În viziunea lui Hugo Pratt, întâmplările din Fabulă venețiană au
caracter secret, iar personajele sunt entități absconse, purtătoare
de mistere. Veneția însăși e un oraș enigmatic. Din multitudinea
de straturi ce compun această realitate difuză, Corto Maltese se
intersectează cu trei zone marcate de esoterism. Mai întâi, cu
masonii, în spațiul de activitate al cărora nimerește pe neașteptate.
Mai apoi, prin întâlnirea cu Hipazia, sunt ridicate câteva din vălurile
esoterismului neo-platonician. În fine, prin revelații mai mult sau mai puțin
fortuite, Corto ajunge și în teritoriul Cabalei, descifrând semne și făcând
deducții spectaculoase. Dar asta nu înseamnă că el e un inițiat. În Fabulă
venețiană, îl găsim în postura căutătorului de comori, a omului de acțiune și
a individului bine informat asupra lumii pe care o străbate.
Trebuie menționată și stratagema la care recurge autorul pentru a
conferi dinamism demersului ficțional. Ținta căutărilor o constituie, cum
am spus deja, giuvaerul numit „Clavicula
lui Solomon“. Dar piatra prețioasă reprezintă
doar o etapă dintr-un itinerariu nesfârșit,
marcat de identificarea de noi și noi secrete.
Obiectul magic conține un mesaj abscons,
o formulă magică. „Claviculă“ înseamnă, în
limbajul inițiaților, și lucrare ocultă, adică
loc în care se află dezlegarea tainelor, și
relevare a drumurilor spre tărâmurile magice.
Plasa în care se vede prins Corto Maltese nu
e însă rețeaua de primejdii fizice care-l
pândesc de obicei pe aventurier. E vorba și
de capcane care încearcă să-i paralizeze
mintea. Hugo Pratt a surprins cu exactitate
lumea paranoică a fascismului, cu violențele
ei gratuite și cu obsesia față de un așa-zis
„transcendent“ prin intermediul căruia
politicul își atingea scopurile.
Esența anti-modernă a acestor activități
e cât se poate limpede exprimată de acțiunile
care vor urma. Căutarea „omului providențial“
constituia un punct de încheiere al unui
drum în care decadența urma să fie înlocuită
de o valoare superioară, sub conducerea
liderului politic ce juca rolul de Mare Preot.
Congresele diverselor mișcări esoterice erau
la fel de frecvente ca întâlnirile de partid.
Intelectuali precum Julius Evola, în Italia,
sau Alfred Rosenberg, în Germania, luptau
din răsputeri pentru a da un veșmânt „științific“
elucubrațiilor despre superioritatea unor
rase. Antisemitismul și aversiunea față de
masoni mergeau mână în mână, ceea ce
denotă și simpatia instinctivă resimțită de
societățile secrete venețiene față de evrei.
Eroul nu putea fi de partea brutelor
care, în numele unui ideal cețos, invocau
zeitățile întunecate ale trecutului idealizat
pentru a distruge un prezent ce nu corespunde
intereselor și nebuniei lor. Pe de altă parte,
Corto Maltese aplică în acțiunile sale metode
ce nu diferă cu nimic de cele ale oponenților
săi. Și în aventurile anterioare, și în cele care
vor urma (vezi Casa aurită din Samarkand),
marinarul va intra în coliziune cu preocupările
unor secte. Atunci când acestea aveau scopuri
politice, recursul la violență era inevitabil.
Ceea ce-l distinge pe erou e faptul că refuză,
de fiecare dată, implicarea de partea unuia
sau altuia dintre combatanți. El e individualistul
prin excelență, plasat la o distanță prudentă
de activitățile „crimei organizate“.
Chiar atunci când, constrâns de
împrejurări, comite gesturi extreme, Corto
știe că asasinatul era ultima soluție, concluzia
inevitabilă a unui șir de procese pe care eroul
s-a străduit să le amâne ori chiar să le anuleze.
Bazându-se pe câteva exemple din seria
publicată în revista „Pif“, Joël Gregogna
introduce o nuanță extrem-psihanalitică
pentru a explica derapajele sângeroase ale
biografiei lui Corto Maltese: „Să observăm
de asemenea că Hugo Pratt își plasează eroul
într-o lume fictivă și că fiecare dintre «victimele»
acestuia nu reprezintă decât una din propriile
lui pulsiuni înfrânte“ (Gregogna, 2008: 95).
Hugo Pratt a fost un om cu certe vederi
de stânga. Și totuși, în Fabulă venețiană el nuanțează în mod surprinzător
percepția asupra fascismului. Există, desigur, împrejurarea că el se referă la
o epocă în care Mussolini și ai săi încă nu-și dăduseră măsura nebuniei. Dar
e cert că, prin intermediul lui Corto Maltese, Pratt face distincția între militanții
de rând și capetele înfierbântate de la vârful partidului. Stevani își precizează
destul de limpede poziția, atunci când ia în zeflemea o faimoasă deviză
mussoliniană: „N-o să fac tâmpenia obișnuită de a-ți spune că «cine nu e cu
noi e împotriva noastră».“ Această lozincă, asumată și de comuniști (dacă nu
cumva fasciștii au împrumutat-o de la aceștia!) e esența gândirii totalitare.
Stevani se relevă a fi un fascist naiv. El crede că va sosi ziua în care
deciziile vor fi luate de membrii de rând ai partidului, și nu de cei înscăunați
la putere. E greșeala tipică a celor care se pun în slujba ideologiilor extremiste,
dar, atunci când lucrurile se deteriorează, caută motivații pentru proasta
punere în practică a „înaltelor idealuri“. De aici provine și înțelegerea unilaterală
a ideologiilor care duc la totalitarism. Ideile originare sunt împachetate,
întotdeauna, în culori optimiste, având ca punct central binele „poporului“.
În scurtă vreme, liderul și camarila schimbă cu o sută optzeci de grade discursul
și instaurează dictatura. Așa se explică și aspectul caricatural al totalitarismului:
el poate fi descris cu ușurință și demontat în cele mai mărunte componente
ale sale.
Contează, desigur, contextul și aria geografică de aplicare a acestor
ideologii. În cazul fascismului italian, s-a vorbit chiar de „un aspect paradoxal,
atât în ceea ce privește brutalitatea, cât și progresul, de la miturile marșului
asupra Romei, al Imperiului renăscut, al mlaștinilor desecate, al trenurilor
care ajungeau la fix. Situația corespundea, de fapt, perspectivei lui Uomo
qualunque, «omul oarecare» de după război, asupra trecutului țării sale“
(Gregogna, 2008: 99). Mussolini a vorbit, într-un faimos discurs rostit la
Udine, despre necesitatea disciplinei de fier. El considera că „violența nu e
imorală“ și nu ezita s-o propună ca metodă de a-și atinge scopurile politice:
„Le contestăm dușmanilor noștri dreptul de
a se plânge de violența noastră. Există o violență
care eliberează și o violență care înlănțuie.
Există o morală și o violență stupidă și imorală.
Violența trebuie adaptată necesității momen –
tului, și nu făcut din ea o școală, o doctrină,
un sport.“
În realitate, fascismul tocmai la
asta s-a rezumat: la consolidarea
unei doctrine prin mijloace
contondente. Tinerii adepți ai
lui Mussolini întâlniți de Corto
Maltese ilustrează „fascismul
musculos“ prin care încercau să-și impună
autoritatea. Lor le e contrapus, într-o manieră
destul de simplistă, de altfel, „fascistul bun“,
ilustrat de figura lui Gabriele d’Annunzio.
Portretul personajului real nu e, totuși, lipsit
de complexitate. Elena Văcărescu l-a înfățișat
în culori vii, contrastante și, desigur, contradictorii:
„Nu era nici Faust, nici Mefisto, nici Don Juan
și totuși cineva foarte atrăgător și într-un
anume chip, ce-mi apărea ca un solo într-o
simfonie interpretată de o invizibilă orchestră.
Ființa insignifiantă de la prima vedere degaja
armonie și întruchipa, în modul cel mai firesc
din lume, stări de taină, idile abandonate,
melancolia despărțirilor. Frazele-i pătrunzătoare,
grăite cu grabă, purtau în ele un sens de adâncă
umanitate“. (Văcărescu, 1989: 103).
În Fabulă venețiană, d’Annunzio
aparține penumbrei venețiene. El e mai
mult un mediator între lumi incompatibile
(adică între cea a lui Corto Maltese și a
ami cilor săi și cea a junilor fasciști) decât
un participant decisiv în derularea evenimen –
te lor. Prezența lui exclusiv nocturnă subli –
niază latura romantică a personajului. Poetul
știe cum trebuie abordați adepții lui Mussolini:
folosind un ton paternalist și descurajându-i
să recurgă — cel puțin pe moment — la vio –
lență. Probabil că experiența de mason i-a
folosit pentru a se impune în fața unor haida –
maci care mizau pe forța fizică, nu pe inteli –
gență. Cel puțin unul dintre ei, Stevani, era
și el membru al societății secrete, astfel încât
gradul masonic superior al lui d’Annunzio s-a
dovedit decisiv.
Merită menționat, cu caracter anecdotic,
faptul că lui d’ Annunzio i s-a oferit, de la bun
început, gradul suprem, treizeci și trei — ceea
ce ridică, cel puțin, problema caracterului
ini țiatic, adică de apropriere treptată a secrete –
lor, al masoneriei. Procedeul atribuirii directe
a gradului se numește sub spadă și e o prerogativă
a Marelui Maestru.
Chiar înaintea preluării puterii de către
fasciști, asocierea lor cu ideea de violență era
un fapt banal. Credința că ei reprezintă o
grupare primejdioasă a fost intens propagată.
În Fabulă venețiană, ea e exprimată cât se poate
de limpede de librarul Schulz: „Stevani face
parte din Serenissima, iar cei din Serenissima
sunt primejdioși.“ Cum Mussolini însuși era
mason, asocierea dintre fascism și masonerie
a fost ușor de făcut. La fel de directe erau și
mesajele fasciștilor după 1938. Unul din cele mai răspândite afișe din timpul
celui de-al Doilea Război Mondial nu lăsa niciun dubiu asupra direcției în
care se înscrisese partidul care se voia al clasei muncitoare. El stătea sub
semnul svasticii și al ideologiei lui Hitler și conținea următorul îndemn
mobilizator: „Muncitori italieni, înrolați-vă! Marea Germanie o să vă aibă în
grijă!“
Așa se explică, probabil, și faptul că în societățile clandestine italiene
ale perioadei se găseau, de-a valma, și visători hrăniți cu miturile Romei
Imperiale, și indivizi primitivi, pentru care arma ideologică cea mai importantă
era măciuca și, la rigoare, revolverul
___________
Gregogna, Joël, 2008, Corto l’initié, Paris, Éditions Dervy.
Văcărescu, Elena, 1989. Memorii. Selecție și traducere din limba franceză de
Aneta și Ion Stăvăruș, Cluj-Napoca, Editura Dacia.