitului Augustin, ştiu câte ceva despre viaţă, lume şi om, dacă nu sunt întrebat. Dacă sunt întrebat, intru într-o acută stază socratică: ştiu că nu ştiu nimic şi încep să mă bâlbâi. E greu de precizat către ce fel de lume anume ne îndreptăm. N-am o idee prea clară despre sensul vectorial apucat de umanitate: evoluţie?, involuţie?, relativă staţionare? Nu ştiu. O schimbare de paradigmă în mersul umanităţii se va produce, dacă nu cumva se şi produce sub ochii noştri, dar n-am îndrăzneala să spun cum va fi ea : bună sau rea, luminoasă sau întunecoasă. Ca punct de referinţă pentru deplasarea universului spre roşu avem efectul Doppler, dar nu avem şi punct de referinţă pentru deplasarea umanităţii către ceva anume. Nu pentru că n-ar exista în realitate măcar unul, cel apocaliptic, ci pentru că mintea mea îl refuză. Chiar dacă semne sunt şi nu puţine. Deocamdată, existenţa e suportabilă. Trec din abstract în concret. Orășelul în care locuiesc, port la Dunăre, serbează Ziua Marinei. Ca-n fiecare an, zilele premergătoare lui 15 august – ziua Adormirii Maicii Domnului, patroana marinarilor – sunt zile de petrecere înghesuită şi buimăcită. Ce Pandemie? Ce Covid? Ce pericol? Nu există! Există un război prin apropiere, dar nu ne priveşte… Sauve qui peut. Noi vrem să sfârâie grătarele, să ne înece fumul micilor, să curgă berea la halbă şi să zbârnâie muzica… Paranghelia se petrece în buricul târgului, în faţa primăriei, lângă Hotelul Dierna – cel cu zece etaje şi sute de locuri de cazare, dar închis de peste de douăzeci de ani din motive obscure. Ei şi ?! Cu vreo zece ani în urmă un primar deştept a iniţiat şi a pus în practică un proiect de tăiere a pomilor şi copacilor de pe marginea străzilor. A lărgit trotuarele, ca să aibă oamenii unde să-şi parcheze maşinile. A urmat tăierea majorităţii brazilor din oraş, plantaţi prin anii 1970, a căror singură vină a fost aceea că erau falnici, sănătoşi şi frumoşi. Alţi brazi plantaţi în locul celor tăiaţi ? Mâine ! În 2006, un primar şi mai isteţ a „casat“ biblioteca oraşului (termenul casat e consemnat în documentul desfiinţării bibliotecii). Cam 5% din totalul cărţilor mai agonizează pe undeva. Incredibil. Orşova, „muncipiu“ din 1994, cu zece mii de locuitori în prezent, e un oraş fără bibliotecă. Un alt primar, şi mai isteţ decât predecesorii, în 2014, a reuşit să deposedeze Orşova de Casa ei de Cultură. Nu faptul că fosta Casă de Cultură a Orşovei a intrat în proprietatea cultului penticostal-Tabor şi şi-a schimbat completamente rostul mă indignează, ci ignominia actului în sine. Clădirea fostului cinematograf e o paragină, abia se mai ţine în cărămizi. Iar eu, din 2005 , spre ruşinea mea, încă mai sunt cetăţean de onoare al urbei! Referitor la viitorul om al viitoarei lumi, doar atât. Dacă se mai joacă mult Mutantul de la Kremlin cu butonaşele de pe cutiuţa cu trabucuri nucleare, tare mă tem de-o subită confuzie a culorilor şi, apud André Malraux, chiar omul veacului acesta ori va fi norocos, ori nu va fi deloc. Deocamdată, existenţa e – relativ – suportabilă.

KOCSIS Francisko

Punct de sprijin pentru pârghia lui Arhimede

Nu ştiu cum va arăta lumea; şi cred că nici nu mi-ar fi de folos să ştiu, câtă vreme nu am ambiţii de vizionar, prezicător, profet. Dar dacă mă uit îndărăt la lumea prin care a trecut specia noastră, despre care ştim, putem afla până la detalii insignifiante cum arăta, constat că acest interior locuibil arată tot mai schimbat, că schimbarea înşelătoare pe care o numim confort, civilizaţie, tehnologie, progres se transformă încet în punctul de sprijin pentru pârghia lui Arhimede, care poate răsturna micul nostru univers. Lumea aceea veche, cum spuneţi dumneavoastră, a rămas definitiv în trecut, în memoria umanităţii, ceea ce avem acum, şi mai cu seamă ceea ce vor avea cei de după noi – sper din tot sufletul că vor avea parte de moştenirea care li se cuvine –, arată şi va arăta mult diferit. Sper să nu se poată spune niciodată: tragic de diferit. Suntem singura specie care lucrează inconştient la bulversarea echilibrului lumii care ne adăposteşte, şi facem asta în numele unor idealuri vechi de când lumea. Din păcate, atingerea acestor idealuri a însemnat, şi nu s-a schimbat mai nimic nici acum, confruntări cu ceilalţi luptători pentru aceleaşi ţeluri, de parcă unii ar avea mai multe drepturi decât alţii la binele suprem. Dacă privim în urmă, lupta pentru binele personal a început cu prima îmbrânceală, cu ridicarea primei pietre, cu apucarea primului ram transformat în ciomag, extins la binele de familie, de grup, de neam, de trib, de popor, de naţiune – ideal care dezbină, împinge la confruntări, deşi orice minte normală, stăpână pe logica cea mai elementară, admite sau susţine că e calea cea mai nepotrivită. Bine în dauna celuilalt. Absurd şlefuit. Celebra noastră vorbă cu capra. Lumea veche se schimbă cu fiecare oră, cu fiecare zi. Poartă alte haine, are alte arme, dar aceeaşi demagogie.

Cum va arăta omul care va locui lumea aceasta viitoare, pe zi ce trece tot mai puţin ospitalieră? Ei bine, omul biologic nu are cum să se schimbe, el a atins un nivel de evoluţie la care spirala s-a transformat în cerc, deci rămâne identic, evoluează în acelaşi plan, în cicluri identice, perpetuarea părând a mai avea doar scop de acumulare, de cunoaştere. Care acumulare se transformă, conform bunului obicei al speciei, în instrumente, arme de luptă tot mai sofisticate. Care cunoaştere îi dă omului sentimentul trufaş de stăpân al mediului, al universului şi al vieţii. Din clipa în care el s-a crezut un inginer al genelor, adică un priceput, şi şi-a băgat „nasul şi degetele“ acolo unde priceperea sa este extrem de precară, a început viitorul despre care nu putem avea decât supoziţii. Ficţiunile despre viitor, distopiile cele mai frapante, literatura şi filmul de anticipaţie avansează asemenea scenarii, unele terifiante, altele sumbre, aproape niciodată optimiste. În unele dintre acestea vedem lucruri pe care ar trebui să le evităm, dar au puterea de atracţie a maleficului. Oameni cu implanturi de toate felurile, ale căror acţiuni le ştiu doar câţiva, dar nici ei nu sunt absolut siguri ce consecinţe vor produce. Oameni îmbunătăţiţi tehnologic. Oameni-cobai, oameni-robot, subiecte de experimente secrete. Cu ce scop? Pentru a-i domina pe ceilalţi, pentru a obţine o armă invincibilă, un luptător pentru cauza celui care a investit în crearea lui. Cum spuneam mai sus: absurd şlefuit, cizelat. Câtă vreme aceste adaosuri la biologia umană vor fi doar material sintetic, lucrurile încă vor sta între limitele legii universale. Dar mă tem că va veni vremea când se vor produce şi cipurile biologice… şi-atunci omul acelor vremuri nu va mai fi asemenea nouă, va fi altfel, urmaşii săi vor fi diferiţi de stră-strămoşii lor. Şi nu prea cred că-i va caracteriza duhul blândeţii…

 

Adrian LESENCIUC

Paradisul digital

După „revoluția copernicană“ a comunicării, după descoperirea lumii virtuale pe care deja o locuim, viitorul se va deschide, cel mai probabil, în orizonturile rețelei. Dar aici nu neapărat logica digitală și dispozitivele electronice implementând funcțiuni logice elementare vor fi cele care să schimbe lumea, ci conexiunea în sine. Extinderea rețelei nu va duce doar la declinul accentuat al tehnologiilor analogice, ci și la locuirea în paralel a unor lumi diferite. Trăind în paralel realitatea cotidiană și cea virtuală, individul va avea dificultăți în a distinge între realitatea statului național al lumii fizice și în cea a unor fictive organizări în lumea virtuală. Probabil că schimbarea majoră a lumii viitoare va fi tocmai această locuire într-o altă formă de împărtășire a unor valori comune, presupunând și consolidarea unei economii simbolice asociate. Audiind zilele trecute la Brașov o conferință a eseistului și teologului Teodor Baconschi, intitulată „Hristos Pantokrator și slava deșartă a împărățiilor seculare“, ținută în cadrul Târgului de Carte și Experiențe Culturale LIBfest, am avut revelația paradisului digital. Am asociat în mintea mea peste disjuncția dintre împărăția lui Dumnezeu și împărăția cezarului pe cea dintre puterea simbolică a lui Bourdieu și puterea coercitivă, pe cea dintre puterea soft a lui Nye Jr. și puterea hard. Din această perspectivă privind, oare puterea simbolică, aflată în relație simbiotică cu cea politică, nu propune o corupere din interior, o încercare de construire hic et nunc a unei împărății substitutive virtuale? Oare raiul socialist al lui Marx nu poate deveni raiul virtual al rețelelor? Oare nu cumva în relația dintre puterea politică și împărăția lui Dumnezeu puterea simbolică s-a substituit celei politice? Cu aceste dileme în minte, cred că lumea va migra spre construirea unor patrii digitale, motivate ideologic, care să suplinească legitimitatea statului națiune din realitatea fizică și în cadrul cărora să se impună formule utopice de proiectare a paradisului, care vor eșua cum au eșuat pe rând toate formele de amestec al puterii cezarului în ordinea spirituală a lumii reale.

 

Nicolae MANOLESCU

?

Nu știu cum va fi lumea de mâine. Nici cum va fi omul de mâine. Un lucru este însă cât se poate de sigur, și anume că lumea de mâine nu va semăna cu cea de astăzi și nici omul nu va fi același. Este, concentrat, răspunsul meu la ancheta din numărul de față al R.l.

Pe parcursul generației mele, lumea s-a schimbat de mai multe ori și pe toate planurile. Nu văd niciun motiv pentru care nu s-ar schimba încă o dată. Cei de-o vârstă cu mine s-au născut într-o societate democratică, liberă, cu toate derapajele ei, s-au școlit în spiritul ideologiei jdanoviste, și-au atins prima maturitate într-o epocă relativ tolerantă și încurajatoare, au cunoscut ulterior rigorile ceaușismului, apoi teribilul an 1989, care le-a redeschis gustul pentru democrație și libertate, în fine, trăiesc în prezent o dezamăgire aproape la fel de mare precum a fost amăgirea Revoluției. În ce-l privește pe om, și el s-a schimbat, chiar dacă psihologii și moraliștii din toate timpurile sunt de părere că schimbarea este, în cazul lui, una superficială. După părerea lor, omul, chiar în mai mare măsură decât lupul din proverb, și-ar schimba părul, nu și năravul. Și totuși niciodată în istorie, ființa umană n-a fost obligată de o lume nouă, precum aceea din ultimele decenii, să-și modifice radical mentalitatea și comportamentul. În definitiv, firea omului tinde, sub ochii noștri, să devină alta decât cea de până mai ieri. Animal tehnologic, omul contemporan ține pasul cu tehnologia revoluționară a vremii lui. În cele trei sferturi de secol care au trecut de la Al Doilea Război Mondial, lumea s-a schimbat de mii de ori mai mult și mai profund decât în întreaga istorie. Iar în ultimul sfert din cele trei, schimbarea a fost atât de mare și de rapidă, încât oamenii din generațiile vechi au dificultăți în a o recunoaște ca lumea lor. Conflicte între generații au mai existat în istoria modernă. Niciunul nu-l egalează însă pe cel actual. Și nu doar la noi, ci pretutindeni. Globalizarea este un catalizator al conflictului și ea are o forță care nu se compară cu a niciunui alt fenomen social-economic din epocile trecute și care este imposibil de blocat, oricât de violente ar fi reacțiile de masă pe care le stârnește, asemănătoare uneori cu vechile sau noile războaie civile sau religioase.

Cum ar putea omul să fie același, când lumea lui a suferit mutații excepționale? Întrebarea principală este însă alta: schimbarea cu pricina, absolut inevitabilă și de neoprit de reacțiile localiste, naționaliste, de diferențele de dezvoltare sau de diversitatea convingerilor religioase și a tradițiilor, este bună sau este rea? Răspunsul cel mai probabil corect este acela că e prea devreme spre a cântări avantajele și dezavantajele noii civilizații, spre care ne îndreptăm, cu mic, cu mare, cu cățel și cu purcel, cu sau fără voia noastră. Există, desigur, un progres extraordinar, cum n-a mai fost în întreaga istorie, chiar dacă luăm în calcul lungul interval de evoluție a tehnologiei, de la primele unelte și de la descoperirea focului până în prezent. Și nu e vorba numai de tehnologie. Progrese s-au înregistrat în toate domeniile: în forma de guvernământ, în legislație, în garantarea drepturilor omului și mai ales ale femeii, în incriminarea rasismului, a xenofobiei sau a antisemitismului, multe dintre măsuri fiind garantate de acorduri internaționale, și, nu în cele din urmă, în viața de zi cu zi a oamenilor. Aceste lucruri nu pot fi negate, oricâtă patimă am pune în nostalgia unei inexistente epoci de aur din trecutul umanității, cu oameni înțelepți și harnici, „bătrânii“ noștri, cum sunt numiți la ocazii festive. Întrebați în ce epocă ar fi preferat să trăiască, oare câți dintre noi ar alege Evul Mediu, cu Războiul de 100 de ani, Cruciadele, Ciuma și celelalte ale lui? Printre ei nu s-ar afla, cu siguranță, niciun militar, niciun om al Bisericii și niciun medic. Întrebați-i pe cei, milioane, îngroziți astăzi de perspectiva unui război nuclear, dacă ar prefera să fi trăit în timpul celor două războaie mondiale din secolul XX.

Întrebarea de la care am pornit se referea la lume. O putem completa cu alte două care se referă la omul însuși. Omul de astăzi este mai bun sau mai rău decât omul de ieri? Și cum va fi omul de mâine, mai bun sau mai rău decât cel de astăzi? Nu mă încumet să dau un răspuns. Tot ce pot să spun este că nu cred în progresul ființei umane, ci doar în acela al societății. Înclin să cred că omul nu va fi neapărat mai bun, nici mai rău, dar va fi cu siguranță altul. Cum anume va fi, nu mă întrebați pe mine. Nu sunt sigur că știu nici măcar cum este omul actual.

Constat că n-am reușit să privesc înainte, așa cum s-ar fi cuvenit, date fiind premisele anchetei, ci înapoi. S-ar zice că experiența de istoric literar m-a învățat să încerc să înțeleg trecutul și, cu oarecare circumspecție, prezentul literaturii. Cum va arăta viitorul literaturii, n-am idee. Uitându-mă atent la prezentul ei, întrezăresc semne nu tocmai bune. Din când în când, experiența în materie de trecut, nu aceea de ghicitor în stele, îmi suflă o brumă de speranță: n-am descoperit niciodată un motiv serios să mă îndoiesc de faptul că puterea creatoare a omului ar avea un sfârșit, indiferent de scăderea ei în anumite momente ale istoriei, urmate, după o generație sau mai multe, de momente de creștere. Așa cum nu cred într-o vârstă de aur aflată la începuturile umanității, nu cred nici într-o vârstă de bronz aflată la sfârșitul ei, cu atât mai mult cu cât, dacă măsurăm timpul cu unități omenești, nu sunt tulburat de un eventual apus al umanității. Dacă aș fi astronom, aș gândi, probabil, altfel. De astrologi mă tem. Mi-a plăcut de copil să privesc stelele de pe cer, dar nicidecum să citesc în ele.

 

MIHÓK Tamás

Dacă e bun sau rău acest marș al progresului, n-aș putea spune

De-a lungul celor două milenii și ceva ale erei noastre (vorbind în regim ilustrativ, nu văd de ce ne-am extinde mai mult), omul a urmat niște tipare de conduită și vestimentare în strânsă concordanță cu idealurile și cu posibilitățile tehnologice din epocă. Acesta s-a străduit să fie ba moralmente neprihănit, ba fizic ireproșabil, ba îmbrăcat și împodobit adecvat culturii locale sau/și trend-ului vremii, transmițând astfel felul și nivelul lui de apartenență la comunitate.

Cum bine știm, speculații cu privire la ce ne aduce viitorul apropiat/îndepărtat au avut loc în literatură cu duiumul, ajunge să consultăm câteva povestiri S.F. la îndemână. Cum lesne se poate verifica de către oamenii milenului III că multe „profeții“ născocite în proza de pretutindeni nu s-au adeverit, în ceea ce ne privește poate că ar fi mai înțelept să nu ne întrecem în preziceri care mai de care mai fanteziste, ci doar să lăsăm unele semne ale prezentului să-și spună cuvântul.

Unul dintre aceste semne greu de negat se referă la raportarea omului la unele valori până mai ieri „bătute-n cuie“, cum ar fi familia, națiunea sau religia. Omul prezentului, bine informat, conectat (și poate chiar abonat) la rețelele și portalurile de știri și inovații, nu ezită să chestioneze ceea ce generațiile care s-au perindat înaintea lui au regurgitat din tată-n fiu. Omul prezentului nu de taine e fascinat, ci de invenții tehnologice fezabile, rentabile și, în cele din urmă, fiabile.

Dacă până la Hollywood, dar cu certitudine până la Youtube și Netflix, omul cu oareșice posibilități pecuniare își căuta proporțiile, spirituale și corporale, într-o formă statică, iconică, precum o ilustrează Omul Vitruvian al lui da Vinci, astăzi – și, presupun, cu atât mai mult în viitor – indivizii aparținând aproximativ acelorași categorii sociale sunt interesați, pe linia teoriilor fenomenologiei, de structurile experienței și de dinamismul existenței. Ei nu caută un moment de apogeu care să îi prindă într-un medalion, efigie sau icoană, fiind înclinați mai curând spre a înregistra vitalitatea unor interacțiuni. Pictura și sculptura au pierdut, astfel, teren în fața cinematografiei, a industriei muzicale și, trecând dincolo de sfera artelor, a psihologiei. Omul zilelor noastre e cel puțin 5D și 4K, dacă l-ai fotografia l-ai prinde în mișcare, cu cel puțin una dintre următoarele extensii tehnologice: volan, consolă, telefon, tastatură sau cască bluetooth wireless. Chiar și când se delectează citind, chiar și când se relaxează plimbându-se prin pădure, tânărul de azi – care își va trăi mare parte a vieții în viitorul în discuție – e pregătit să răspundă la telefon de pe un Smartwatch.

Dacă e bun sau rău acest marș al progresului, n-aș putea spune, probabil că ambele în același timp. Mai important decât atât e pentru noi toți observarea și înțelegerea fenomenului hibridizării unor categorii (cândva) contradictorii: inteligența umană cu inteligența artificială, spațiul domestic cu spațiul de lucru, respectiv, mai general, identitatea, ca produs al datelor genetice și empirice, cu alteritățile plăsmuite prin intermediul tehnologiei.

 

Angelo MITCHIEVICI

Nici viitorul nu mai e ce-a fost!

Lumea veche și lumea nouă mi se par para ­digme cu care nu se mai poate opera, pentru că noutatea se învechește într-un ritm alert, pe ritm de tik-tok. Trăim în lumea nouă, într-un permanent novism în care până și vechiul se înnoiește, este updatat. Cred că la nivel global cele mai proaste predicții sunt posibile și acestea țin de: 1. un conflict militar care, deși local, războiul Rusia-Ucraina, are efecte globale și se poate extinde sau poate provoca un accident nuclear de tipul Cernobîlului; 2. insuficiența resurselor planetare, – planeta gâfâie sub greutatea noastră – la care se adaugă proasta lor gestionare pentru consumul actual, nu în ultimul rând; 3. schimbările climatice tot mai acute generate de factori diverși de la creșterea emisei de carbon la poluarea intensă a mediului în ansamblul său și defrișările masive etc. Altfel, pe un alt nivel, lumea spre care ne îndreptăm, așa cum o văd eu, este una intens polarizată, cu zone ale bunăstării clar delimitate și tot mai restrânse și zone de sărăcie maximă tot mai extinse, chiar și în cadrul statelor Uniunii Europene care au absorbit, o parte dintre ele, un număr considerabil de imigranți a căror integrare se va dovedi extrem de dificilă dacă nu imposibilă. Probabil, că ne vom muta tot mai mult în virtual, vom fi tot mai prinși în rețea, rețeaua digitală, rețelele sociale, internet etc., fapt care va conduce la modificări de profunzime în economia sociabilității și a structurii noastre profunde, la un alt tip de individ dispersat și conectat permanent și hipnotic, cetățean al unei lumi-iluzie în care se va simți foarte confortabil. Marginalizarea evoluând către pierderea unui element fondator al culturii și civilizației europene, tradiția creștină, precum și restrângerea rolului jucat de științele umane în formarea individului anunță și ele o majoră schimbare de semn, intrarea într-o lume fake a inversiunilor și diversiunilor de tot felul, a unui tipar uman minimalist, funcțional, reductiv, reîncărcabil și downloadabil ideologic, superficial-hedonist, foarte mobil, formatabil la comandă și dispensabil, impersonat destul de bine de acest profet al lumii noi, influencer-ul. Cultura occidentală, așa cum o știam, aia veche, este suspusă unui atac ideologic neîntrerupt, unei presiuni fără precedent astfel că oazele de gândire liberă și exprimare deschisă care au fost mult timp universitățile vor dispărea una câte una, ceea ce nu înseamnă că instituțiile ca atare vor dispărea, dar vor fi altceva, mergând către o omogenizare și promovarea unui anumit format ideologic general valabil.

Am trăit, trăim într-o logică a economiei de consum care este o economie a risipei, un fel de potlach general, costisitor, susținut artificial și cred că această perioadă nu poate dura. Cred că ar trebui să fim pregătiți sau să ne pregătim cel puțin mental pentru austeritate, că schimbarea care va veni va conduce la o gestionare pe bază de economisire drastică a resurselor. O lume în care rezervele de apă ca resursă fundamentală a vieții se diminuează considerabil este una terifiantă și, totodată, o posibilă lume a viitorului.

În orice caz, lumea care vine este o lume în care totul este accelerat, o lume în care totul trece mai repede de la anotimpuri la propriile noastre vieți, o lume pusă pe fast forward, o lume în care răgazul și reflecția își au tot mai puțin locul pentru că frânează marile salturi înainte. Și încă un lucru, pe cât îmi stă în putință, voi absenta cu discreție din această minunată lume nouă.

 

Toma PAVEL

Oameni asemănători și diferiți

Fiind vorba despre viitor, mărturisesc că doctrinele care anunțau sfârșitul istoriei mi s-au părut întotdeauna exagerate, dacă nu chiar întru totul false. Cea mai cunoscută afirmație de acest fel aparține lui Hegel, care preda filosofia la Berlin, capitala Prusiei, în perioada când, după neîncetatele războaie europene dintre 1790 și 1815, marile puteri promiteau în sfârșit să mențină pacea.

Istoria omenirii, considera Hegel, reprezintă un progres treptat către un scop în sfârșit atins. Unde? în Prusia, când? chiar atunci. Acest scop consta în alianța definitivă, spunea el, dintre monarhie și birocrație, alianță care urma să asigure în veci de veci pacea și fericirea omenirii. Ajunge însă să privim harta Europei contemporane, din care Prusia a dispărut, și să ne amintim de cumplitele războaie și dictaturi ale secolului XX ca să punem la îndoială afirmația lui Hegel.

Nu mai puțin dubioasă a fost, în anii 1990, idea unui specialist american în filosofie politică, conform căreia eșecul utopiei comuniste în Europa de Est ar fi reprezentat adevăratul sfârșit al istoriei, un triumf irevocabil al păcii și democrației. Dată fiind însă situația internațională actuală, acest specialist a recunoscut de curând că s-a cam grăbit.

Progresele științifice și tehnologice din ultimele secole sunt neîndoielnice. Cele morale însă, oricât de minunate ar fi, rămân adesea instabile, greu de menținut. Capacitatea umană de a inova fără încetare nu face să dispară defectele bine cunoscute: dorința nemăsurată de putere, rivalitățile dintre diferite grupuri, tentația de a folosi cele mai recente și sofisticate mijloace pentru satisfacerea celor mai vechi și mai necinstite ambiții.

Să nu uităm că oamenii nu reușesc niciodată să obțină o stare de lucruri ideală și definitivă. Cum scria Josef Pieper, gânditor german fidel înțelepciunii scolastice, într-o carte despre cele patru virtuți cardinale: „condiția fundamentală a oamenilor și a lumii lor este provizorie, temporară, nedefinitivă, tentativă […] și deci orice încercare de a stabili pe lume o ordine permanentă, neschimbată, duce cu siguranță la consecințe inumane.“

Sper deci ca lumea spre care ne îndreptăm să fie luminoasă și energică, fără să se lase, dacă se poate, ispitită de utopiile prezente și viitoare. Iar oamenii acelei lumi vor fi, foarte probabil, și asemănători cu noi și diferiți. Ca și defectele menționate, calitățile umane, în primul rând prudența, curajul, dreptatea și bunătatea, și apoi stăpânirea de sine, încrederea și bunul-simț pot lua, desigur, forme diferite conform culturii și epocii în care se manifestă. Prezența lor, însă, a fost și va fi întotdeauna recunoscută și apreciată.

 

Ovidiu PECICAN

Complicat

De pe acum deja lumea către care alunecăm se anunță ca una dominată de demonia tehnologicului. Omul bionic – cu o natură organică pe care se grefează însă componente tehnologice – a devenit deja realitate. În același timp, lumea în care trăim și-a anexat, în bună măsură, virtualul, multiplicând universurile la care avem acces și despre care nu știm prea bine unde sau, mai exact, până unde pot duce. Se vorbește deja curent despre metavers, iar supereroul unui film Marvel, Dr. Strange, se confruntă în a doua peliculă al cărei protagonist este cu „multiversul“.

Lumea în care am intrat este una care își modifică structura anotipurilor și alunecă spre excese climatice. Totodată, este o lume din ce în ce mai sărăcită de speciile animale moștenite de odinioară. (Personal, mai am o speranță: poate că genetica a făcut sau va face suficiente progrese pentru a recrea speciile deja dispărute sau care vor deveni istorie în următorii, puțini, ani.)

Semne neliniștitoare – dar poate promițătoare – ale lumii care s-a și lansat vin dinspre vizita, și la noi, a roboțicăi Sophia care își îmbunătățește singură performanțele. Cu cât va ști mai mult sunt șanse să își dea seama că lumea în care acționează ar funcționa mai armonic fără oamenii destructivi care suntem. Dacă robotizarea va crește în anvergură și cantitativ, vom vedea dispărând treptat, destul de repede, măcar în parte, armatele de experți în computere care populează lumea profesională de astăzi. La ce bun să folosești oameni când roboții pot face mai iute, mai precis și mai elegant ceea ce fac experții în I.T.?

Alte simptome interesante ale viitorului devenit deja astăzi: înlocuirea autovehiculelor actuale cu cele electrice, deci diminuarea unor industrii extractive producătoare de mulți bani, dar și de destulă poluare. Apoi: bibliotecile virtuale, unde încăperi ticsite pe rafturi de cărți încap pe un stick de memorie și pot fi citite, nu mai puțin decât hectare de producții muzicale interpretate fastuos, ori de arhive cinematografice disponibile contra cost sau chiar gratuit…

Pandemia a arătat și alte lucruri periculoase decât virusul letal: că anomia socială e la un pas, țări și continente întregi izolându-se preț de luni de zile în încăperile uriașului fagure uman, dând în autism, sub pavăza prudenței medicale și a suspiciunii. Alterarea drepturilor umane și cetățenești s-a dovedit, sub amenințarea morții virotice, la un pas, iar pasul a fost făcut cu temeinicie. Reproducția pe baze sexuale pare să devină opțională, cu progresele pe care laboratoarele ce asigură nașteri in vitro și confecționarea viului pe bază de genom le fac, de la o zi la alta.

Cutare echipă științifică a produs deja sângele artificial, alții au asigurat producția de piele transplantabilă, iar un doctor studiază posibilitatea transplantului de… cap.

Dispar pădurile, jungla, se prăbușesc ecosisteme, apar neașteptate tornade… Iar statisticile ne anunță că în România, alaltăieri încă o țară de câmpuri, dealuri și munți locuite, toate, de agricultori și păstori, noi cei de astăzi, inspirăm, mâncăm, asimilăm microparticule de plastic din cele care au străbătut lumea, ajungând nu doar în aer, ci și pe fundul mării, în branhiile peștilor.

Liniștitor, după toate astea, este că bunătatea și răutatea, ura și exaltarea, resentimentul și asentimentul rămân tot cele știute, chiar dacă se exprimă în alte medii, uneori cu alte mijloace.

 

Irina PETRAȘ

„În prezent le-avem pe toate“

Dacă nu vom fi redevenit deja cu toții, dimpreună cu Planeta, „pulbere de stele“ (vorba lui Carl Sagan), lumea se va schimba radical, dar va fi neschimbată. Căci „Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem“ (Eminescu). Depinde, așadar, de unde privim. Dacă luăm o distanță suficient de mare, e limpede și dovedibil că nu s-a schimbat nimic. Fiindcă de la acea distanță vor rămâne în relief doar trăsăturile omenești esențiale. Lumea ca omenire va fi hărțuită mereu de natura ei dublă: deloc străină de trădări și minciună, dar elogiind cinstea și loialitatea; gata de răutăți față de ceilalți în căutare de bine personal; pariază demonstrativ pe dogme și ideologii care îi pot scuza deraierile și-i pot adormi conștiința; luptă pentru egalitate, dar apasă drastic pe diferențe, vrea egalitate și dreptate, „dar nu pentru căței“ (fie ei de clasă socială, gen, rasă). Corectitudinea nu e la îndemâna omenirii, mai ales când își zice politică. Rațiunea și sentimentul se vor sfâșia „clasic“ în continuare, omul va continua să creadă, romantic-telenovelistic, în toate poveștile despre iubire până la moarte și nicio descoperire a științei nu-l va convinge să nu creadă în raiuri promise de soboare la toate colțurile de stradă. Se va minuna/indigna că Școala nu e în stare să pregătească oameni adevărați, dar va lăsa bisericile să-și așeze tabăra în chiar inima ei. Teama de moarte îi va întuneca luciditatea poate și mai mult, căci a fost dresat să creadă că „merită“ ce e mai bun; va fi și mai manipulabil dinspre orice promisiune, căci nu se mai bizuie pe propria gândire, înnămolită de-acum în răsfățuri tehnice. Dovada că așa stau lucrurile e marea literatură a lumii, cu personaje cu aceleași apucături, bune și rele, abia mascate de un machiaj de epocă ori de scriitură (pe care pariez), de la Homer, la Shakespeare, de la Balzac la Dostoievski, de la Thomas Man, la Tolstoi, Rebreanu sau Marin Preda.

Și de-acum înainte, va fi dependent abulic de isme, le va ridica în slăvi ori le va respinge violent după cum bate vântul. Circula o glumă cu tâlc relativizant pe vremea lozincilor cu „comunismul, viitorul de aur al omenirii“: în sclavagism, oamenii scandau pe străzi „Trăiască feudalismul, viitorul de aur al omenirii“. Documentare istorice, cărți serioase despre epoci de acum sute de ani arată și ele cât de neschimbate sunt problemele oamenilor, dar și metodele prin care încearcă să le rezolve. Deși specia umană a reușit performanțe uluitoare în tehnică, omul tot nu e stăpânul naturii, capriciile vremii îl lovesc și-l sperie chiar mai mult ca odinioară. Nu s-a împăcat cu ideea că e muritor și e nefericit și apatic, deși nimeni nu i-a promis fericirea, vorba lui Bruckner. La epidemia de mai an, n-a fost deloc mai deștept decât la cea din urmă cu un veac ori din vremea ciumei. Câștigul e doar viteza tot mai mare de derulare a vieții care nu-l mai lasă să cadă/să stea pe gânduri. O scrisoare veninoasă ori parfumată, care ajungea odinioară în săptămâni sau luni la destinatar, s-a prefăcut într-un sms aruncat peste gardul internetic, grăbit, superficial. Omul zboară de la un capăt la altul al Pământului cât ai clipi, a uitat ce înseamnă să bați la pas un loc, o așezare. În alertă continuă, pariază mai mult ca altădată pe prezent, nefiind în puterea lui să decidă viitorul. „Carpe diem, quam minimum credula postero“, horațian, nu mai e îndemn hedonic, ci disperare. Dimpreună cu tendința de a spulbera toate însemnele valorante ale trecutului, produce severa carență de viitor. Dar la fel se întâmplă peste tot. Și nici nu suntem singurii care ne grăbim să spunem „ca la noi la nimenea“.

Cum va fi lumea viitorului? Vorba ardeleanului: „Va fi cumva, că niciodată n-o fost să nu fie oarecum“. Deocamdată. Paul Watzlawick (Cum să-ţi faci singur nefericirea – titlul în original: The Situation is Hopeless but not serious) are dreptate. Omul nu-i făcut pentru fericire. Oricâte binefaceri ai îngrămădi pe capul lui „îşi va pune confortul în pericol şi-şi va dori cu încăpăţânare vreo mizerie dăunătoare, vreun gunoi costisitor“, îşi va apăra „visele fantasmatice şi această degradantă stupiditate“. Cum omul pare că nu se schimbă defel în această privință, s-ar putea ca pentru gena egoistă (Richard Dawkins), așa „guralivi și de nimic“ cum suntem, să oferim formula optimă de cărăuș.

Nu mai am loc să vorbesc despre om din perspectiva minunilor pe care le-a gândit cu mintea lui și le-a făcut cu mâinile sale. Minunății ale Artei, ale Științei pe care le va pune la cale în continuare. De admirat, de lăudat, căci ele poartă schimbarea. Printre ele mișună însă, năuc, același om sub vremi.

 

Monica PILLAT

Mai multe scenarii posibile

Dacă ar fi să vizualizez timpul, mi l-aş imagina ca pe o scară, cu capătul de jos proptit în trecut, cu mijlocul în prezent, iar din viitor aş desluşi doar două-trei trepte, restul rămânându-mi învăluit în ceaţa necunoscutului. Nimeni nu poate da un singur răspuns întrebărilor legate de ce va fi şi cum ni se va înfăţişa lumea de mâine.

De aceea, vă propun să ne gândim la mai multe scenarii posibile privind modurile în care oamenii ar putea găsi sau nu acel reglaj fin de echilibrare a tendinţelor contradictorii, cu manifestări dramatice, încă de pe acum. Aş începe prin a medita asupra modurilor în care lumea va face faţă provocărilor legate de schimbările climatice, de epuizarea resurselor, de conflictele armate. Va opta ea oare pentru un salvator regim de protecţie a vieţii împotriva poluării? Va alege austeritatea pentru păstrarea pe termen lung a proviziilor deja împuţinate? Va lupta oare pentru soluţionarea paşnică a dezastrelor iniţiate de oameni împotriva semenilor lor? Sau dimpotrivă, îşi va continua excesele, induse de lux şi comfort, explorând alte resurse încă necunoscute, poate chiar pe alte plante? Viitorul depinde cert de felul în care lumea se va orienta într-o direcţie ori într-alta, spre a se proteja.

Alte întrebări pe care mi le pun se referă la problemele identităţii în contextul globalizării şi al migraţiilor de proprţii. Cei care susţin puritatea naţiei se tem că, prin globalizare, ţările şi-ar putea pierde specificul, căzând în uniformizare şi anonimat. Ei nu admit nici că amestecul raselor poate revigora vitalitatea lumii. Experienţa de până acum, însă, pare să ne arate că, împreună, de exemplu, ţările din Uniunea Europeană pot conlucra mai bine decât pe cont propriu, iar emigranţii susţin economic mai eficient bunăstarea spaţiilor în care s-au stabilit. Pe de altă parte, ciocnirea între civilizaţii total diferite este inevitabilă şi duce, după cum am constatat, la ostilităţi cu consecinţe imprevizibile. Din nou, de modul în care se va putea ajusta şi acomoda sau nu asemănătorul cu diferitul, depinde configurarea omenirii ce va fi să fie.

Am observat că totdeauna excesele unei atitudini îşi provoacă reversul şi că până la urmă oscilaţia între extreme asigură echilibrul opoziţiilor. În acelaşi timp, progresele uriaşe, înregistrate de ştiinţele medicale, vor contribui la creşterea longevităţii. Cu siguranţă că oamenii care vor trăi mai îndelung şi care vor avea o experienţă mai vastă, vor deveni mai înţelepţi şi îi vor iniţia pe cei tineri în arta cumpănirii şi a armonizării. În acest sens, schimbarea pe care mi-o doresc să o aducă viitorul ar fi întâi de toate una mentală, propunând deschiderea, receptivitatea şi altruismul, în defavoarea provincialismului din gândire.

 

Ion POP

Tulburare până la răsturnarea scării reale a valorilor

Printre atâtea incertitudini care se înmulţesc şi se agravează de la o zi la alta în realitatea noastră imediată, nu-i deloc uşor să faci profeţii credibile. Oricum, suntem foarte departe de ceea ce prea optimistul Fukuyama numea „sfârşitul istoriei“, – mă tem că ne apropiem mai degrabă, şi foarte periculos, de sfârşitul omului; adică al omului întreg, aşa cum şi l-au dorit generaţiile din „lumea veche“. E, poate, totuşi, o afirmaţie a mea prea pesimisită, însă iresponsabilitatea şi cinismul unor mari potentaţi care visează refaceri de imperii, dictaturi şi noi sfere de influenţă geopoltică şi nu cred decât în profitul cu orice preţ, nu încurajează încrederea într-un viitor prea luminos al bietului om de sub vremuri. Dacă aceia nu vor putea fi opriţi în aberantele lor vise expansioniste, ceea ce urmează nu poate fi prea bun pentru noi şi pentru cei care vor veni după noi. Paradoxul epocii noastre este că, într-un noment de uluitoare dezvoltare a ştiinţei şi a mijloacelor de informaţie şi comunicare, acestea nu sunt puse decât prea parţial în serviciul omului, al formării şi afirmării lui în ceea ce are mai specific şi mai autentic ca fiinţă superior înzestrată raţional, ci sunt deturnate spre de-formarea lui şi către o sărăcire gravă a substanţei sale profunde, a conştiinţei şi sensibilităţii sale de, cum spuneam, om întreg. Într-o societate în care toate libertăţile democratice sunt îngăduite, are loc, insidios, o îngrădire a libertăţilor tocmai prin mijloacele cucerite în apărarea descătuşării umane, – camerele de supraveghere îşi depăşesc tot mai mult rolul pozitiv, tinzând să controleze (şi să limiteze) libertatea de mişcare şi de gândire, reală, dar periculos de fragilizată sub sloganuri de aparenţă generos-umanitară, cum e cel al „corectitudinii politice“ împinse aberant spre forme de manifestare ce amintesc mai degrabă de poliţismul dictatorial, iar marile noţiuni „nobile“ de odinioară capătă haina ipocrită a comportamentului formalizat prosteşte şi dogmatic, încât o mărturisire spontană de dragoste poate fi interpretată ca „hărţuire sexuală“, simpla numire a culorii pielii unui concetăţean sau a unui străin poate deveni act de „rasism“, fireasca recunoaştere a drepturilor unor minorităţi de tot felul devine treptat dictatură a acestora, iar zisul „progresism“ superficial neomarxist de prin America duce lumea înapoi spre reacţionarismul cel mai întunecat. Noţiunea însăşi de adevăr a ajuns să fie deja relativizată la extrem – s-a şi inventat sintagma „post-adevăr“ sau „adevăr relativ“, „deconstrucţia“ în teoria literară, şi nu numai, a fost îmbrăţişată de un număr de sofisticaţi neoalexandrini, care pun sub semne mari de întrebare acelaşi adevăr al expresiei umane în creaţia literară şi artistică. Toate acestea provoacă tulburarea până la răsturnare a scării reale a valorilor. Îndeajuns de neclară şi interpretat arbitrar este şi conceptul de „post-umanism“, difuzat şi acceptat mai ales ca negare a omului văzut, încă din vechime ca măsură a tuturor lucrurilor. Sintagma „gândire slabă“ a dat, într-un fel, tonul din intenţia în fond pozitivă de a relativiza diversele „esenţialisme“ prin contextulizare social-istorică atentă şi conştiinţă interogativ-problema tizantă, pentru a aduce perspectiva asupra lumii la nivelul omului care-şi recunoaşte limitele şi vulnerabilităţile, invitat astfel să le recunoască şi pe ale semenilor săi – după ce un Nietzsche s-a luptat cu Absolutul anunţând chiar moartea lui Dumnezeu şi propovăduind neîncrederea în majuscule şi în idoli.

„Lumea cea nouă“ nu va mai putea fi, desigur, „lumea veche“, se va îndepărta probabil tot mai mult de „idealul clasic al omului“, însă dacă acest om nu-şi va pierde cu totul minţile, ceea ce este fundamental uman nu va putea fi distrus niciodată – vor exista întotdeauna măcar câţiva indivizi de înaltă înzestrare spirituală care să se împotrivească oricăror acţiuni de degradare a ceea ce este mai profund în omul ca fiinţă raţională, va exista mereu şi elementarul bun-simţ comun omului de omenie de pretutindeni. Cât şi de câţi vor fi de auziţi, vor vedea locuitorii Viitorului. În orice caz, bizareriile de tip SF despre altoirea (la propriu !) a elementelor de univers virtual pe fiinţa omului viu (tot fantezii atribuite „post-umanului“) ţin mai degrabă – cred şi sper – de utopiile negative, de distopiile ce ne pot avertiza totuşi asupra posibilelor atentate la umanitatea omului. Căci una este să profiţi de câştigurile ştiinţei şi tehnologiei celei mai avansate ca ajutor al puterilor fizice şi intelectuale proprii – roboţii de tot soiul sunt de multă vreme foarte utili, iar tehonogia IT facilitează deja enorm creativitatea omului care a construit-o –, şi alta înseamnă să devii sclavul acestor cuceriri tehnice, plutind pe suprafeţe de falsă comunicare cu „prietenii“, uitând de… tine ca fiinţă cu o personalitate distinctă, cu o sensibilitate proprie şi cu capacităţi de creaţie ce depăşesc formaţia tehnică unilaterală, atrăgându-ţi atenţia că există şi artă, literatură, cugetare filosofică… Dar, să adaug că mă întreb, nu fără mari nelinişti, despre cum va fi omul care va locui lumea noastră românească ce pare se îndepărta tot mai mult, programată de forţele mediocrităţii ignare, să se robotizeze în ambianţa de biată pâine şi biet circ pe care marii bărbaţi (şi marile femei!) ai, ale patriei le oferă naţiunii noaastre aflate în plină, gravă derută spirituală.

 

Savu POPA

O lume complexă și contradictorie

Sunt conștient, din start, că orice discuție referitoare la viitor conține date, pe cât de ipotetice, pe atât de imaginative, dar, într-o oarecare măsură, nu imposibile. Cuvintele lui Thomas Hobbes, imediat după ce am aflat tema anchetei, m-au cam neliniștit: „Cuvintele care se referă la viitor se numesc promisiuni.“ Însă, nu de puține ori, m-am întrebat cum va fi, ce va fi și, mai ales, cât va fi din ceea ce, astăzi, ne ocupă timpul, viața, cunoașterea sau temerile? Cum se va manifesta sensibilitatea artistică sau sub ce forme se va desfășura? Am luat distanța necesară față de orice element speculativ, bazat pe ipostazele desprinse dintr-o mult prea bogată literatură sau cinematografie științifico-fantastică, și cred că, într-o formă sau alta, vor exista câteva posibile transformări sau schimbări de paradigmă. Vor veni, oare, acele vremuri când o singură pilulă va putea rezolva apetitul alimentar pe întreaga zi sau când aerul, atmosfera sau spațiile noastre vor fi atinse de un crepuscul apocaliptic, (vezi situația schimbărilor climatice)? Sau, poate că, printre apropiații noștri, prieteni, neamuri sau alte cunoștințe, vor exista și roboții ajunși la un stadiu atât de avansat, încât se vor adapta sau noi ne vom adapta în societatea lor? Și, sunt aproape sigur, că va exista o confruntare continuă, pe un teren minat, o luptă pentru supremație între inteligența umană și cea artificială, cei doi protago ­niști mondiali ai secolelor viitoare. Cum va arăta, într-un final, contopirea lor? Mi s-ar părea, de asemenea, foarte curios, dacă vom descoperi o portiță, măcar cât o gaură de vierme, prin care să ne întoarcem în trecut, unde și când vrem noi, sau, dimpotrivă, să călătorim într-un viitor și mai îndepărtat. Ar fi ceva să asistăm la excursii în spațiu sau în alte dimensiuni, unde să aibă loc târguri de carte, conferințe, cumpărături sau întâlniri de afaceri! De asemenea, aș crede că tehnologia ar putea acapara, cu resurse și mai puternice, întreaga existență și să mizeze pe o desfășurare virtuală de mentalități, tradiții, obiceuri sau practici, într-un ritm năucitor. Cum ar arăta, oare, o situație în care vom putea călători, pe viu, dintr-un spațiu real într-un spațiu-hologramă, comportându-ne sau desfășurându-ne activitățile în modul cel mai firesc? Și mai cred că toate datele sau informațiile, la nivel mondial, vor rămâne veridice atâta timp cât vor fi în măsură să contureze sau să configureze o narațiune identitară. Vor căpăta o importanță covârșitoare, acele narațiuni care, vorbind despre om și mediul înconjurător, vor folosi, exclusiv, poate, instrumente sau strategii ale vizualului și virtualului. Unde se va poziționa, în tot acest concert vizual-identitar, cuvântul? Narațiunile, atât de diverse și manifestate prin mijloace cât mai psihedelice, vor ridica națiuni sau le vor grăbi declinul, întrucât, în cuvintele lui Erich von Däniken, „nicio imaginație nu poate fabula în același chip în jurul lumii“. Cât despre omul acelor vremuri, îmi pot imagina că va trăi atât într-o simplitate a unui decor domestic, minimalist, cât și printr-o simplificare a datelor existenței conduse de un ritm al vieții, de-a dreptul programatic. Apoi, va fi un om al experimentului și al inovației. Un om destul de dinamic și, care, în restul timpului, se va implica într-o continuă activitate care să-i asigure supraviețuirea, căci, lucrând de acasă, și-ar putea crea un program pe întreaga zi împărțită pe module de activitate. În ceea ce privește conviețuirea sau relațiile, sunt curios ce formă sau fond vor căpăta în existențele viitoare. Și mai cred că, pe tiparul lumii de-acum, se va așeza o lume complexă și foarte contradictorie, cu moduri de existență care, cel puțin nouă, astăzi, ni s-ar părea de-a dreptul comice, dacă nu, chiar grotești, așa cum ar fi fost, dacă i-ai fi pus în mână un mobil de ultimă generație unui contemporan al lui Dante.

 

Ileana ROMAN

Amintiri de viitor

Prin anii ’70-’80 ai secolului trecut, înfiinţân ­du-se în oraşul nostru Liceul de Arte Plastice, s-au perindat aici câteva rânduri de profesori. Erau tineri, holtei, unul ceva mai ciudat prin ceea ce îl amintesc şi în aceste rânduri. Nu picta, nu sculpta, scria nişte versuri neîntrebătoare, aşa l-am cunoscut. M-a frapat şi prin felul de a vedea viaţa, ceaţa etc. Cam după două săptămâni, reîntâlnin- du-l şi întrebându-l firesc ce mai faci, pe lângă bietul „bine mersi“, mi-a mai spus că, deocamdată, şi-a făcut mutaţia în buletin şi şi-a cumpărat un loc de veci în cimitirul ortodox. Înseamnă că rămâi pe veci în oraşul nostru, am pulsat eu. Nu ştiu, a zis el, iar eu încă mi-am ridicat sprâncenele când mi-a mai spus că, de fapt, mai are încă două locuri de veci în alte două oraşe prin care mai trecuse. Apoi, după de ce-ul meu curios, discuţia a divagat banaliceşte, fără să aflu dacă Filip (aşa se chema) avea frică, frici de moarte – de acest viitor cel mai prezent. Însă momentul iniţial al discuţiei are o Privire spre viitor la acel capăt de drum (îndepărtat sau nu) pentru care trebuie să fii mereu pregătit, tocmai pentru că nu poţi să-l prevezi. Filip a plecat din oraşul nostru după doi ani, nu ştiu ce a mai făcut, poate nici nu mai este în viaţă. Poate acum l-aş întreba despre trecutul care nu trece.

În ce mă priveşte, eu la tinereţe mă uitam la viitor ca în palmă şi credeam în idealitate. Apoi au venit şi inerentele necazuri trăite lucid, dar am continuat să mai şi visez. Astăzi pot spune că mâine va fi şi mai penibil dacă la conducerea ţării continuă actuala clasă politică cu trabanţii săi. Deci, intervine acest dacă generos, care introduce propoziţii condiţionale, temporale, cauzale şi concesive îndeosebi. Oricum, viitorul vine, la noi deseori a dat buzna viitorul altora, astăzi cu debuşeurile pieţelor celor ce imprimă aşa-zisa globalizare într-o lumă concavă şi insidios depersonalizată.

O anchetă intitulată Lumea de mâine a realizat Ion Biberi imediat după 23 august 1944. La întrebarea de căpătâi au răspuns somităţi culturale ale României de atunci precum: G. Enescu, G. Călinescu, T. Arghezi, T. Vianu, Alice Voinescu, M. Ralea şi alţii. Scăpaţi din iadul războiului, prea puţini au… întrezărit iadul celuilalt război – al sovietizării ţării. Erau spirite luminate, umaniste, care iartă greşiţilor, de aceea şi în aceste confesiuni e mai multă speranţă decât temere.

Căutători de viitorimi s-au proclamat în toate avatarurile umanităţii, dar evenimentele epocale ce s-au petrecut de-a lungul timpurilor nu au fost prevăzute nici de „ghicitorii în stele“. Oamenii prezentului au acţionat atunci când s-au ivit momente istorice oportune. E de văzut că nici în acest secol 21 – foarte grăbit în cunoaşteri şi aplicaţii tehnice „fără precedent“ – cum se spune truismic, nimeni n-a profeţit cele câteva evenimente cruciale, încă „în formă continuată“… Se poate însă vorbi de acei colosali gânditori şi cercetători cu „idei în mers“, colosali creatori şi inventatori care au schimbat lumea.

Întotdeauna mi-a plăcut să cunosc şi să folosesc neo-ismele tehnice, însă cele de azi sunt chiar agresive, te ocupă, nu doar te preocupă. Iată internetul – o culme a electrotehnicii, pe cât e de necesar, pe atât şi de fatal este. Devii o morişcă în reţeaua sa zisă de socializare, tot mai pixelată şi mai cacofonică. Curând timpul tău personal va fi înghiţit de timpul său global, îţi mănâncă şi fărâmiturile, iar tăcerile intime sunt pe cale de dispariţie.

Revenind la o Privire spre viitor, recurg tot la un om de ştiinţă, respectiv la Denis Gabor, inventatorul laserului, care a spus şi: Viitorul nu se prevede, se inventează. Desigur, cuceririle ştiinţifice se află astăzi la un anume apogeu, dar e bine să ştim şi faptul că pe de-o parte se câştigă, pe de altă parte se pierde, vezi şi dezastrele din natură pricinuite chiar de ofertele savante folosite abuziv. E un cerc vicios. Universul însuşi e un cerc vicios şi numai Dumnezeu ştie ce mai poate fi.

 

Adrian G. ROMILA

Schimbare majoră a paradigmei ontologice

Una dintre caracteristicile lumii contemporane e imprevizibilitatea. Observăm transformări majore la intervale tot mai scurte de timp, mai ales transformări tehnologice. Ele duc inevitabil la transformări comportamentale, mentale și psihologice. E vorba de o digitalizare rapidă și intensă, de o trecere tot mai masivă, cu arme și bagaje, spre softuri, ecrane, smarturi și social media, ceea ce ne va duce, nu peste mult timp, spre ceea ce se numește „metavers“ – deocamdată, o alternativă greu de imaginat, în întregime. Știm că totul va fi altfel mâine sau poimâine, dar nu știm sigur cum va fi și nici când, cu exactitate. Întrevedem vag acesastă alternativă de biți la lumea veche din particule și câmpuri materiale, uneori ni se sugerează cam cum va fi și că va fi „altceva“, însă nu știm nimic precis. Asta amestecă speranțele unei lumi mai confortabile, mai bune, mai eficiente, mai interconectate (mai pașnice?) cu un soi de anxietate la necunoscut.

Ideea de schimbare majoră a paradigmei ontologice îmi amintește de experimentul matematic al reverendului Edwin Abbott, invocat de atâtea ori de Ioan Petru Culianu, în cărțile sale (experimentul e sugerat în 1884 în pseudoromanul Flatland, deci destul de timpuriu): locuitorul bidimensional al unei suprafețe bidimensionale de supă nu va avea niciodată adevărata reprezentare a unui lucru tridimensional – o lingură răscolind supa – venit, desigur, dintr-o lume tridimensională. O lingură intrată în supă va fi percepută de ființa bidimensională ca o ciudată succesiune plană de linii de varii lungimi, nu ca un obiect coerent, cu propria lui formă. Putem extinde experimentul de la lumea noastră cvadri-dimensională (trei parametri spațiali și unul temporal) la una multidimensională, prezentă deja în mod real în zona microuniversului invizibil, al „cărămizilor“ elementare de sub atomi, cuarci, bosoni, gravitație etc., iar în mod virtual, în ceea ce e dincolo de ecranele device-urilor de tot felul. Noi, cei din lumea lui n4, cum vom administra confruntarea cu ființe, evenimente și obiecte din lumea lui n5, 6 etc.?

Suntem astăzi pe cale de a depăși dimensiunile convenționale, pe care s-au construit percepțiile noastre mii de ani, pe care s-au construit cultura și știința și toată creativitatea umană, în genere. Dacă vom deveni un fel de homo Deus, cum sugera Yuval Noah Harari, nu știm, dar, clar, percepțiile, abilitățile, gesturile și posibilitățile noastre vor fi altele, mult mai performante. Vom depinde aproape total de tehnologie, ea va fi prelungirea și chiar insider-ul corpului și al minții noastre, vom fi capabili de lucruri greu de imaginat astăzi. Și e probabil ca pentru asta să plătim și un preț: acela al relațiilor între noi și natură, între noi, oamenii, unii cu alții, și, în sfârșit, între noi și noi înșine. Nu știm încă dacă va fi mai bine sau mai rău, dar, în raport cu prezentul, va fi altceva. Și vom fi nevoiți să ne adaptăm sau să rămânem în urmă, izolați, singuri, defazați, ocoliți, nefrecventabili.

Vom trăi și vom vedea, vom simți și vom auzi. Oricum, mâine mult mai repede, mai mult și mai radical decât azi.

 

Dan STANCA

Ne vom întoarce în trecut

Ştiinţa viitorului, adică futurologia, nu este de fapt o ştiinţă. Evident, avem destui futurologi, dar ăştia bat apa în piuă. Pentru a citi cu adevărat viitorul, pentru a-i desluşi liniile de forţă, pentru a vedea totuşi în ce direcţie se îndreaptă lumea trebuie să ai intuiţie de profet. Ştiu, cuvântul sună pretenţios şi domni laici strâmbă din nas, doar că nu există alt raport cu viitorul. Am în minte cartea lui Jacques Attali, Scurtă istorie a viitorului care, deşi pune un deget pe rană, e departe de-a fi o citire propriu-zisă a ce ne aşteaptă. Eu, din păcate sau din fericire, sunt în continuare robul cărţii lui Guenon, scrisă între cele două războaie, Domnia cantităţii şi semnele timpului, care reprezintă, după părerea mea, una din cele mai semnificative contribuţii în acest domeniu atât de nesigur şi aproximativ. Aici nu trebuie să fii nici pesimist, nici optimist. Ambele categorii sunt penibile fiindcă nici una din părţi nu are simţ profetic. Privirea spre viitor nu e încărcată de note sentimentale sau morale. Marii profeţi erau lucizi şi neimpresionabili. Ei vedeau catastrofa, dar ştiau că nu e vorba de o catastrofă profană, precum o explozie nucleară, ci de apocalipsă care e catastrofă dublată de revelaţie. Aşadar, dacă e să ne luăm în serios misiunea de a vedea ce va fi în viitor, trebuie musai să ne proiectăm pe un imens ecran metafizic unde, în sfârşit, şi zeii sau îngerii vor vorbi. Omul de mâine, ca să zic aşa, va exista numai în măsura în care va intra în comunicare cu asemenea entităţi non-umane. Viitorul nu se va putea exprima în afara unor asemenea întâlniri. Dar asta înseamnă că a te duce în viitor înseamnă a te întoarce în trecut. Da, aşa e. Vor fi puse în funcţiune marile mitologii care ne-au încântat imaginaţia, dar care nu vor mai fi poveşti de adormit copii. Reactivarea fondului mitologic presupune o ancorare în spiritual cu rădăcini teribil de adânci care comprimă toată istoria suferinţelor noastre de când protopărintele a fost gonit din rai. Dar până atunci mai e. Epoca disoluţiei se află abia la început. Banchizele totalitarismului s-au topit şi se topesc una câte una. Dictatorii, din faza de ferocitate, se vor deprecia atât de mult încât nu vor mai avea nici măcar însemnătatea unui abţibild. Mai apar figuri care vor să ne sperie, gen Putin, Lukaşenko şi alţii, dar va veni şi rândul lor să se dea jos de pe scenă şi să fie ireversibil învăluiţi de umbra uitării. Lumea aceasta, aşa cum o ştim, va pieri. Renaşterea adevărată nu va avea nicio legătură cu ce a fost în urmă cu secole, dar va fi cu atât mai expresivă. Seminţele au început deja să încolţească…

 

Liviu Ioan STOICIU

Care viitor?

„Stăpân al creaturii Tale, care este modul în care arăți sufletelor acele lucruri care vor fi? Căci le-ai arătat profeților Tăi. Care este acel mod în care arăți cele viitoare, Tu, pentru care nimic nu este viitor? Sau poate din cele viitoare arăți cele prezente? Căci ceea ce nu există, în orice caz, nu poate să fie arătat“, scria Fericitul Augustin. Viitorul? Care viitor? La fiecare secundă din prezent se adaugă „viitor“, prezentul trăiește din „viitor“, cu el se hrănește… Cât mi-ar plăcea să văd în viitorul cel mai apropiat, de exemplu în 2023! An în care mi s-a prezis… Nu mai repet ce mi s-a prezis (am subliniat asta pe coperta patru a volumului Luare aminte, apărut în luna mai, anul ăsta), că enervez lumea, oricum nu sunt crezut (și, în secret, nici eu nu vreau să cred) și pot fi luat de nebun. Mintea mea e prea slabă să răspundă la ancheta dumneavoastră legată de viitor. Așa că apelez la profețiile a doi clarvizionari celebri (cărora li s-au confirmat „prezicerile“ în proporție de 70-80 la sută, din câte ne asigură „cercetătorii“ lor, băgători în seamă). Apropo de… „care viitor“, nu? Atenție, 2023 ar fi un an de cumpănă pentru întreaga omenire – după doi ani de „pandemie“ 2020-2021 (nou coronavirus/ Covid-19) și un an 2022 de război în Ucraina, e de așteptat să vină un an și mai rău? Nostradamus atrăgea atenția că „în 2022: Apar conflicte armate între multe ţări. Vor dura chiar până în anul 2041. România va fi cucerită de Rusia“ (în catrenul 26 din Centuria V: „Din Rusia se apropie în masă/ Distrugătorul va ruina acel oraş/ Violentă distrugere, Romainie va suferi/ Astfel, flăcările Marelui Război nemaiputând fi oprite“. Doamne ferește! Vlaicu Ionescu, considerat cel mai important „traducător“ al profețiilor lui Nostradamus, era de părere că referirea la țara noastră poate fi înțeleasă greșit, una dintre interpretări ar fi că acest catren vrea să ne atragă atenţia asupra următorului Război Mondial pe care îl va începe Rusia, invadâd ţările vecine de la vest, inclusiv România). În timp ce Baba Vanga (Vanghelia Pandeva Dimitrova, „Nostradamus de Balcani“, a murit în 1996) era sigură că Rusia va fi noua putere a lumii (mi se ridică părul pe mâna cu care scriu aici!), auziți: „Toți se vor dezgheța precum gheața, dar numai unul rămâne neatins – Glorie lui Vladimir, Glorie Rusiei! Nimeni nu poate opri Rusia. Toți vor fi îndepărtați de ea, nimeni nu va fi păstrat. Mai mult, o să devină domnul lumii“! Mai vreți amănunte despre viitor? Să continui ideea viitorului de peste patru luni, nu mai departe, cu anul 2023. Vizionarul în timp, Nostradamus: 2023 – Un val imens de dezastre naturale posibil să lovească planeta. Nostradamus spune că cea mai mare parte a Angliei va fi inundată. Tot din cauza inundaţiilor va suferi şi coasta de sud a Americii de Sud. Va izbucni foametea la nivel mondial (urmând cu anul 2024 – Omul va crea accidente teribile în Europa şi America, eventual nucleare, și anul 2025 – Se schimbă ordinea mondială! Ce coincidență, tocmai se vorbește la nivel înalt de schimbarea ordinii mondiale! Mai e nevoie să reamintesc de faptul că Nostradamus a murit acum fix 456 de ani?). Apoi, ce prezice Baba Vanga pentru anul 2023 (mie unul îmi stă mintea): „Asistăm la evenimente devastatoare care vor schimba soarta și destinul umanității… Mai multe țări asiatice, dar și Australia ar trebui să se pregătească pentru consecințele unor dezastre naturale… Încălzirea globală va accelera dezghețul și va provoca apariția unui nou virus letal“. Potrivit ei, acesta va apărea prima dată în Siberia. Virusul se va dezgheța, după ce ar fi stat conservat mulți ani… „În 2023, orbita Pământului se va schimba ușor, ceea ce ar putea afecta activitatea seismică și vulcanică din întreaga lume“. Un fenomen similar a avut loc în 1963. Atunci au avut loc două cutremure de peste 8 grade și cincisprezece de 7 grade și 7+ grade. În 2023, influența gravitațională a planetei Jupiter, combinată cu activitatea seismică și vulcanică, va duce la modificări subtile în orbita Pământului… Și: „Un dragon puternic va pune mâna pe omenire. Cei trei giganți se vor uni… Oamenii vor avea bani roșii. Văd numerele 100, 5 și multe zerouri“, a mai prezis Baba Vanga. „Dragonul“ poate fi China, care ar putea deveni o superputere. Cei trei giganți ar putea fi Rusia, India și China. În ceea ce privește banii, bancnotele de 100 de yuani și de 5000 de ruble sunt roșii… Mai vreți? Baba Vanga subliniază că „în 2025 Europa va fi pustiită“… Spectaculos viitor (bat în lemn)! E literatură în ceea ce au prezis cei doi „mistici“? Literatură care ar putea să se potrivească pe realitate, vai! Personal, mă bucur că sunt la vârsta la care sunt și că nu mai am viitor.

 

Marcel TOLCEA

Nu insist asupra „răului de viitor prezent“

Eu cred că, dintotdeauna, lumea se îndreaptă – asemenea unui motociclist donator de organe – spre un altceva despre care bătrânii vor fi, mereu, tare mândri că nu mai înțeleg mare lucru. Și, dacă ne gândim mai atent, un bătrân adaptat vremurilor sale e la fel de neavenit în logica naturală a firii exact cum ar fi, de pildă, exact în oglindă, și Teddy, adolescentul genial al lui Salinger, dintr-o povestire ce așază înțelepciunea orientală într-un copil de 10 ani cam cum ai pune Vedele (Opera Omnia) într-un ou Kinder. De ce mi se pare că devine cumva obligatoriu inadaptarea bătrânilor la lumea nepoților? Evident că nu neapărat ca urmare a unui deficit de înțelegere, nu neapărat ca o consecință a unei atrofieri biologice cât, mai ales, în virtutea unui firesc instinct de prezervare a biotopului. E de reflectat însă, în această obligatorie schimbare de paradigmă, unde se produc modificările cele mai profunde: în relația cu Dumnezeu, în regulile de conviețuire, în tehnologie sau, pur și simplu, în reconsiderarea identității interioare. Un mic inventar de criză ne arată că istoria „lumilor noi“ ce au redefinit transcendentul a bifat cam tot ceea ce se putea: erezii, apostazii, schisme, laicitatea New Age, fenomene parareligioase, regimuri atee. La capitolul „reguli de conviețuire“, insuportabile „noi lumi“ au fost și cele ale eliberării sclavilor, și 1789, și Europa națiunilor, și dreptul de vot al femeilor, și fumatul femeilor în public, și abolirea segregaționismului, și drepturile homosexualilor, și, de ce nu, apariția cămășii cu mânecă scurtă. (De fapt, două mâneci scurte, pentru amatorii de statistici sculpturale din Milo.) Nu insist asupra „răului de viitor prezent“ fiindcă electricitatea, avionul, radioul, televiziunea, telefonul mobil, internetul l-au comprimat atât de abrupt pe Jules Verne încât imaginația – această soră vitregă, dar mult mai bătrână a științei – stă mai mereu ciuci și, îmi pare mie, nu se mai miră decât de energia fără limite a ticăloșilor de a vinde proștilor neantul cu semne întoarse. Fiindcă, de fapt, aceasta e ultima – îmi pare mie – redută de contestat, răsturnat, reinventat, detestat: identitatea interioară ce se definește în simpla disjungere a binarului în Masculin/Feminin. Firește că jungienii vor sări cu devălmășiile de animus/anima la atac, dar să nu uităm că nu suntem decât la o anchetă, la un anchet în care temerile, îngrijorările și umbrele nu se califică din primul tur la capitolul frici. Deși, sincer să fiu, tare mă tem că viitoarea ocupație a omului din timpurile ce vin va fi să își distrugă sexul de sub biodegradabila sa piele de melc.

 

Florin TOMA

Re-evoluția trebuie să înceapă cu noi.

Pun rămășag un abonament pe un an la România literarăcontra unei vacanțe în două serii succesive la domnul Vasile că nu sunt singurul, dintre intelectualii respondenți la această anchetă culturală, care va porni răspunsul cu gândul la Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Și la faimosul „gattopardism“, un adevăr despre care zic italienii că le aparține în exclusivitate: totul se schimbă, astfel încât nimic să nu se schimbe. Adică: dacă totul se schimbă în exterior, totul rămâne în interior așa cum este; și invers, dacă rămâne neschimbat la exterior, atunci se poate schimba la interior. Aceasta este poate inima oricărei revoluții adevărate: nu avem nevoie de gesturi senzaționale, declarații sforăitoare, manifeste incendiare, suspine grandilocvente și triumfalisme calpe. Schimbarea trebuie să aibă loc în interior, ocupând părțile absconse ale sufletului nostru, precum apa umple un recipient. Una peste alta, cam așa e. Și, cu asta, basta!, încheiem episodul sicilian, în original. „Se vogliamo che tutto rimagna come è, bisogna che tutto cambi“, după cum zice Tancredi, nepotul principelui Salina în Il Gattopardo, romanul faimos al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa. (Ca un fapt anecdotic, ce va să zică destinul în general, romanul, după ce fusese respins de Montadori și Einaudi, a fost lansat, în noiembrie 1958, la Feltrinelli; opt luni mai târziu, câștiga premiul Strega, cu un tiraj de 250.000 de exemplare… Așa merg lucrurile!). Deci, revenind, n-o să fiu singurul care nu se încrede în schimbarea în bine a lumii derutate și derutante în care trăim. Și, când spun lumea, mă gândesc la lumea noastră. Pentru ca lumea noastră nouă, la care visăm, să nu fie tot lumea noastră aia veche, trebuie ca noi să ne schimbăm. Dacă vrem să izbândim (dar, din rațiuni patronimice, cred că nu sunt multe șanse!), noi trebuie să ne aplecăm cu îngrijorare spre „interioarele“ noastre. Noi să punem mâna și să săpăm alte răzoare, unde să plantăm alte idealuri, alte adevăruri, alte frumuseți, alte repere, alte năzuințe. Fiindcă celelalte s-au veștejit, s-au uzat. Dar trebuie să ne grăbim, fiindcă peste noi se abate iureșul otrăvit al strâmbătății, al desensibilizării (ca să nu-i spun altfel) și al uitării. Altfel spus, suntem în fața pericolului de a ajunge simple carcase în „siajul“ unor comenzi „numériques“. Re-evoluția trebuie să înceapă cu noi. Să schimbăm totul, însă fără să schimbăm nimic din ceea ce a mai rămas bun, frumos, adevărat, cald și omenesc înlăuntrul nostru. Să nu lăsăm lehamitea, spaima, anxietățile, frământările și angoasele să ne desfigureze chipul. Altminteri, lumea de mâine va fi aceeași ca lumea de azi, aflată în primejdia de a redeveni cea de ieri. Cât despre pariul de la început, e o gogoriță năstrușnică. Deci, se anulează. Fiindcă la România literară sunt deja abonat, iar, mâine-poimâine, stabilimentul domnului Vasile va trage obloanele și va intra în hibernoterapie.

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Cum numim această lume de mâine?

Sunt de acord cu opiniile unor futurologi, filosofi sau cercetători care ne vorbesc despre o schimbare de paradigmă civilizațională. Fie că ei se numesc Alvin Tofler, brașoveanul Mihai Nadin sau Chantal Delsol, opinia lor este clară în ce privește această schimbare: ea se va produce în nici 50 de ani. Deja în societățile mai dinamice semnele acestei societăți a viitorului sunt evidente, chiar dacă la noi, de câțiva ani, au ajuns doar niște ecouri. Cu toate acestea, ele au și produs seime și confruntări (să ne gândim, de pildă, numai la referendumul privind definirea familiei sau la tema educației sexuale în școli). Cum numim această lume de mâine? Avem nume pentru ea. Îi spunem postmodernitate, societate informațională. Cum va fi omul ei? Va fi, în bună parte, cum deja este. În cazul lui se va împlini inversiunea normativă și ontologică de care vorbește Chantal Delsol, adică va fi trecut de la creștinism și raționalitate la eclectism, sincretism, politeism, animism etc. Se va fi împlinit astfel dezideratul New Age, cel al unei spiritualități fără granițe sau dogme care îngrădesc. Ce va produce acest neopăgânism mixat cu neomarxism? Deja a produs corectitudinea politică, ideea de post-adevăr, de post-umanitate, multă discriminare pozitivă, pansexualismul (plus sexualitatea virtuală, păpușile sexuale etc.), genurile fluide, omul fragmentar sau omul cu clivaje, cu capul un ghiveci filosofic, mult superficial, dependent de tehnologie și de realitate virtuală, destul de alienat, însingurat și abulic. Mai mult, toate astea împreună cu consumismul, bunăstarea și răsfățul corelate cu poluarea, pesticidele şi tot felul de alte substanţe toxice, răspândite peste tot (în alimente, cosmetice, mase plastice, medicamente, vase din Teflon etc.) determină o sănătate tot mai precară și chiar o modificare a creierului și o scădere a inteligenței populației. Să nu uităm, în acest sens, de efectul Flynn și de faptul că acesta prezintă o situaţie paradoxală: aceea că omul contemporan, în pofida posibilităţilor, oportunităţilor, progresului, dinamicii vieţii, pare a regresa din punctul de vedere al inteligenţei (coeficientul de inteligenţă este în scădere). Adăugați aici ce ne arăta, încă din 1997 (în cartea sa The civilization of illiteracy, publicată la noi abia în 2016), profesorul Nadin: că alfabetizarea va fi o abilitate de lux. Cu ce consecințe? Invit pe doritori să vadă: tomul profesorului explorează tocmai această societate a analfabetismului. Până atunci, sentința lui Alvin Toffler e, deja, adevărată: „Analfabeţii secolului XXI nu vor fi cei care nu ştiu să scrie şi să citească, ci aceia care nu pot învăţa, dezvăţa şi reînvăţa.“ Nu vorbim azi intens despre analfabetism funcțional? Oare ce expresie politică vor lua toate acestea? Aproape fără să vrei te gândești la Fahrenheit 451 (Ray Bradbury), Minunata lume nouă (Aldous Huxley), 1984 sau Ferma animalelor (George Orwell). Cu toate acestea nu sunt pesimist și cred că, obligați să rezolve problema climei, a resurselor, a identității, a intimității, a interconecti vității, a suprasaturării cu informații, a sincroni cității, a fugii după eficiență și viteză, a ingineriei genetice, a inteligenței artificiale etc., oamenii vor regăsi (întotdeauna) rațiunea, artele, frumusețea, setea de libertate, liniștea, bunătatea. Vor fi, cu alte cuvinte, capabili (după modelul hegelian) de antiteză și sinteză. Apoi, în ciuda globalismului, totuși, nu toate societățile sunt la același timp istoric.

(continuare în numărul viitor)