Ce este timpul? După douăzeci de ani
Cu ani buni în urmă, în faimoasa „Cultura“, revistă selectă care a făcut epocă în cultura română, a apărut o anchetă culturală pe tema apocalipsei. Cu acest prilej și-au dat cu părerea mai mulți tineri studioși, majoritatea doctoranzi în varii domenii. Astfel încât, în final, a ieșit o apocalipsă puternic colorată hollywoodian: idei escatologice prezente în cultură, literatură, teatru și (mai ales) film. Dar nu se șoptea un cuvânt despre domeniul de origine al conceptului: cel biblic, religios. Nicidecum o reală fundamentare escatologică a ideii, de la care să pornească celelalte aspecte și conotații. Am scris atunci un răspuns publicat pe o pagină dublă de revistă: Apocalypsis cum figuris, după numele ciclului de gravuri – apocalipsa ilustrată a lui Albrecht Dürer. Iată însă că în aceste vremuri de pandemie s-au creat condiții propice pentru resuscitarea și exaltarea ideilor escatologice, dar au apărut și noi speculații asupra ideii de Sfârșit-al-Lumii.
A apărut, bunăoară, un termen interesant – în sens ușor negativ: „resetare“ (de când cu inflația aceasta de calculatoare…). Termen care vine, în opinia noastră, să înlocuiască un altul, mai vechi – de prin secolul XX: „noua ordine mondială“. Legat de aceste aspecte ale vieții cotidiene, descopăr în România literar\, nr. 6/a.c. un incitant eseu situat sub semnul marilor schimbări; eseu semnat de poetul Nichita Danilov. Textul se leagă de Bosonul lui Higgs, supranumit „particula lui Dumnezeu“. Anunțată încă de prin 1964, faimoasa particulă a fost capt(ur)ată abia în iulie 2012, la Cern, în Elveția; la 10 ani de la înființarea laboratorului, după încercări repetate, asidue. Iar de atunci au mai trecut alți 10 ani. (Răspunsul meu la eseul amintit nu trebuie nicidecum luat ca replică, ci mai degrabă ca empatic, simpatetic ecou.) Dar oare ce este timpul?
Large Hadron Collider şi coliziunile. „Boaba spumii“
Nu știm dacă fizicienii care au botezat particula după numele englezului Higgs: (Peter W. Higgs, n. 1929, profesor la Universitatea din Edinburgh) cred sau nu în Dumnezeu. Dar știm că acceleratorul numit mai sus aparține de laboratorul CERN, înființat în anul 2002 în Elveția, într-o locație de lângă Geneva. Specialitatea lui este să amestece protoni și antiprotoni, la o temperatură apropiată de cea de după Big Bang (10 miliarde de miliarde de grade Celsius); energia dezvoltată de „vârtelnița“ collider-ului – un shaker care produce acel vortex extraordinar – este comparabilă cu cea produsă prin detonarea a 20 de bombe nucleare. Se produc atunci mici găuri de vierme temporare: o „spumă de spațiu-timp“, cum o numesc fizicienii. (Care nouă ne evocă „Punctu-acesta de mișcare, mult mai mic ca boaba spumii/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…“)
N-aș vrea să repet aici ideile lui N.D., ci să vin cu câteva eventuale și necesare completări. În tot cazul, amestecul de particule în coliziune realizat la Cern și capturarea particulei lui Dumnezeu trebuie asociate neapărat cu ideea de spațiu-timp (avansată abia prin anul 1900 de fizicianul Hermann Minkowski. În descendența teoriei relativității descoperită de contemporanul său Albert Einstein, Minkowski postulează că noțiunea de timp nu poate fi nicidecum separată de aceea de spațiu. El le vede asociate până la o… moarte care se va produce concomitent: „De acum înainte, timpul și spațiul în sine sunt sortite să se veștejească până vor ajunge simple umbre.“
Temponaut (călător în timp). Un portal către eternitate
În context, noțiunile de „gaură neagră“ și „gaură de vierme“ ar trebui tratate concomitent și comparativ. (Multă vreme lumea științifică n-o cunoștea decât pe prima.) Cel care a definit termenul de gaură neagră a fost John Archibald Weeler (n.1911). Simplu spus, gaura de vierme este o gaură neagră mai… simplă, dar mai eficientă. Reprezentată ca un tunel lung și subțire care leagă două puncte de spațiu-timp, ea este definită ca „o structură ipotetică a spațiului-timp“. Iar ca deosebire esențială: în timp ce gaura neagră reprezintă o călătorie spre nicăieri, cealaltă are două „porți“: o intrare și o ieșire. Legat de denumirea „particula lui Dumnezeu“, descoperitorul găurilor negre le consideră niște țesături infinite ale timpului, portaluri spre eternitate. În înțelegerea noastră, deosebirea esențială este că într-o gaură neagră poți să te pierzi definitiv (în infinitul unei temporalități spațiale: eternitatea) – pe când într-o gaură de vierme poți intra la o „haltă“ a timpului și ieși afară la alta, ca în niște stații de metrou.
Dacă o gaură de vierme poate fi capturată în acceleratorul de particule, scoasă din spuma spațio-temporală și mărită la scară, ea poate facilita trimiterea unui temponaut, călător în timp – cum argonauții au fost călători în spațiu, peste mări și țări. Spre deosebire de fuziunea sau fisiunea nucleară, colliderul, pentru realizarea accelerării de particule, izbește cu putere două nuclee de uraniu cu o viteză enormă, experiment care produce comprimarea câmpurilor magnetice; fenomen care, la rândul lui, aduce masa particulelor până aproape de zero. În urma exploziei rezultate, spațiul însuși se transformă într-o „agitație clocotitoare“… (expresia este o denumire științifică; dar nouă ne pare o adevărată metaforă intergalactică).
Atenţie mare: masa (de scris) a Poetului nu există!
După cum ni se relatează și în textul lui Nichita Danilov, ultimele concluzii științifice sunt că materia de fapt nu există, ea fiind doar o formă de energie. „Mulți dintre noii fizicieni cred că masa nu există“ (N.D.). Nu există niciun fel de „cărămizi“ ale materiei, deoarece câmpurile electromagnetice atrag după ele o masă a materiei care, nu doar că este variabilă, ci chiar se apropie de zero. De acord: dar atunci din ce cărămizi este construită casa mea – din ce e făcută lumea?… Din ce material este masa mea de scris, pe care-mi reazem coatele zi de zi?… Din nimic! – vine răspunsul științei. Dar știm că Dumnezeu este Cel care a făcut (extras) lumea din nimic: a transferat-o/ translatat-o din lumea invizibilă în universul nostru, vizibil. Căci „El zice și – ce pronunță – se face“.
Consider de-a dreptul impresionant eseul lui N.D., socotind prea puțin obișnuită aplecarea poeților spre abordarea temelor științifice. Descopăr aici un text care presupune cunoștințe de (astro)fizică, cosmologie, antropologie etc. Dar poetul moldovean este și un bun eseist, prozator etc. El ne arată cu multă răbdare cum, prin teoria relativității ne întoarcem la lumea (ideilor) lui Platon. Acel Platon care în Republica sa considera că, în beneficiul societății, filosofii ar trebui să fie regi, pentru că furnizează lumii precepte morale; iar poeții alungați din cetate! Același care, postulând noțiunea de Zeu unic – cu majusculă – „profețea“ moartea zeilor greci și romani, apropiindu-se astfel de gândirea creștină.
Știința modernă ne demonstrează că săgeata timpului poate fi întoarsă, producându-se astfel o răsturnare a lui. Sau o reorientare: să ne imaginăm la mijloc un P mare/prezentul, iar în stânga și dreapta două săgeți îndreptate spre T, trecut și V, viitor. (La fel cum H.-R. Patapievici ne-a învățat să zburăm în bătaia săgeții… Cine știe dacă, procedând astfel și introducând în ecuație faimoasa particulă nu ne vom întâlni pe cale cu Dumnezeul Creației? Pe care Iuri Gagarin n-a avut șansa să-L întâlnească!)
… Constatăm așadar că în zilele noastre nu e imposibil ca poetul să „devină om de știință“. Matematician, astronom, fizician… E plin internetul de rezumate științifice, trebuie doar accesate și studiate, interpretate. Coroborate (cel de care ne-am folosit noi a fost realizat în colaborare cu revista „Discovery“ și e cam vechi: din 2004). E însă un pic mai greu să le aplici – aceste realizări de top ale cunoașterii – la cunoașterea biblică, dumnezeiască. Dar e bine de știut să nici Sfânta Scriptură nu duce lipsă de exprimări științifice: în cartea Iov și Proverbe se vorbește despre Sophia care se plimbă pe rotocolul pământului – pământ „care spânzură pe nimic“. Tot în Iov (cca 2000 î.Hr.) avem un pasaj întreg care evocă industria minieră: capitolul 28: 1-6. Ș.a.m.d. Iar aceasta, doar ca exemple accidentale.
DAR abia acum intrăm în partea cea mai grea a întreprinderii noastre: să revelăm în câteva fraze rolul major al Bibliei în demontarea tuturor teoriilor resetării: ale conspirației sau noii ordini mondiale. Biblia vorbește și ea despre înnoirea lumii, „ceruri noi și un pământ nou“. Cu alte cuvinte, dă apă la moara fizicienilor care teoretizează expansiunea universului în următorii termeni: răsturnarea timpului este posibilă doar în cazul unei extensii maxime a universului, la infinit. Urmată de o contractare bruscă. Iată însă și consecințele asupra acestui „mecanism de ceasornic“ universal (cum îl numea Isaac Newton): Acele de ceasornic s-ar învârti invers – apa ar curge de la izvor spre vărsare; printre stele n-ar mai fi nove și supernove, conform fenomenului alunecării spre roșu, ci numai stele tinere… Oamenii ar întineri treptat (mi-este greu să-mi imaginez cum ar fi să re-devin, încetul cu-ncetul, copil. Dar dacă?… Dar dacă moartea e acel portal spre eternitate pe care-l postulează hotărît fizicienii?).
Un Mileniu de Pace. Unde dispare marea?
Capitolul 20 al cărții Apocalipsa lui Ioan (mai sunt destule alte apocalipse, apocrife) conține șase versete mileniale: „El (îngerul) a pus mâna pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana și l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc…, ca să nu mai înșele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani; „… ei (martirii) au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani. Ceilalți morți n-au înviat până s-au sfârșit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere… Ei (primii înviați, n.n.) vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani. Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat“ (de la v. 2 la 7, citate fragmentar). Oare la întâmplare a repetat autorul cărții de șase ori la rând sintagma „o mie de ani“?
Expun pe scurt concepția escatologică viitoristă (numită și pretribulaționism: Isus Christos, la cea de-A Doua Venire a Sa va domni efectiv pe Pământ, ca Rege al regilor și Împărat al împăraților; din capitala lumii, Ierusalim, care își va confirma astfel titulatura de Oraș al Păcii: „Și am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie, și zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor“ (Apoc. 21:2-3. Despre această cetate zburătoare ar fi multe de spus și toate greu de înțeles; așa că, venindu-ne greu s-o lăsăm baltă, o lăsăm pe altă dată).
În Epistola lui Petru – 2 Petru 3:7; de altfel în întregul capitol – ni se relatează despre faptul indubitabil că cerurile și pământul de-acum, întreg universul, sunt „păzite și păstrate (s.n.) prin același Cuvânt“ pentru ziua de judecată. (Cuvânt despre care se spune în altă parte că nu va trece nicio frân tură de slovă care să rămână neîmplinită. Și pe care noi îl neglijăm/desconsiderăm, socotindu-l simplă mitologie religioasă.) De unde putem deduce ușor că, deși încercări vor tot fi, nicio altă resetare sau nouă ordine mondială nu sunt posibile fără acordul Creatorului. Și singura, adevărata reînnoire a tuturor lucrurilor se va produce la răsunătoarea Parousie: „Dar noi, după făgăduința Lui așteptăm ceruri noi și un pământ nou în care va locui neprihănirea“ – 2 Petru 3:13. „Atunci am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era“: Apocalipsa 21:1, s.n. Iar în final ne rămâne doar întrebarea: unde oare se va ascunde marea?!?