Suntem tentați să credem că acele persoane care au servit drept model pentru personaje literare celebre, în opera unor mari scriitori, au dobândit prin asta o aură ce le va lumina toată viața și care le va asigura chiar un anume fel de nemurire. Faptul de a fi intrat în mod indirect în paginile unei cărți ce va fi citită și peste o sută, două sau trei sute de ani – poate fi ceva mai înălțător? Oamenii aleși să stea la baza unor personaje literare eterne ar trebui să privească această condiție drept marea șansă pe care viața le-a oferit-o.
Să nu ne facem însă iluzii: lucrurile nu stau nici pe departe așa, dimpotrivă! Dacă încerăm să amintim unele situații atestate documentar, vom vedea că oamenii reali s-au purtat cu totul altfel decât ne-am fi așteptat față de scriitorul care i-a ilustrat.
Apelăm la câteva exemple.
Celebrul Ion (1920), poate cel mai reușit roman rural scris în românește și capodopera prozei lui Rebreanu, i-a adus autorului mai ales necazuri. Câteva persoane din sat,care au crezut că se recunosc în roman, l-au blestemat pe prozator și i-au purtat o ură veșnică. Iar o rudă a acestuia l-a urmărit pe romancierul Liviu Rebreanu cu acuze grave, în scris, până în urmă cu câțiva ani. Ți-ar veni să râzi de asemenea absurditate dacă ea n-ar fi de plâns.
Marin Preda și-a creat și el, prin Moromeții (1955), o antipatie durabilă printre concetățenii din satul natal; comunicate autorului pe diverse căi, aceste resentimente l-au făcut pe Marin Preda să evite, în ultimii ani ai veții, vizitele la locul unde văzuse lumina zilei. Nimeni nu voia să se recunoască în imaginea sumbră a satului muntenesc din perioada războiului și din primii ani de comunism.
După ce-și publicase în 1913, pe cheltuială proprie, primul volum din seria sa romanescă În căutarea timpului pierdut, volumul Swann, Proust aștepta, angoasat, ecourile critice care tot întârziau să apară. În schimb, a primit drept reacție la lectura cărții, scrisoarea unei doamne pe care o considerase până atunci prietenă. Textul ei era scurt: „Ți-am citit romanul Swann. Ai țintit bine. Pot să-ți spun despre el doar atât: că eu m-am recunoscut imediat în Odette și că tu ești un mizerabil“.
După apariția romanului Memorialul mânăstirii (1982), având în centru construirea mânăstirii Mafra de lângă Lisabona, José Saramago a vrut să-și cumpere o casă la Mafra, pe care să o transforme în reședință secundară. Municipalitatea din Mafra s-a opus vehement, nemulțumită de felul în care localitatea apăruse descrisă în roman (a cărui acțiune se petrecea în secolul al XVIII-lea!). „Credeam că faima revărsată asupra Mafrei prin romanul meu îi va bucura pe locuitorii orașului, dar văd că m-am înșelat“, mărturisea amărât scriitorul. Drept urmare va uita de Mafra și își va fixa reședința la două mii de kilometri distanță, pe o insulă din Arhipelagul Canare, pe coasta dinspre Atlantic a Africii. Acolo nu-l cunoștea nimeni și nu-i citise nimeni romanul.
Concluzia? Din cazurile evocate mai sus și din altele care li s-ar putea adăuga rezultă că oamenii obișnuiți pun mica lor vanitate deasupra literaturii, fie aceasta oricât de valoroasă. Eternizarea unei ființe trecătoare prin scrieri ce vor înfrunta timpul îi lasă complet indiferenți: literatura nu-i spune mare lucru omului obișnuit, care s-ar putea lipsi de ea bucuros.
Asta pentru că stupiditatea umană covârșește în general inteligența umană, făcând din ea o rarisimă excepție, o lumină tremurătoare în masa de întuneric.