Momentul de perplexitate pe care-l instituie titlul volumului de versuri al lui Nicolae Prelipceanu, funa máro (Cartea Românească, 2022), are, pentru mine, semnificația unui satori pregătind întâlnirea cu poemele sale și în particular chiar cu poemul care poartă acest titlu, un poem tulburător într-o simplitate desăvârșită, potrivit poate pentru un epitaf. Ca și „rebarbor“-ul lui Monciu-Sudinski sau ca misteriosul „Rosebud“, ultimul cuvânt pronunțat de magnatul Charles Foster Kane în celebrul Citizen Kane al lui Orson Welles, la care aș adăuga dadaistul „dada“ al lui Tristan Tzara, funa máro-ul lui Prelipceanu este menit să stârnească uimiri, controverse, interpretări. Explicația vine pe jumătate (sau chiar mai puțin) din articolul cu același nume (dar nu chiar același, lipsește accentul grav de pe vocala a) publicat pe 12 iunie 2021 în revista „Ramuri“. Un articol care este infuzat de o estalgie ironică și autoironică, imersie într-un trecut volatil pe canavaua căruia se înfiripă tot un satori, o revelație furnizată de prezența kitschoasă a unei sirene pe pânza dispusă pe parietalul unui hotel din Sulina. Jocul interpretării aglutinează acolo evenimentele tragice ale unor odisei provinciale, sirena cu acest nume patronând versatil roata (ne)norocului unora sau altora, întruchipare a unei divinități suprarealiste, purtătoare prin nume a unui ecou, ca să nu spun parfum, de cadavre esquis, pop art și postmodernă adulterare a unui kitsch local hipsterizat cu inocență.
Volumul este împărțit în cinci părți, patrioticéle, eu-ri, trecutele și trecuții, ultimele credeam, după „ultimele credeam“, iar tonul lor se schimbă dinspre o ironie nevrotic-absurdistă către un soi de liniște elegiacă în care ironia a dobândit blândețea unei epuizări. Citind primele două cicluri din volumul lui Prelipceanu simți însă un gust derivat, care este cel al unui absurd infuzat cu realitate contemporană, dar și cu istorie recentă care se amestecă într-un melting pot grotesc. Poemul se scaldă în apa tulbure a blestemului, imprecației, insultei, cu irizări vaticinare pentru că toate profețiile sunt împlinite în ceea ce ele au mai rău. Primul poem încadrat într-un ciclu numit ironic patrioticéle, se intitulează fără fasoane derbedeilor, și le este adresat lor, derbedeilor politici, pentru că nu avem nimic aici din sudalma care naște legenda stricatului de mahala sau a celui cu pretenții de dandy. Primul poem dă tonul recuperabil din aproape toate celelalte cel al unei revolte stinse în scepticism și amărăciune. Dintr-o eră a entuziasmului, a energetismului poemului maiakovskian trecut prin filtrul febricitărilor revoluționare ale lui Labiș și kitschizat enorm de Adrian Păunescu cu timbrul său de vindictă laminată ideologic, coborâm într-o eră a marasmului, a unei apocalipse triste și prăfuite. Dintr-o tradiție bricolată la comandă poate cu rămășițe de autenticitate a patrioticelor euforice, solare, ale „deceniilor de împliniri mărețe“, un lung parcurs ne conduce către aceste patriotice disforice, saturniene, unde arta bricolajului operează din amintiri cu detritusurile unei lumi prăbușite, cu emblemele ei grotești (takimuri, frații petreuș pour les connaisseurs), cu butaforiile căzute în paragină. Putem citi întreg volumul ca pe o versiune locală, românească de Waste Land, fără intertextualitatea erudită a lui Eliot, iar un poem precum tacâmuri de sfinți/hrana sufletelor ridică marasmul cotidian la puterea unei reflecții de damnat, a unui pesimism consacrat prin amărăciuni biblice de Ecleziast, a unei exasperări dizolvante pe care o poartă cu o anumită eleganță poetul englez. Iluziile sunt trecute ironic în contul „viselor politice“, caricaturi ale unor utopii, un burlesc politic cu figuri istorice emfatice, distribuite în scenariile unor vieți paralele. Uneori poemele lasă impresia pamfletului, au în comun cu acesta în ceea ce el are mai bun ironia acidă, verbigerația și caricatura, cu deosebire că poemul lui Nicolae Prelipceanu nu vizează doar cotidianul, ci este unul cu bătaie lungă, configurând un profil identitar unei românități nedecantate. Autorul face din exorbitare nu doar un efect retoric, ci o plasează într-o dimensiune existențială, ca vocație a abnormului. „Lumea tristă, plină de umor“ bacoviană nu este aici doar o arie a periferiei, un efect de dizolvare provincială în irelevant, ci irelevanța însăși a unei lumi românești, care coboară în „textul vesel despre o lume tristă“ al poemului. Uneori poemul se desfășoară subțiindu-se pe verticala coloanei asemeni poemului telegrafic bacovian din Stanțe burgheze :„diformă/amorfă/ stupidă/conformă“. Punerea lui în pagină vizează o serie de efecte, inclusiv vizuale, o fracturare-fragmentare chiar și acolo unde rima este lăsată să opereze în cascadă, într-un fel de rostogolire hip-hop. Ceea ce este viu și alert în poemele din acest volum vine și din jocurile de limbaj, din rima ușchită, șuie, aparent improvizatorică, din limbajul vernacular ingenios instrumentat, dialogat cu un public invizibil, din acumulări locuționale și intempestive ruperi de ritm, din fraze lăsate suspendate. Poemul nu te plictisește, are adrenalină, este stenic, te provoacă, are o nervozitate nărăvașă, te pleznește, îi simți vibrația și nu are cum să te lase rece oricât de sceptică ar fi viziunea pe care o proiectează.
Începând cu trecutele și trecuții, poezia lui Prelipceanu virează către acest registru nostalgic-elegiac și ciclul este deschis în mod defini to riu de „poemul pomelnic“, pomenire care dincolo de ironia izbutită a unei evocări după tipic liturgic a poeților „trecuți“ relevă această pierdere a tuturor celor pe care doar cititorul îi mai poate aduce la viață prin lectura poemelor lor. Acest poem tip inventar, poemul-listă, cum este și „supraoameni“ mizează pe nomenclator, pe registru, pe o acumulare care generează un fals crescendo care asemeni unui balon de săpun se sparge într-un gol eteric. Prelipceanu reușește să imprime emfaticului, supralicitării intenționate cursul deriziunii, ceea ce conferă poemului său un soi de energie narativă a unui epic disimulat, cu poantă ca în poemele soresciene, dar fără efectul lor de parabolă. Altfel, poemul devine discuționist pe alocuri, chiar dacă „discuția“ introduce și o reflecție gravă cu privire la raportul cu istoria (zidul de piatră s-a dărâmat, câinele de alături). Această notă eseistică în favoarea unei pedagogii indirecte diluează forța poemului, dar este un strat menit să ofere o bună substanță de contrast cu alte poeme care îmbrățișează prea strâns un ton elegiac precum păi da. Această alternanță elimină omogenitatea volumului, îi conferă o putere de relansare prin fiecare poem în parte fin orchestrat în orizontul unui tot.
O parte din poemele din ultimele credeam sunt dedicate unor poeți, Leonid Dimov, Petre Stoica, așa cum un alt poem din după ultimele credeam îi este dedicat lui Guillaume Apollinaire, mai precis ele configurează mici momente biografice, tangente emoționante la vieți altfel discrete. Crochiuri, mici portrete, un figural din câteva tușe izbutește mai mult decât orice planificată evocare și cumva aici avem noncoformismul unei sensibilități care se ascunde, a unei tristeți care transpare din jocul dintre lumină și umbră. Tonul elegiac nu are amploarea unei meditații pe tema morții această prezență indiscretă în preaplinul unei existențe, minându-i iluziile, dar gravitatea persistă în poeme precum trecutul. Încă odată, acolo unde poetul reușește pe deplin să creeze intensități din banalul frugal este acolo unde tema nu se simte și pentru că acest volum poartă un nume redau aici poemul care-l poartă: „a fost o sirenă pe un perete demult/ o chemare târzie și fără ecou/ căci sufletul nostru era/ vai de mine/mai nou //am râs noi atunci de sirena aceea/din sulina altor vremi/ funa maro strigam/tu de cine te temi// însă ea/ nu se temea/ și se estompa/umbra ei/ iar apoi/ după ea/ chiar și noi“.