Ce se întâmplă în școala românească?
Ministerul Educației se dovedește, încă o dată, a nu fi și unul al Învățământului. Schimbarea structurii anului școlar, începând din toamnă, comunicată de curând, reprezintă, fără nicio îndoială, o lovitură teribilă dată sistemului de învățământ. Ultima lovitură la un car de oale sparte. Bănuim cui aparține ideea: experților. Nu profesorilor, experților. Adică specialiștilor în învățământ care nu s-au mai aflat la catedră de o bună (pardon, rea) bucată de vreme. Liderii elevilor au fost de acord. Ca și unii părinți. Și cum să nu fie, când schimbarea prevede scăderea numărului de săptămâni în care se face școală și creșterea săptămânilor de vacanță? Treacă-meargă că nu se mai vorbește de semestre sau trimestre, ci de module. Ideea însăși pe care se bazează reformarea structurii este greșită. Ea n-a survenit peste noapte. Ministerul și-a dezvăluit intențiile odată cu propunerea, ceva mai veche, a descărcării programei școlare (pardon, a curriculei) și, implicit, a manualelor. Ce ușurare pentru leneși, fie elevi, fie părinți! Asta înseamnă și că școala nu mai urmărește să creeze cunoștințe, ci competențe. Dar cum poți crea competențe altfel decât pe baza unor cunoștințe? Ideea o avusese Ceaușescu, doar că o botezase în limbajul Epocii de Aur: legarea învățământului de practică. Ne-am spus de la început părerea în această privință, încă dinainte ca pandemia, cu școala on-line, să ne-o confirme în mod dramatic. De mult timp în școală nu se mai învață ca lumea. Niciodată programa n-a fost mai săracă. Nici evaluarea cunoștințelor, mai precară. Eliminarea tezelor avută în vedere de reforma actuală face din evaluare și din notare (doar una, la sfârșitul anului școlar!) o formalitate, care încurajează învățarea pe ultima sută de metri sau, cum se spune astăzi cu o expresie ciudată, pe repede înainte. Unde învățătură nu e, nimic nu e. Nici competență, nici, cu atât mai puțin, educație. Rezultatul concepției cu pricina este catastrofal: școala românească, bombardată de Minister cu schimbări nucleare, este în ruine, semănând, vai, cu Mariupol după bombardamentele rusești. Toată lumea se roagă ca războiul lui Putin cu Ucraina să înceteze. Păstrând proporțiile, ne rugăm și noi ca războiul lui Cîmpeanu cu școala românească să înceteze. Sugerăm Ministerului Educației să dea semnalul unei adevărate schimbări prin modificarea propriei titulaturi, anume, în Ministerul Învățământului.
Pe cine influențează știrile false
Dacă tot vorbim de fake news, e bine să ne întrebăm pe cine influențează ele. De regulă, ele sunt destinate influențării opiniei publice. Noi, cetățenii de rând, suntem țintele preferate ale dezinformării. Mai cu seamă când nu sunt banalele știri false, ci unele temeinic susținute în campanii de propagandă. În fond, propaganda nu e altceva decât fake news difuzate în mod sistematic și coerent. Pandemia și invadarea Ucrainei au constituit raiul fake news. Au participat la dezinformare televiziunile, internetul, adesea în funcție de vârsta, educația și lipsa de spirit critic ale „beneficiarilor“, și uneori, prin intermediul media, oficialitățile înseși. În ultimul timp, constatăm un efect de bumerang, în sensul în care știrile false produse de oficialitate se întorc contra oficialității înseși. E cazul dezinformării lui Putin de către generalii săi cu privire la starea războiului din Ucraina. Specialiști americani în informații au descoperit că liderului de la Kremlin i s-au ascuns o mulțime de date despre tragicele evenimente de pe front. Am face două precizări. Prima: dat fiind tot ce știm despre turnul de fildeș în care, mai devreme sau mai târziu, se izolează toți dictatorii, e foarte probabil ca specialiștii în informații să aibă dreptate. A doua: există și probabilitatea ca Putin însuși să fie direct responsabil de fake news difuzate pe rețelele controlate de el. În ce mă privește, înclin către prima situație. În fond, ideea unui blietzkrieg a propagandei a lui a fost, de unde au preluat-o occidentalii, convinși, în preziua războiului, că rușilor le sunt suficiente 24 de ore ca să ocupe Kievul și să schimbe puterea din Ucraina. Noi de la ei am aflat-o, nu de la Sputnik. Că lucrurile nu au stat așa în realitate, constatăm acum. Cine să fie de vină? Putin, în niciun caz, fiindcă nu el a condus trupele la dezastru, nici responsabil cu logistica n-a fost. Dar ce general ar fi îndrăznit să-i spună că strategia lui, a marelui bărbat de stat, a fost greșită? Sau să-și asume erorile proprii de tactică? Le-a rămas generalilor un singur lucru: să încerce să-l mintă pe Putin. Și cum altfel decât dezinformându-l? Despre comunicatele Agenției TASS a URSS, se spunea că trebuie să le citim pe dos, dacă vrem să cunoaștem realitatea. Comunicatele TASS a Federației Ruse sunt de obicei fake news, indiferent cum le-am citi.
Titluri noi la Cartea Românească
Editura Cartea Românească, marcă a Uniunii Scriitorilor din România, administrată de Grupul Editorial Art, revine în actualitate propunând o serie de titluri noi. Astfel, Nicolae Prelipceanu, unul dintre cei mai valoroși poeți de astăzi, publică, în Colecția Cartea Românească de poe zie, un volum de versuri inedite intitulat funa máro, care ni-l arată în cea mai bună formă, ca inspirație și expresivitate. Reproducem poemul care dă titlul culegerii: „a fost o sirenă pe un perete demult/ o chemare târzie și fără ecou/ căci sufletul nostru era/ vai de mine/ mai nou// am râs noi atunci de sirena aceea/ din sulina altor vremi/ funa máro strigam/ tu de cine te temi// însă ea/ nu se temea/ și se estompa/ umbra ei/ iar apoi/ după ea/ chiar și noi“.
În Colecția Memorii la Cartea Românească apare volumul Celula de minori. Cinci ani în temnițele și lagărele de muncă forțată ale României comuniste de Alexandru Teodorescu. Am reținut un scurt pasaj semni ficativ: „M-am trezit gâfâind, transpirat. Era 19 noiembrie, ziua mea, majoratul meu. Nu știam ce-mi rezervă soarta. Acasă, aș fi băut o cafea cu mama. Abia așteptam să termin și să întorc ceașca. Îmi ghicea viitorul. Nu vedea în ceașca mea decât succese la școală și în dragoste. O plăcea pe Florentina, o tot vedea în rochie de mireasă și pe mine alături. Chiar și în ziua când am fost arestat, îmi citise în ceașcă: un drum scurt, la capătul lui o încercare, să nu-mi fac griji, o trec cu succes, ia uite aici, carieră universitară. Drumul până la mașina Securității a fost într-adevăr scurt.“ Curând, urmează să vadă lumina tiparului al doilea volum din memoriile lui Alexandru Teodorescu.
În seria de autor care îi este consacrată, Gabriel Chifu este prezent în librării cu ediția a doua, revăzută și adăugită, a romanului Cartograful puterii, apărut inițial în anul 2000, tot la Cartea Românească. Volumul cuprinde câteva referințe critice din perioada primei apariții, semnate de Dan Cristea, Mircea Iorgulescu și Claudiu Groza, și o prefață datorată lui Angelo Mitchievici, care scrie: „Gabriel Chifu intră cu acest roman într-o galerie prestigioasă de romancieri, își demonstrează capacitatea de a jongla cu diferite registre, de a construi personaje me morabile, de a plasa într-o na rațiune complexă inte rogații fundamentale. Dar mai ales, Gabriel Chifu ridică toată această problematică locală – pe care un neorealism obosit o tot mestecă invariabil – la o altă putere, făcând din ea un câmp de reflecție, conectând-o la marile teme ale literaturii europene, la demnitatea unui gând care-o transcende.“
În fine, avem și un debut în poezie la Cartea Românească, volumul primele fobii de Antonio Doda, prezentat de Savu Popa („În biografia literaturizată a lui Antonio Doda, fiecare zi devine o cutie de rezonanță a fricilor de tot felul. Impregnat de o hipersensibilitate vivantă, universul cinematic din primele fobii se constituie din angoasante călătorii de rutină pe granița dintre trăire și imaginație…“) și Mihok Tamas („În peisajul poeziei contemporane autohtone dominate de biografism neo-expresionist cool și poetici postumane, Antonio Doda ne invită la o șuetă nemijlocită, ca pe vremuri.“). Să precizăm că redactorii de carte ale tuturor acestor apariții editoriale sunt Mihók Tamás și Alina Neculachi. (Cronicar)