Când, la 1859, visul Unirii Principatelor a devenit realitate, lumea a avut impresia că două țări-surori și-au unit destinele într-o perfectă egalitate. În imaginarul colectiv, Muntenia și Moldova erau surori gemene, pe care condițiile istorice și vitregia vremurilor le-au ținut despărțite în mod nedrept. Etnic, istoric, lingvistic, etnologic și cultural românii din Moldova și cei din Muntenia aparțineau evident unui singur popor: la mijlocul secolului al XIX-lea, nimeni n-ar mai fi știut să spună de ce existau două principate românești distincte în loc de unul singur; iată o absurditate a istoriei ce se cerea rapid corijată! Astfel, Unirea de la 1859 ar fi fost mai degrabă o Reunire.
Lucrurile nu stăteau însă chiar așa, pentru că la 1859 se uneau două țări care nu mai erau egale. Fuseseră până de curând, fuseseră de-a lungul Evului Mediu și la începutul erei moderne, dar în secolul al XIX-lea situația se schimbase. Aproximativ jumătate din teritoriul Moldovei fusese pierdut în favoarea Imperiului Habsburgic și a Imperiului țarist în decurs de doar câteva decenii. Diferența față de Muntenia devenise vizibilă.
Din fericire, administrația austriacă guverna în Bucovina după criterii europene, așa că populația românească din provincie n-a fost asuprită pe criterii naționale. Relațiile economice și culturale dintre Moldova și Bucovina continuau fără mari dificultăți. Cât privește Basarabia, imediat după înglobarea ei în Imperiul de la Răsărit, administrația țaristă s-a dovedit mult mai îngăduitoare decât va fi viitoarea administrație sovietică.
Înjumătățirea Moldovei, petrecută la finalul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, a modificat structura pașoptismului moldovenesc. Mai puțini ca număr decât muntenii și grupați aproape toți la Iași, pașoptiștii moldoveni s-au constituit curând într-o societate relativ omogenă, uniți fiind nu doar prin lecturi și prefe rințe literare, ci și prin idealurile politice. Cu toții fii de boieri sau de mari boieri, au beneficiat de o educație îngrijită și au profitat de formația lor intelectuală pentru a da la lumină opere literare asemănătoare. Mai mult moraliști și ideologi decât poeți, ei s-au ilustrat cu precădere în proză, practicând poezia – cu excepția lui Alecsandri – mai degrabă în subsidiar.
Care erau relațiile dintre scriitorii pașoptiști moldoveni și cum conviețuiau ei în chip natural rezultă cel mai clar nu din articole sau luări de poziție explicite, ci din detalii sporadice, întâmplătoare, mărturii ale unui stil de viață.
În încântătoarea Scrisoare intitulată Pentru ce țiganii nu sunt români (1839), Costache Negruzzi citea, la începutul povestirii, broșura lui Kogălniceau în limba franceză despre originea și limba țiganilor. Vecinul său Bogonos, venit în vizită la scriitor, precizează că nu cunoaște, desigur, lucrarea istoricului, dar îl cunoaște în schimb pe bătrânul Kogălniceanu, „pre babaca domniei sale“.
Din grupul de prieteni care, în bucata O primblare la munți (1844) de Vasile Alecsandri, pleacă de la Piatra Neamț spre munte, făcea parte și Alecu Russo (semnalat aici doar prin numele „giudecătorul“); acesta vrea să povestească, noaptea, când grupul e găzduit la Mănăstirea Pângărați, o întâmplare de la tribunal, dar e întrerupt de ceilalți tovarăși, care se așteptau la o istorisire plicticoasă. Jignit, Russo renunță. Alecsandri plecase însă spre Pângărați pentru a vedea acolo portretul lui Alexandru Lăpușneanu: curiozitatea îi fusese stârnită, fără îndoială, de nuvela lui Negruzzi apărută cu câțiva ani înainte.
Ceva mai târziu, același Alecsandri se afla în Bucovina la moșia Cernauca a familiei Hurmuzachi. Disertând despre specificul poporului român și mai ales despre poezia lui populară, Alecsandri precizează că venise în Bucovina însoțit de Costache Negri și de Dimitrie Ralet, doi apropiați prieteni literați.
Când era nevoie, scriitorii moldoveni prieteni nu se dădeau în lături nici de la acțiuni mai puțin obișnuite: Negri și Russo vor participa ca actori amatori pe scena Teatrului Național din Iași la reprezentarea piesei lui Alecsandri Nuntă țărănească, în 1848.
Prietenia se manifesta în grup în cele mai diferite feluri. Dimitrie Ralet, intelectual strălucit, descendent al unei ilustre familii, nu îndrăznea să-și publice primele versuri (pe bună dreptate, pentru că erau foarte slabe!). A trebuit in sis tența și intervenția lui Mihail Kogălniceanu pentru ca volumașul de debut al lui Ralet să vadă lumina tiparului (Scrieri, din 1840).
De altfel, singura carte însemnată a lui Ralet, Suvenire și impresii de călătorie. (1858), a luat naștere tot în ambianța prieteniei cu alți scriitori: este vorba de călătoria întreprinsă de autor la Constanti nopol, împreună cu Costache Negri, eveniment în urma căruia vor lua naștere remarcabilele Suvenire…
Să nu uităm că în anii 1840-1850, ca printr-o înțelegere mutuală, cei mai însemnați pașoptiști moldoveni au scris același gen de proză scurtă, numită „fiziologie“; aceste bucăți compuse de Negruzzi, Alecsandri, Kogălniceanu, Russo și Ralet aveau în plus aceeași temă – orașul Iași, capitala țării, și relația lui cu locuitorii Moldovei surprinși în cele mai variate ipostaze sociale.
Uneori prietenia a creat, în Moldova, scriitori în sensul cel mai direct. Dacă Alecsandri nu ar fi publicat în România literară, Amintiri și Cugetări, cele mai reușite proze ale lui Russo ar fi rămas necunoscute.
Pentru cei care afirmă condiția elitară a literaturii în general, a literaturii văzute ca lux al gândirii și produs al unui grup de aleși, ceea ce s-a întâmplat cu pașoptismul moldovenesc oferă un argument peremptoriu. Pentru că în perioada premergătoare lui 1848 și în anii imediat următori scriitori valoroși în țară erau puțini și aparțineau aceleiași categorii sociale, aceștia s-au cunoscut între ei, s-au prețuit reciproc și s-au împrietenit. Literatura lor a fost extrem de variată (proză socială, poezie lirică și epică, eseu, teatru), dar spiritul profund care a animat-o ne apare astăzi ca fiind același.
Comunitatea de structură a unor literați trăind în aceeași perioadă și în același loc a fost remarcată încă de primii noștri istorici literari, în frunte cu Garabet Ibrăileanu. Dar latura strict personală a acestei relații a rămas mai puțin observată. Poate pentru că, obsedați de funcția socială a literaturii, majoritatea criticilor tind să uite că actul literar va fi mereu o creațiune prin excelență individuală, iar individualitatea scriitorilor se formează și prin esențiala dimensiune a prieteniei dintre ei.