Mi-aduc aminte de o vorbă spusă de Vladimir Tismăneanu prin primăvara lui 1977, după cutremur, pe care la rândul lui o știa de la Tita Ivasiuc. Care era aceasta? Ferească Dumnezeu de activistul care l-a citit pe Baudelaire! Activistul în chestiune nu e altul decât Leonte Răutu, eminența ideologică sau „perfectul acrobat“, ca să citez titlul cărții aceluiași Tismăneanu și a lui Cristian Vasile, în care, evident, e vorba de același personaj.
Acum, folosindu-mă de vorba asta, zic la rândul meu: ferească Dumnezeu de țoapa care face pe doamna! De mai bine de jumătate de veac, dacă nu chiar de trei sferturi de secol, în România a funcționat și funcționează o școală exemplară de produs țopenie. Comunismul, la urma urmei, așa ceva a creat: promoții peste promoții de țoape care au pus stăpânire pe societate și au distrus-o. În felul acesta nu am mai avut elite în niciun domeniu. Țoapa nu reprezintă neapărat neamul prost, țoapa este și tipul leneș, incompetent, specimenul care face totul de mântuială, dar care, prin tupeu și obrăznicie, adică printr-o propagandă împinsă spre ultimele consecințe, închide gura acelora care îndrăznesc s-o critice.
Tot memoria mă ajută să-mi amintesc de un fragment din Paul Goma care făcea la rândul lui o comparație edificatoare. Probabil, el avea în minte un exemplu concret pe care-l constatase în anii exilului. E vorba de două femei plecate din țară. Ajunse în străinătate și neputând să se susțină, prestează diverse munci. Prima dintre ele este o doamnă în sensul adevărat al cuvântului, care nu se jenează deloc de faptul că trebuie să lucreze, bunăoară, într-un local, pusă să spele vase sau pe jos. Muncește fără să se simtă câtuși de puțin umilită sau înjosită. În schimb, a doua, care în România făcuse exact același lucru, se revoltă și se rățoiește: Păi cum? Am venit aici ca să fac tot ce făceam și acasă? Iată, așadar, un comportament tipic de țoapă. Țoapa vrea musai să parvină și, dacă nu reușește, protestează. Cu orice preț dorește să ajungă o doamnă și consideră că plecarea din țara natală ar trebui obligatoriu să-i confere această demnitate. Dar pusă în fața unor anumite condiții de trai, își dă în petic. Tocmai în felul acesta dovedește că nu-și poate depăși limitele. Rămâne ceea ce era în țară și nimic mai mult. Aceasta e diferența esențială dintre cele două. Un om de o anumită noblețe nu s-ar simți niciodată degradat de halul în care l-a adus viața. Deținuți politici care prestau cele mai grele munci nu se considerau dezonorați. Toată memorialistica detenției prezintă astfel de cazuri, oameni care au știut să-și ducă până la capăt crucea. Problema nu era natura muncii pe care o făceau, ci nedreptatea căreia îi căzuseră victime. Era răsturnarea scării de valori. Nu așa zisa umilire conta, ci falsul strigător la cer care înjosea întreaga țară. Țoapa se urcase în copac și de acolo dădea ordine, directive sau, în cel mai fericit caz, indicații. Aceasta s-a întâmplat cu lumea răsăriteană zeci de ani și, din păcate, se întâmplă și acum. Numeroși dintre democrații care ne conduc fac parte din aceeași categorie. Or ajunge europarlamentari, dar tot țoape sunt la bază.
Se poate spune că țopenia la noi a demarat din momentul în care de pe scena politică s-a retras partidul conservator al lui Carp, Marghiloman etc. Marii boieri de altădată au simțit că rolul lor în istorie e încheiat și atunci bunul simț le cerea să plece. Știau că în felul acesta lasă loc unor viitori parveniți, unor specimene care vor pune interesul personal deasupra celui național, dar nu aveau ce face. Conștiința le dicta să părăsească o lume care intra sub presiunea altor mentalități. Până la urmă, mi s-ar spune, ăsta-i progresul și de aceea, ca să ne salvăm luciditatea și judecata sănătoasă, trebuie să fim antiprogresiști și, vai, chiar reacționari. Gândirea reacționară este de altminteri singura soluție într-o lume dominată de țoape. Opera lui Caragiale este un țipăt de disperare în fața unei ofensive care pe scriitor îl dezgusta și-l înfricoșa. Ne-a silit să râdem ca să nu ne smulgem părul din cap. Ne avertiza: Ăsta-i, fraților, viitorul. Nu vă faceți iluzii! Fiul lui, Mateiu, portretizându-l pe Pirgu, care-i prototipul țoapei, a făcut același lucru. Avertiza țara asupra a ceea ce o așteaptă. Ne aflăm sub dictatura lui Pirgu, o dictatură mai nocivă decât ce au făcut împreună Dej și Ceaușescu. În Parlamentul României, Pirgu este multiplicat de zeci și zeci de ori. Și de aceea ne întrebăm încontinuu: Unde mai e doamna? A dispărut cu totul, s-a ocultat definitiv? Unde sunt doamnele de altădată pe care, bunăoară, G. Călinescu le satiriza în Scrinul negru, prezentându-le în ipostaze degradante, mergând pe la talciocuri unde vindeau ce mai aveau ca să aibă ce mânca? Dar ăsta era nervul călinescian care nu știa ce-i aceea… milă. Și nu milă în sens sentimental, ci milă ca expresie a unei divine nostalgii față de vremuri apuse.
Evident, doamna s-a anonimizat. Cuvântul nu mai e pronunțat de nimeni la T.V., de exemplu. Toate doamnele se numesc astăzi femei. Mi se întâmplă din când în când ca, urcându-mă în autobuz, să văd într-un colț o femeie singură, tristă, care tocmai spre a-și ascunde tristețea, se uită pe geam lăsându-și privirea să navigheze spre zări nebănuite. Mă întreb ce-o fi în sufletul ei. Ce suferințe o apasă și cum știe să și le distileze? Oare câte țoape și-or fi bătut joc de ea, dar a răbdat și a mers mai departe făcând din crucea pe care o poartă, singurul sprijin?
Ferească Dumnezeu de activistul care l-a citit pe Baudelaire, fiindcă va falsifica veninul marelui poet și ne va livra o poșircă! Ferească Dumnezeu de țoapa care face pe doamna fiindcă va comite același fals și ne va livra nouă, naivilor, o droaie de muieri! Dar, nu-i așa?, ăsta-i progresul! Distrugerea omului e un proces îndelungat care acum cunoaște una din etapele sale concludente. Dacă am înghițit ideea darwinistă cum că omul se trage din maimuță, măcar să recunoaștem tot acum că ne aflăm pe un versant descendent care ne împinge pe toți în groapa sau în bezna comună.