La începutul capitolului XII din Moromeții, vol. I, de Marin Preda, naratorul ne spune că Ilie Moromete are obiceiul „de a vorbi singur“, „pe undeva prin grădină sau prin spatele casei“. Vocea auctorială supraveghează discursul, îl înscenează, îl reglează. Vorbitul singur se derulează în diferite modalități de expresie: „cu glas șoptit“, cu gesturi care se supun vocii („continuă el încercînd ușor vechimea ulucii“), în tăcere („și aici Moromete se întrerupse și gîndi restul în tăcere“), „se miră apoi cu glas tare“, după care „gîndi apoi mai departe, fără glas“. Moromete gîndește ca un scriitor, doar pentru el, dar (și) ca să înțeleagă (și) ceilalți, dacă înțeleg ceva, dubitativi ca el. E o voce interioară, frămîntată. „De ce vorbește singur“?, este întrebat. E „din pricină că nu are cu cine discuta“. Sau, poate, „să se mire proștii“. Proștii care nu înțeleg, deși ar fi atîtea de înțeles. Vocea supratextuală aduce anumite deslușiri, dar alte înțelesuri rămîn de dezlegat. După cum mărturisește scriitorul: „Salcîmul era […] un cod care nu trebuia divulgat. […] Scriind și spunînd tot despre el și acea amintire, o să găsești răspunsul. Și dacă n-o să-l găsești, nu te neliniști. O să lași istoria cu o enigmă.“ Dar nu toate enigmele rămîn închise pentru totdeauna. Simbolismul unor scene, vorba lui N. Manolescu, „este cu desăvîrșire neașteptat“ (criticul referindu-se la finalul romanului). Unor scene, criticii le găsesc cu greu semnificația ascunsă. Pentru că scriitorul – cu vocea lui auctorială – se lasă greu ghicit.
Scriitorul se comportă precum țăranul. Sau invers. E un ceva ascuns – în existența exprimată prin scris sau prin cultivarea pămîntului – care se lasă cu greu descifrat. Existența enigmatică. Și anonimă. Într-un efort de obiectivare – creatoare – scriitorul încearcă să se îndepărteze de subiectivitatea existenței personale. Vorbește, se exprimă „ca și când ar fi vorbit alt om“. Marin Preda mărturisește că are, de exemplu, drept model propriul tată. Dar obsesiile sînt ale scriitorului. De acestea nu poate scăpa. De propriul univers. Geneza romanului Moromeții „se confundă cu un timp intens“, cum spune Oana Soare în prefața unei ediții a romanului, dar scriitorul însuși este prins într-un timp intens, care este al scrierii, ca și al istoriei. Istoria anunță schimbări profunde în societate, trăiri și valori schimbate.
„Timpul intens“ este unul cuprins în desfășurarea discursului romanesc, dar și unul al existenței „istorice“. Timpul răbdător se transformă într-un timp al nerăbdării, dar nu al unei nerăbdări de a face ceva (în care ar vrea să se înscrie – militant – societatea ce înlocuiește lumea în care „viața se scurgea fără conflicte mari“), ci al unui timp conflictual ce pune stăpînire pe un univers gol. Este nerăbdarea generată de instaurarea unui conflict de nerezolvat, artificial, impus, terifiant, terorizant. Reacția la o asemenea situație este doar urletul, disperarea sufocată în întunericul ce se instaurează covîrșitor. O amenințare pentru societate, dar și pentru scriitor, care receptează totul în plastilina conștiinței individuale. Nu degeaba se va observa în treacăt că, în finalul romanului, atunci cînd anunță instaurarea timpului fără de răbdare, „Preda rostea fără să aibă habar o frază profetică pentru însuși destinul său“ – v. O. S. –, pentru, am putea zice, întregul său destin întins peste o epocă fără desăvîrșire.
Capitolului XII este unul foarte concentrat. Lui Moromete i se dă în vileag obișnuința de a vorbi singur (ca un scriitor, ziceam), este inițiat un proces de conștiință (în care protagonistul filozofează despre păcat), se constată precaritatea gardului (a îngrădirii, a limitelor – morale – specifice lumii vechi?), se face referire la prezența scrutătoare a ochiului lumii, apoi se trece la realizarea unor calcule privind producția și șansele supraviețuirii în timpul în desfășurare. Protagonistul dialoghează, categoric, cu un interlocutor imaginar. Se angajează în cele din urmă într-un dialog, care rămîne în suspensie, adică nerezolvat.
E început de zi, devreme: „Zorile se albeau și undeva un cocoș cîntă prelung și insistent, înspăimîntînd liniștea satului.“ (s. n.) Moromete se poartă cu grijă, în liniște, dar categoric, îl trezește pe Nilă vorbindu-i șoptit, să nu-i deranjeze pe ceilalți, dar spaima își face loc în liniștea dimineții, a satului, a sufletului, semnalată fie și de tresărirea lui Nilă (care „sări speriat de șoapta tainică și cu ochii holbați“). Moromete este prudent și poruncitor. Starea de prudență și decizie, de promisiune înfrîntă, care totuși înaintează, în ciuda ezitărilor interioare, este sugerată și de starea naturii: „Pe cer, luna răsărise după ploaie și fiindcă nici dimineață și nici noapte nu era, semăna cu un soare mort, ciuntit și rece.“ Un „soare“ care nu va fi dominat de celălalt, care stă să răsară.
Dimineața deschide o situație a gestualității. Nu a cuvintelor. Cuvintele nu sînt chemate să instaureze lumi, să facă lumi. Lumea e luată în stăpînire de gesturi, care nu mai sînt susținute de cuvinte născătoare. Gesturile pot fi absurde, dar nimeni nu le mai chestionează sau contestă. Sînt gesturi ca un tăiș. „– Unde mergem, mă?“ șopti Nilă „încă buimac de somn.“ Moromete nu-i răspunde. Pornește „spre grădină și-i făcu semn fiului să vină după el“, luînd o secure „care stătea trîntită“ pe un butuc de tăiat lemne, îndemnîndu-l pe fecior să ia și el o secure, „aia veche“. Dialogul dintre cei doi se desfășoară mai mult prin semne („și-i făcu iarăși semn să vină după el“).
Și în această lume care își așteaptă parcă muțenia, care încearcă să-și instaureze muțenia – căci reacția îți este anulată din start – se descătușează în univers un alt limbaj, care nici nu mai așteaptă răspuns, căci acesta e subînțeles, un limbaj al zădărniciei, a jalei înveșmîntate în sentimentul tristeții mai mult decît în cuvinte. Și iată: „Deodată se opriră amîndoi. Un glas lung începu să se jelească pe undeva pe aproape, urmat apoi de altele.“ Un reproș: „– Ce făcuși, Ioane, cui mă lăsași, de ce muriși, Ioane? se auzea bocetul.“ Un bocet al despărțirii, prelungit și reluat ca un laitmotiv. Ca o litanie. Invocație din miezul singurătății și a neputinței fără rezolvare. O rupere a dialogului funciar, înăbușire a glasului individului: „Tu mă auzi acolo unde te-ai dus? Roagă-te la Dumnezeu să mă ia și pe mine, că m-ai lăsat singură. M-ai lăsat singurică și nu mai pot, Ioane! Ioaneee, Ioane! Nu e greu să intri în pământ, dar eu mă chinuiesc p-aicea, și copiii se bolnăvesc… Unde-oi fi acolo, mă auzi tu pe mine că nu mai pot să îndur? Mă chinuiesc și nu mai pot să le duc pe toate…“. Și această jale vine peste sufletul protagonistului, peste raiul care îl ocrotea pînă acum, așa cum se putea configura acesta, în condiții date, în obișnuințele existenței: „Glasul care se jelea fu înecat de alte zeci de glasuri. Mirosul de tămâie adia dinspre cimitirul satului până în grădina lui Moromete.“
Jalea nu cuprinde doar sufletul omului, ci și al pămîntului, al acelui pămînt care îl adăpostește și îl hrănește: „Vaietul cimitirului răzbătea acum printre salcîmi atât de aproape încât se părea că bocetele ies chiar din pămînt.“ O jale care exprimă și pierderea speranței. O mamă își plînge copilul: „Într-un timp, un glas se desprinse ciudat din celelalte și ajunse șoptit la urechile celor doi. Era un glas plin de mirare și spaimă, care parcă nu înțelegea nici acum ce se întâmplase:
– Băiatul mamii!!! Cum ai murit tu, băiatul mamii?? Unde ești tu acuma, puișorul mamii? Ce faci tu acolo, unde stai?… Of, dragile mamei sprîncene, cum s-or face buruiene!…“. Prin funcția rimei interioare, bocetul ia forma poemului, a expresiei atotcuprinzătoare. Moromete confirmă realitatea: „– De, mă, săraca, șopti Moromete. Așa e!“
Și Moromete confirmă această realitate nu doar prin vorbe, ci și printr-o acțiune irevocabilă: „Grădina era totuși întunecată, deși plutele înalte nu acopereau lumina cerului. Ceea ce umbrea întreaga vîlcea a grădinii era un salcîm uriaș care la început, pentru că era stufos și înalt, nu se băga în seamă. Lîngă el se oprise Moromete.
– Nilă, zise el, pînă răsare soarele trebuie să-l trîntim la pămînt! Hai, pune mîna pe secure!“
Și trîntiră salcîmul la pămînt – chiar „Salcîmul ăsta?“, cum se întreabă Nilă – cu toate ramurile lui de semnificații, pe care criticii le vor desluși ani la rînd!…
Va fi dat altuia, ca arbore mort. Înainte de a se prăbuși, produce însă „un pîrîit ascu țit care spintecă dimineața ca un trăsnet.“ Universul își modifică dimensiunile, se restrînge: „Salcîmul tăiat străjuia însă prin înălțimea și coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși, arătau bicis nici.“ Deschiderea nu mai însemnă libertate, ci amenințare, acoperire sufocantă: „Cerul deschis și cîmpia năpădeau împrejurimile.“ Nerăbdarea se transformă în năpustire periculoasă. Dispare măsura înălțimii, adevă rul acesteia, orizontul devine dezolant, ex presie a nimicniciei: „Niște ciori, învățate să se rotească și să se așeze deasupra a ceva înalt, acum că acel ceva nu mai era, dădeau tîrcoale prin preajmă și croncăneau urît, parcă a pustiu, din ciocurile lor negre.“
*
În aparență un scriitor (genial) potolit, dar iscoditor, „ascuns“ în obiectivitatea sa, Marin Preda a trezit controverse legate de jocuri politice în relație cu puterea instaurată în epoca postbelică. A fost și membru de partid, beneficiar al unor privilegii politice. Dar nu a fost învins de ideologie, în ciuda unor compromisuri făcute acesteia. Karl Jaspers, într-un eseu filosofic, Lupta împotriva totalitarismului, vorbind de angajarea în combaterea totalitarismului, recunoștea că: „Oricine luptă cu dragonul se metamorfozează în dragon.“ Marin Preda a avut istețimea (țărănească?) să lupte cu acest dragon fără să-i ia chipul. A făcut compromisuri, dar nu a luat chipul dragonului, mai ales chipul interior, „ascuns“, i-a rămas intact. Și ferm în gesturi contestatare. Ce mai mare contestație decît acest urlet în noapte, această instaurare a jelaniei în chiar epoca de deschidere a totalitarismului, în dimineața comunismului (sovietic), acest „trăsnet“ care spinteca dimineața unei epoci cu pretenții neonorate? Obsesiile scriitorului sînt altele decît cele scontate de Epocă.
Sub soarele mort, un urlet marchează prăbușirea unei lumi. Și se anunță altă lume, neașteptată, nechemată, cu spaimă întîmpinată, cu jale și durere. Moromete se prăbușește în sine, lamentîndu-se: „Vai ce nenorocire, o, ce lucru groaznic!“ Glasul îi e înăbușit de neputință: „…nu mai avu putere să spună aceste cuvinte“, cu sentimentul că nu se putea îndura nici de sine. Este ultima stare manifestată la intrarea în noua realitate. Dar luciditatea, rațiunea fundamentală, exercițiul gîndului ascuns nu îl părăsesc pe Moromete. Le spune alor săi, fals împăciuitor: „– Da! Bine! Vedeți-vă de treabă!/ După care el însuși se ridică de pe pat (precum cel îndemnat de Iisus să umble!, n. n.) și porni spre ușă să-și vadă de treburile lui ca și cînd nu s-ar fi întîmplat nimic.“ Șiretenia moromețiană nu se dezminte. Simbolismul neașteptat al salcîmului își sporește sensurile. Întorcînd realitatea pe dos, în trista dimineață a unei epoci pline de vicisitudini, Marin Preda lansează un protest tăcut și ferm, care te face să revii asupra prozatorului și să îl îndrăgești încă o dată.