Ḗric-Emmanuel Schmitt, un foarte cunoscut scriitor franco-belgian care are o serie de autor în română la Humanitas Fiction, a lansat de curând primul volum dintr-o saga monumentală, Străbătând secolele¸ proiectată în opt volume, al cărei subiect este însăși istoria umanității. Străbătând secolele este răspunsul ficțional la proiectul lui Yuval Noah Harari, Sapiens, răspunsul printr-o altă formă de cunoaștere, cea literară, provenind din partea unui licențiat în filozofie, cu doctorat în filozofie, care a reformulat, prin acest prim volum, o serie de întrebări fundamentale ale umanității. Dacă bestseller-ul istoricului cu doctorat la Oxford, actualmente profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, este unul care a stârnit interes prin nonconformisul abordării, prin refocalizări multiple și construcția provocatoare care încearcă să contribuie la configurarea rudimentelor unei conștiințe a speciei, seria lui Schmitt produce aceleași efecte printr-o inedită abordare romanescă, construind, pentru a folosi în oglinda conștiinței umanității un personaj nemuritor, pendulând între milenii, strămoșul Noam, purtător al marilor întrebări în numele unei umanități incapabile de a construi altfel decât capitalizând fondul cultural scris de la generație la generație, dar fără progrese notorii la nivel individual, ca înzestrare genetică de referință. În acest parcurs al umanității, care a presupus trecerea de bornele apariției lui Homo sapiens cu 200.000 de ani în urmă, sau cu revoluția cognitivă și dezvoltarea ulterioară și lentă a neocortexului datorată limbajului articulat, cu 70.000 de ani în urmă, sau cu revoluția agricolă și apariția așezărilor permanente, cu 12.000 de ani în urmă, Noam, eroul lui Schmitt, se naște cu circa 8.000 de ani în urmă, pe malul unui lac care urma să devină mare. Îl găsim, așadar, pe Noam, aruncat într-un construct ficțional încadrat în teoria lui Robert Ballard privitoare la Potop, conform căruia lacul cu apă dulce ale cărui țărmuri erau sub nivelul mării, a fost inundat în urma topirii ghețarilor de la ultima glaciațiune din Mediterana, prin Marmara, în urma formării a două cordoane care urmau să se numească strâmtorile Dardanele și Bosfor. Noam, eroul lui Schmitt, urmează să joace în volumul Paradisuri pierdute, apărut recent în România la Humanitas Fiction în traducerea lui Doru Mareș, rolul lui Noe din Geneza. El este cel care permite, într-o altfel de proiecție, apariția mitului salvării tratând cu precauție visele și comandând construirea mai multor locuințe plutitoare. În jurul lui se dezvoltă o serie de mituri, dar Noam nu mai poate interveni spre a le ajusta, spre a spune adevărul până în momentul în care, în zilele noastre, întâlnit într-un Liban frământat și incert, se decide să scrie propria poveste a traversării secolelor.
Avem, așadar, un erou care nu este doar martor al marilor aventuri ale umanității, un evreu rătăcitor din mitul care i-a inspirat pe scriitori, începând cu Roger de Wendover, călugărul de la Abația St. Albans care a trăit la începutul secolului al XIII-lea, până la cunoscuții Eugène Sue, Percy Bysshe Shelley, Charles Dickens, Nathaniel Hawthorne sau Mark Twain, din secolul al XIX-lea, sau până la scriitorii de secol XX, Jean d’Ormesson sau Mircea Eliade, un nefericit rătăcitor asemenea lui Cain, un blestemat asemenea lui Ahasverus, ci un personaj activ, un erou în sensul clasic al cuvântului, asociat romanescului de tip doric, chiar dacă povestirea nu urmează coordonatele pe care ar fi așezat-o naratorul omniscient la persoana a III-a, ci vibrează, în acord cu vremurile, la întrebările umanității asumate individual de erou și formulate într-o povestire la persoana I. Suntem, așadar, coordonați de un personaj care nu doar interiorizează și își asumă povestea, ci care construiește, prin intermediul unor punți din subtext legături cu viitoare texte, cu viitoare dezvoltări ale propriilor întâmplări, într-un edificiu romanesc, care nu se caracterizează prin tipicitate stilistică și care nu ascunde, prin urmare, un tipar mai ușor sau mai greu depistabil și, mai ales, încadrabil într-o formulă de teorie literară. În plus, Éric-Emmanuel Schmitt păstrează frumusețea și simplitatea dicțiunii din precedentele romane care s-au bucurat de succes și aprecieri, spre exemplu din Milarepa sau din Domnul Ibrahim și florile din Coran, dar numai aparent trimite prin anvelopa întâmplărilor la Copilul lui Noe1, roman în care scriitorul franco-belgian coboară în potopul oprimării naziste, îmbarcând cititorii într-o călătorie spre țărmul unor vremuri așezate, postdiluviene. Precum în celelalte romane ale sale, pornind de la temele neliniștitoare ale umanității, de la întrebările grave asupra rosturilor, Schmitt se insinuează în mintea lectorilor și prin tulburătorul roman de debut al seriei Străbătând secolele, conducându-i spre starea de tensiune dilematică, de conștientizare a fragilității ființei umane, de conștientizare a nevoii de construire prin cultură a unei conștiințe a umanității în care să se reflecte în timp toate derapajele posibile. Cu apetență pentru romanul care produce acest tip de reflectare interioară, cu apetență pentru momentele cruciale din istoria umanității și pentru personajele de prim-plan ale istoriei, în derulări în conformitate cu realitatea sau în contrafactualitate, Éric-Emmanuel Schmitt propune și această reflectare asupra istoriei umanității. Vag amintind de călătoria prin secole a evreului rătăcitor, despărțindu-se chiar și de propria încercare de a străbate secolele prin reîncarnările lui Milarepa din anterior amintitul roman, chiar dacă tot misterul femeii este cel care luminează traiectele eroilor din romanele lui Schmitt – romanele sale sunt, deopotrivă, și tulburătoare povești de dragoste –, Paradisuri pierdute este romanul umanității, în care marile temeri, rătăciri și neputințe, îmbrăcând forme diferite, conectate prin hyperlink-ul subsolului la secole și întâmplări viitoare, se relevă în goliciunea în care ar trebui să se reflecte în apa limpede a conștiinței umanității. Prin Paradisuri pierdute, cititorul este condus acolo unde nu îndrăznise încă Schmitt să organizeze tururi ficționale ghidate, într-o lume a supraviețuirii, probabil pe malul sudic sau răsăritean al lacului cu apă dulce numit mai târziu, după Potop, Marea Neagră, printr-un roman de aventuri care are în prim-plan iubirea imposibilă dintre Noam, fiul unei căpetenii de trib și Noura, fiica unui vraci rătăcitor, care poate fi citit ca roman politic – Pannoam, tatăl eroului, este prototipul liderului machiavelic – sau ca roman de dragoste. În egală măsură, Paradisuri pierdute poate fi citit ca formă de popularizare a cunoașterii, față de care nu se așază ficțional în răspăr. Confruntarea menținută la nivelul unei tensiuni continue este cea dintre triburile de nomazi și cele de sedentari, dintre cele de vânători și cele de agricultori – la scurtă distanță de acest moment al istoriei, reflectat în roman, se vor desprinde indo-europenii care vor călca în picioare, în trei valuri uriașe, plus altele mai mici, continentul european –, dintre conservatori și liberali în gândire, dintre tentația stagnării și cea a dezvoltării, cu neajunsurile fiecăreia dintre ele.
Într-un stil degajat, în limitele unei aparente simplități, ridicând întrebări funda mentale ca în excelentul exercițiu de istorie a filosofiei occidentale intitulat Lumea Sofiei al lui Jostein Gaarder (Paradisuri pierdute m-a dus de la primele pagini cu gândul la această însoțire asistată printr-o istorie a reflectării, a jocului secund, a ficțiunii, mai degrabă decât printr-o directă și asumată istorie a umanității; filosoful Schmitt construiește o realitate semiotică ficțională care, cum spuneam, îmbie cititorul la antrenarea propriilor tensiuni, a propriilor stări dilematice, fără a încerca în real să ofere o istorie alternativă a umanității, care este, în esență, doar un pretext pentru conștiința universală și pentru conștientizarea semenilor), noul roman al scriitorului franco-belgian este unul care deschide ochii spre lume, prin bogăția perspectivelor pe care le-o oferă maeștrii lui Noam: lumea ca vindecare, prin vraciul Tibor, lumea ca asumare a trăirii prin uriașul bonom Barak, unchiul eroului. Surprinzătoare este focalizarea pe Ham, singurul fiu al lui Noam, cel care este considerat progenitorul popoarelor africane, și absența din poveste a lui Sem și Iafet, cei din care descind popoarele semitice și cele europene – la tot pasul romanul lui Schmitt este încărcat de simboluri profunde și surprinzătoare –, cum surprinzătoare sunt și interpretările insolite, paralela în continua dispută dintre cultură și natură în istoria umanității. Cu apetență pentru texte fondatoare și eroi fondatori, Schmitt își asumă respunerea poveștii umanității într-un proiect al unui enciclopedist care a ales calea dificilă a reflectării ficționale.
______________________________
1 Toate cele trei romane menționate au fost publicate în Seria de autor la Editura Humanitas Fiction