Urmărindu-i biografia sinuoasă, aș spune că Nicolae Prelipceanu este un scriitor peregrin pe drumurile existenței. S-a născut la Suceava, în timpul ultimului război mondial, dar urmează clasele primare și gimnaziale la Crasna și Marghita, din județele Sălaj și Bihor. Mutându-se familia la Curtea de Argeș, a absolvit acolo liceul în 1961. Revine în centrul Transilvaniei pentru a studia la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj (1961-1966). În anii studenției, tânărul poet s-a manifestat în cenaclurile „Echinox“ (înaintea apariției revistei din 1968) și „Tribuna“. La trei ani de la absolvire – trecând prin câteva funcții provizorii în Cluj și Alba Iulia – este promovat în redacția „Tribunei“, unde petrece cea mai îndelungată perioadă din peregrinările sale profesionale, 1969-1986. În anul din urmă se mută în București, unde devine redactor la „Viața Românească“ din 1987. După 1989, în spirit combatant și protestatar, se angajează într-o serie de inițiative și funcții publicistice, culturale sau politice. Până revine la „Viața Românească“, revistă de tradiție pe care o conduce și astăzi.
A debutat la finele facultății cu volumul Turnul înclinat, în anul în care Nichita Stănescu publica apreciatele 11 elegii. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu îl încadrează firesc în generația șaizecistă, considerându-l „un ironist, în manieră soresciană, prin parabole străvezii“, care devin suspecte sub privirea vigilentă a cenzurii. Remarcând înclinația către metaforă, prin „metaforizarea unor situații de viață sau personaje“, criticul distinge evoluția poetului ironic spre „dezabuzarea sarcastică“ și „presentimentul morții“. Depășind limitele generației, Nicolae Prelipceanu publică prima antologie care-i înlesnește consacrarea, Degetul de gheață, în 1984, în cadrul colecției Hyperion, dedicată, în genere, poeților șaptezeciști (precum Mircea Dinescu sau Adrian Popescu). Sunt selectate aici, pe lângă inedite, poeme din culegerile cuprinse între Turnul înclinat (1966) și Fericit prin corespondență (1982): Ant, 13 iluzii, Arheopterix, Întrebați fumul, De neatins de neatins, Jurnal de noapte și Un civil în secolul douăzeci. În pofida calmului afișat (cf. poezia Calmul plat, de la debut), poetul – la fel ca publicistul sau prozatorul – se manifestă în maniera unui spirit neliniștit și aventuros nu doar în viață, ci și în literatură. Cum se confesează în Execuție nocturnă („neliniștitule, nemulțumitule, neîmpărțitule/ mi s-a spus în copilărie prin școli“) ori se întreabă retoric în La culcare („Nu s-ar putea să fiu și eu mai echilibrat/ să nu mai sar mereu într-un picior/ pe o singură sârmă“). Uzând dezinvolt de personificare și animism, în majoritatea poemelor, poetul permută conflictul suflet – trup sau spirit – materie într-o imagine răsturnată: „nu mai e nimeni/ au plecat amândoi/ sufletul și-a luat trupul sub braț/ ca pe o carte citită demult/ și s-a dus“; sau: „Întors cu spatele către materie/ sufletul se neliniștea pe sine însuși/…/ și într-o zi printre nori/ sufletul absorbi corpul meu“.
În postfața antologiei, apărută în deceniul optzecist, Dan Cristea apreciază, cu îndreptățire, arta poetului prin „care știe să combine și să acomodeze absurdul cu familiarul, paradoxalul cu obișnuitul.“ În fapt, poetica lui Nicolae Prelipceanu se întemeiază pe enunțuri contradictorii deduse din absurdul cotidian al existenței, pe care le face veridice prin formulări grave, dar impregnate de ironie. Realitatea plină de contradicții este reflectată întocmai într-un gen personal de discurs armonizator, în cadrul căruia fapte, fenomene, idei sau tendințe paradoxale devin compatibile. Exemplară se vădește ars poetica, preluată din Jurnal de noapte și analizată de majoritatea criticilor literari ai perioadei, Poetul ironic. În schițarea autoportretului liric sunt reliefate singurătatea creatorului și condiția lui precară de om comun, trăind într-un univers coercitiv ce exclude revolta: „Poetul ironic stă în bucătărie și spală vasele/ din care a mâncat o pâine ironică/ tot acolo scrie și gândește/…/ poetul ironic știe o mulțime de lucruri despre lume/ și lumea nu știe decât puține despre el/ viața domnilor ce ironie strigă uneori lucidul/ ironia ce viață murmură stins poetul ironic/ nu-l căutați pe poetul ironic în lume/ poetul ironic s-a retras din ea și vorbește singur/ își spală singur rufele în familia lui tristă/ ați observat ce ironic clipesc farurile în estuare/ poetul ironic moare atunci când i-a dispărut/ ironia de a trăi“.
În contextul istoric postcomunist, Nicolae Prelipceanu publică altă antologie definitorie în 1999, Ce-ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu, dezvăluind caracterul subversiv al poemului titular. Sunt reunite selectiv poemele publicate în volumele De neatins de neatins, Jurnal de noapte, Fericit prin corespondență, multe reluate din antologia anterioară, și în Binemuritorul, din 1986. Cum se vede din compoziția antologiei, poetul nu s-a fixat într-o singură ipostază, alternând modalitățile de exprimare. Cele mai frumoase poeme sunt parabole existențiale, comparabile prin cazuistică și amploare cu Aventurile lirice ale lui Geo Dumitrescu, cu intenții parodice nereprimate. Murrillo Mendez, Pasărea Phoenix, Federația mondială a oamenilor de zăpadă, Ce-ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu, Jurnal de noapte, Melcul și alte idei sunt atari parabole tematice despre însingurare, culpabilitate, renaștere, idolatrie, înstrăinare, despre imposibilitatea cunoașterii exhaustive și imperfecțiune, despre inocența pierdută și perisabilitatea ființei etc. Dramaticul este aici contras în sfera liricului. Dealtfel, una dintre tendințele creatoare accentuate de autorul antologiei îl apropie de gruparea „Albatros“ din generația războiului, cultivând poezia simplă și lucidă a realului într-un discurs adesea colocvial.. În plus, miza poetică este pusă, în spiritul parodiei ironice, pe asociațiile în lanț rezultate prin contaminare oximoronică sau pe parafrazele de ordin livresc, precum în Clinica rațiunii pure. Antologia aceasta marchează pregnant evoluția poetului mereu neliniștit, trecând ingenios de la contemplarea (auto)ironică spre un lirism al paradoxurilor, apoi către reflecția impregnată de tragic, de-odată cu simptomele acute ale despărțirii de tinerețe.
Culegerea recentă Funa máro, cu titlu insolit, ca majoritatea volumelor lui Nicolae Prelipceanu, reflectă adaptarea poetului la vârsta de fier – ca să uzez de sintagma lui Lucian Blaga dintr-un grupaj postum. În poemul exemplar, în acest sens, cu titlu specific poeticii sale nonconformiste, autopamflet, neliniștea existențială a poetului apare deviată înspre oboseala autumnală, în registrul auto-persiflării: „aș fi vrut să-mi intitulez aceste rânduri ura de sine/ aș fi vrut să-mi demolez prin ele tot ce am construit vreodată/ numai că privind în urmă constat că n-am construit nimic/ altceva decât acest cadavru în devenire/ această carne putredă care mai stă pe mine un timp nedefinit/ aceste cuvinte și ele putrede împotriva cărora mă ridicam altădată/ cu energia specifică vârstelor/ iată nu mă mai pot privi în ochi/ ca să văd acolo ceea ce am vrut să văd în ochii altora/ de-a lungul zecilor de ani în care am crezut că sunt viu/ nu mai am chef nici să mă uit la mine de sus așa cum făceam/ convins că eu sunt dincolo de toate astea/ și de oase și de piele și de dorurile mele/ acum se zărește scadența și nici pe ea/ nu-mi vine să o privesc în față demn și solemn“. Secvențele volumului reflectă atitudinea morală și parcurgerea etapelor prin rememorare: patrioticéle, euri, trecutele și trecuții, ultimele credeam, după „ultimele credeam“. În primul grupaj, predominantă este coborârea poetului în istoria dramatică. Sarcasmul reconstituirilor istorice atinge apogeul în poemele asamblate în maniera satirei politice. În tacâmuri de sfinți/ hrana sufletelor se reconstituie, cu inflexiuni comice, specificul românesc al comunismului: „ce tristețe să trăiești o viață de sfânt și să ajungi doar o pungă de tacâmuri/ la care se înșiră din nou cozile de altădată la frații petreuș/…/ viața noastră a fost orânduită între oase/ îți rup oasele striga torționarul/ mi-au rupt oasele suspinau victimele/…/ coadă la și coadă la/ o ce tristețe să ajungi tacâmuri/ oase sfărâmate mărunt/ așa cum proceda caghebeul într-un banc de altădată“. Iar text vesel despre o lume tristă sau visul unei dimineți de toamnă constituie o veritabilă paradă – veselă, dar necruțătoare – a conducătorilor despotici din lumea modernă. De la Hitler, Stalin, Lenin, Franco, Kim Jong până la dictatorul român din lumea pe dos: „cel care îmi cutreiera nopțile/ ceaușescu însuma un democrat și un liberal/ chiar dacă și-a ascuns atât de bine convingerile/ de zicea că-i comunist și se făcea că se bâlbâie/ când de fapt absolvise-n secret universități multiseculare din vest…“. Sugestivă este interferența parodică dintre trecutul și prezentul istoric din poemele tacâmuri de sfinți…, patriotica, curse de viteză cu dricurile sau eterne, unde reverberează atitudinea moral-civică într-o frazare severă: „pe măsură ce trece timpul peste mine și peste voi/ istoria se scălâmbăie și-mi apare chiar chipul hidos / al unui fel de iazmă din spatele ei/ ca atunci când dosul oglinzii s-a coșcovit/ și brusc se vede cel care manevra de-acolo marionetele/ în toată splendoarea lor“.
În grupajele trecutele și trecuții și ultimele credeam din Funa máro realitatea din jurul poetului este receptată cu accente de empatie, fără atrofierea simțului ironic, printr-o trăire afectivă a trecutului literar în care Nicolae Prelipceanu s-a implicat împreună cu prietenii și congenerii săi. Pe fondul raportării la condiția efemeră a ființei poetice, marcată de „vârsta de fier“, cu specifica detașare: „un poet bătrân nu mai face doi bani/ a încetat să mai scrie întruna sigur de el/ i s-au rărit cuvintele ca și părul/ dar tot mai încearcă să țină pasul cu sine însuși/ cel din anii tinereții/…/ un poet bătrân e un nimeni care mai crede că este/ o amintire din propria lui preistorie/ un fel de făt nenăscut fantomatic“. Rețin dintre poemele evocatoare ale prietenilor scriitori dispăruți poemul pomelnic: „și ion și marius și virgil și petre și daniel și gheorghe și matei/ și mircea și mircea și dan și marcel constantin și cristian/ și marian și nicu-nicole și george-nino/ șo maria-luiza și dana și mihai-mișu și mihail-mișu și grigore/ și negoiță și damian și ioanid și florin și ioan și tudor dumitru/ și toți ceilalți cu tot neamul lor cel făcător/ de poezie și de proză și de literatură și de altele dintre cele/ care se uită și care nu se uită…“. Cu ironia-i caracteristică, poetul octogenar încheie culegerea cu grupajul după „ultimele credeam“ care nu exclude defel continuitatea creatoare.