Poem despre domnişoara Gabriela Şerban
şi despre unica noastră întîlnire
la o expoziţie suedeză de pictură
Ce melancolice goarne legănau universul în
după-amiaza de toamnă în care străin
şi stingher rătăceam printre turnuri şi case…
Dar Gabriela Şerban nu ştia
că cerul anume din goarnele sale sunase
singura mea întîlnire cu ea.
Desigur că înainte de asta milenii
s-au drămuit, chiar Napoleon a murit
şi multă vreme la denii
eu serile mele m-am dus fericit.
Dar Domnişoara – ochii ei faruri
violacee în noapte – ca dintr-un somn m-a trezit,
Domnişoara eternă, leită, nepăsătoare de multele ei
avataruri.
Cauza straniei sale prezenţe, a întîmplării, a fost şi
acuma doar ea,
părea că o ştie prea bine, deşi nicidecum nu ştia
şi deşi a durat doar o clipă, un neînsemnat amănunt,
era hărăzit cu stricteţe să aflu că este, să ştie că sunt.
Lumile ei, vieţile ei, pentru dînsa erau suveniruri
stinghere,
cu pisicuţe angora şi jucării pe un iaht de plăcere
în nebuloasele, de mine în veci nepătrunsele sfere;
iar lumile mele erau labirinturi impure
cu fumegînde făclii şi scule străvechi de tortură,
spre care-o striga în neştire o nostalgie obscură.
Acolo, în sala cu nuduri profund suedeze,
neruşinat încîlcite, vernil la culoare şi puţin cam
obeze,
Domnişoara înaltă, frumoasă, avea ceva militar,
de june cadet cartofor, ce anume, m-aş întreba în
zadar,
ceva citadin şi rural totodată, în fine, s-a oprit chiar la
cel mai obscen
dintre nuduri, l-a cercetat cu priviri delicate, experte,
în vreme ce sîngele meu se urcase la ten,
căci presimţeam că-n curînd o voi pierde.
Am vrut să îngaim ca o scuză, ea mă fixă curioasă
(era atît de frumoasă)
apoi se-ndreptă amuzată către o carte
cu iscălituri şi impresii, a scris ceva englezeşte şi-apoi
s-a scufundat între viaţă şi moarte
în frunzele care plouau peste noi.
Dar vouă de toată istoria asta nici că vă pasă.