Constantin Cubleșan începe sinteza sa privind Defăimarea lui Eminescu, aproape firesc, aș spune, cu un rezumat și o analiză a studiului lui Alexandru Dobrescu, Detractorii lui Eminescu, apărut tot la Junimea ieșeană. Alexandru Dobrescu, el însuși un temut polemist în vremea tinereții sale, cînd scria cronica literară la revista „Convorbiri Literare“. Nu cred că, timp de peste un deceniu, Alexandru Dobrescu va fi scris „de bine“ despre mai mult de zece autori contemporani (alegea cărțile vulnerabile și le făcea praf). Le spunea celor care l-au „criticat“ pe Eminescu ori, de-a dreptul, l-au contes tat, detractori; Constantin Cubleșan le zice, mai aproape de limba cronicarului din vechime, defăimători. După ce ia în primire de la predecesorul său toată istoria contestării lui Eminescu, la care adaugă episoade și notații personale, Constantin Cubleșan se întreabă, pe bună dreptate: „În fond, se poate întreba oricine cu îndreptățire, de unde și pînă unde avem de-a face cu un act critic firesc, în discutarea operei literare (sau artistice, în general) și care este limita de la care acest exercițiu trece în sfera unei atitudini contestatare“.
În aproape trei sute de pagini, Constantin Cubleșan adună scrierile celor care l-au contestat pe poet, de la contemporanii Petre Grădișteanu, Gr. Gelianu, Anghel Demetriescu, „canonicul“ Al. Grama, Aron Densusianu care, iată, găsea la Eminescu „o deplină și primejdioasă atracție către tot ce e străin spiritului românesc“, la cei de azi, care aprind patimi vechi și născocesc tot felul de idei de care se sparie gîndul. Primul ca re a făcut o sistematizare a unei întregi biblioteci scrise de la Al. Grama încoace este Ion Filipciuc, într-un „decalog“ – apologeții, adulatorii, prozeliții, mistificatorii, sanctificatorii, zeflemiștii, calomniatorii, defăimătorii, denigratorii și detractorii, pe care Constantin Cubleșan îi caută mai puțin în perioada interbe lică pe care o abordează tot prin lentile „de împrumut“. Acolo vor fi fost de găsit mai mulți zeflemiști decît mistificatori și sanctificatori, ca să folosesc termenii lui Ion Filipciuc, dar și autori pe care „urechiștii“ (cei care scriu istoria literaturii „după ceea ce aud“, după cum lăutarii, majoritatea lor, cîntă fără a ști să citească un solfegiu) i-au plasat, într-un absurd complet, la defăimători (detractori). Auzind, „în general“, despre Schimbarea la față a lui Emil Cioran, neputînd, însă, s-o citească (înainte de 1990, celebra carte se afla la „fondul secret“ al bibliotecilor publice), cîțiva analiști s-au gîndit că nu putea Cioran să spună „ceva de bine“ despre Eminescu, cîtă vreme pune sub semnul îndoielii întreaga cultură română în anii 1930. Textul ne comunică, însă, cu totul altceva: „Tot ce s-a creat pînă acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul e aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toții o excepție inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care un Buda ar putea fi gelos? Fără Eminescu am fi știut că nu ne-am fi adaptat perfect condiției noastre minore. Suntem prea obligați față de geniul lui și față de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“.
Între contemporani, după ce va fi trecut epoca lui Eminescu al lui Ion Vitner din anii 1950, textul eminescian intră într-o altă logică a abordării, fiind supus încercărilor metodelor moderne de explorare a literaturii. Sîntem altundeva decît în epoca lui Ion Vitner, despre care Constantin Cubleșan scrie cu un robust umor ardelenesc. Se creează o altă percepție a actului critic, unde își fac loc și defăimătorii lui Cons tantin Cubleșan. Cine nu începe un text despre opera eminesciană în totul înalt al superlativului absolut e un tip suspect, antinațional, vîndut cine știe cui. De aceea, analizele cinstite sînt oarecum rare, oamenii serioși par să se retragă între contraforții teoriei literaturii, lăsînd scena pentru protocroniștii anilor 1970-1980 care găseau, în versurile poetului, „anticipări“ ale teoriilor lui Heisenberg și Einstein, dar și pentru profesorii de fizică, matematicieni, doctori, psihiatri, precum I.M. Ștefan, Ioan Cîmpan, Virgil Ene, care îl îndepărtează pe Eminescu de criticii (săi) și pe care, în consecință, Constantin Cublașan îi amendează sever.
Cum se vede, Defăimarea lui Eminescu e o carte, în multe feluri, provocatoare.