Fiecare dictator are în raniță bastonul de cenzor. Napoleon Bonaparte este unul dintre ei, un dictator nemilos care a supus presa unei cenzuri nemiloase. Nu discut meritele militare ale acestuia, nici importanța acțiunilor sale din multe domenii. Personal, personajul îmi este mai degrabă simpatic, dar n-aș fi vrut să trăiesc sub domnia lui!
În anul 1800, cînd a preluat puterea în Franța, în calitate de prim-consul, a redus numărul publicațiilor de la 72 la 13 (conform Istoriei presei pariziene scrise de René Mazedier). Publicațiile rămase sînt supuse unei reglementări foarte dure: supunere absolută, jurămînt de fidelitate față de Constituție. Justificarea acestei cenzuri era următoarea: „Obligația pe care poporul francez a impus-o consulilor de a veghea asupra siguranței sale le comandă să prevină răul pe care jurnalele îl pot face și să nu lase să circule decît cele ai căror proprietari și redactori oferă o garanție recunoscută principiilor lor republicane“.
Orice abatere de la linia oficială ducea la închiderea publicației. De pildă, „Les Annales de la Religion“ a fost suprimată pentru că a publicat un articol în care se critica ideea căsătoriei preoților. În 1801, unul dintre proprietarii publicației „Journal des Débats“, foarte pe linie, de altfel, este exilat de Napoleon, pe Insula Elba, timp de trei ani. O ironie a sorții, aș zice.
Bastonul de cenzor a lui Napoleon a devenit și mai dur în momentul în care a ajuns împărat, pe 2 decembrie 1804. Numărul publicațiilor s-a redus de la 13 la 4. Pentru a guverna, nu avea nevoie de presă, decît în măsura în care era propagandă pură. Pentru a guverna, va spune în Memoriile de la Sfînta Elena, trebuie să fii militar. „On ne gouverne qu’avec des éperons et des bottes“ („Nu se guvernează decît cu pinteni și cu cizme“). Măsurile luate de corsican nu au descurajat pe toată lumea. În jurul împăratului au apărut zeci de lăudători de care, astăzi, nu-și mai aduce aminte nimeni. În ideea că scrisul e o armă ca toate celelalte, Napoleon (și cei din jurul său) au comandat cîntece pentru lupta contra Angliei, articole anti-englezești. Deviza lui: „Un souverain doit toujours confisquer la publicité à son profit.“ („Un suveran trebuie întotdeauna să confiște publicitatea în folosul său“).
Poliția este însărcinată să se ocupe de verificarea „corectitudinii“ publicațiilor, poliția gîndirii terorizează intelectualitatea franceză. De pildă, lui Napoleon i s-a părut că „Journal des Débats“ / „Jurnalul dezbaterilor“ sună cam prea liber, că dezbaterile nu sînt bune, așa că i-a schimbat titlul în „Jurnalul Imperiului“. Și, printr-un decret semnat de el însuși, a devenit proprietar al acestei publicații! A simțit că și presa poate fi o sursă personală de profit, așa că, pe 11 octombrie 1811, Napoleon încoronează această „operă“ și confiscă, practic, toate publicațiile adjudecându-și părți importante în calitate de proprietar. Astfel a reușit să scoată profit bănesc și din laudele la adresa lui!
După zece ani de războaie și dezordine socială, de cenzură atroce a libertății de gîndire, Napoleon ajunge, totuși, la o concluzie amară (pentru el): „Poți să obții supunerea prin ordin și să plătești semnele exterioare ale devotamentului, dar să-i faci pe oameni să gîndească la fel ca tine este imposibil.“
Așadar, e de înțeles că, după plecarea lui în exil, pe insula Elba, presa nu l-a mai respectat, nu și-a reînnoit laudele. Dimpotrivă. Ura împotriva lui a fost dintre cele mai autentice. „A plecat, am scăpat!“, respirau ușurați ziariștii și proprietarii ziarelor. Dar lucrurile au luat o altă turnură.
Cred că ceea ce a urmat este ilustrativ pentru ideea de presă și de obediență. Poate veți rîde, poate vă veți întrista constatînd cum se schimbă opiniile unor persoane în funcție de cum bate vîntul. Într-un fel, e ca în prima zi a „Televiziunii Române Libere“, care a trecut fulgerător de la Geniul Carpaților la dictatorul Ceaușescu. Cuvinte rostite de aceiași crainici, purtînd, încă aceleași cravate. Veți vedea, mai jos, că situația actuală nu este deloc nouă.
Am preluat cele ce urmează din aceeași Istorie a presei pariziene de René Mazedier. Acolo sînt reținute titlurile articolelor prin care „Monitorul“, ziarul oficial al statului francez în timpul celor O sută de zile, prezintă evadarea Împăratului și drumul lui spre Paris, în martie 1815.
Dincolo de comicul situației, de evoluția titlurilor de la „antropofag“ la „Alteța Sa Imperială“, e vorba aici de faptul că presa avea în reflex să publice doar informațiile primite „de sus“. Iar acolo de unde veneau știrile domnea convingerea că odată izgonit de popor, Napoleon nu mai are cum să se bucure de simpatie, darămite de loialitate. Și, totuși, istoria s-a scris altfel decît a gîndit Regele:
1)Antropofagul a ieșit din bîrlog.
2)Căpcăunul din Corsica tocmai a debarcat în Golful Juan.
3)Tigrul a sosit la Gap.
4)Monstrul a dormit la Grenoble.
5)Tiranul a traversat orașul Lyon.
6)Uzurpatorul a fost văzut la șaizeci de leghe de Capitală.
7)Bonaparte avansează cu pași mari, dar nu va intra niciodată în Paris.
8)Împăratul a sosit la Fontainebleau.
9)Maiestatea Sa Imperială și-a făcut intrarea ieri în Castelul Tuileries, în mijlocul fidelilor săi.
Totuși, la sfîrșitul vieții, prea tîrziu pentru el, mult prea tîrziu pentru libertatea presei, Napoleon are următoarea revelație culeasă de fidelul său pînă la moarte, Fontanes: „Știți ce admir eu cel mai mult în lume? Neputința forței de a organiza orice. Nu există decît două puteri în lume, sabia și spiritul. Pe termen lung, sabia este bătută, întotdeauna, de spirit“.