În privința apartenenței sale la generația 60, opinia Anei Blandiana este următoarea: „Generația este o noțiune invers proporțională cu vârsta membrilor ei. […] Cu cât a trecut timpul, cu atât am semănat mai puțin. Pe unii timpul i-a degradat, pe alții i-a transformat în victime, unii și-au construit opere, alții cariere. Acum când și-au încheiat destinul, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Alexandru sunt în mod evident nume fără legătură artistică între ele, iar eu nu mă simt înrudită cu niciunul dintre ei, așa cum mă simt înrudită cu Eminescu sau cu Blaga. Ba și cu Grigore Alexandrescu“ (Serenela Ghițescu, Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana, Ed. Humanitas, 2021, pp. 92-93). În virtutea înrudirilor simțite mai mult prin afinități spirituale decât artistice, Ana Blandiana nutrește speranța să fie afiliată în istoria poeziei noastre axei eminesciano-blagiene: „Este pentru mine un fel de coloană vertebrală a faptului de a fi poet în limba română, o apartenență mai mult existențială, decât stilistică. Așa cum toată lumea observa în copilărie că semăn cu bunicul, deși el era un țăran bătrân, iar eu o fetiță născută la oraș, sunt mândră să semăn cu Eminescu sau Blaga, deși aparținem fiecare altui fragment al istoriei poeziei, pentru că, de fapt, nu paginile noastre, ci sufletele noastre seamănă“ (ibidem, p. 94).
Relația cu memoria bunicului – și cu a bunicilor, în general – este redusă la câteva informații și fraze întipărite în minte întâmplător, pe vremea când nu erau înțelese, dar care au supraviețuit acolo fără vreun referent anume: „Mi se rupea inima de câte întrebări i-aș fi putut pune și cât de necunoscut îmi era acel țăran bătrân, muncind de dimineața până seara pământul din care eu am moștenit o parte. A murit cât eram încă mică iar eu, fără să-l cunosc, l-am moștenit. Ceea ce mi se pare, oricât ar fi de ciudat, o nedreptate, aproape un abuz“ (ibidem, p. 18). Nici în privința tatălui lucrurile nu stau mai bine, deoarece el a murit foarte rapid după revenirea din închisoare, iar fiica nu s-a mai putut edifica asupra felului cum se poate edifica noua societate prin munca sau prin suprimarea deținuților politici. A aflat-o ulterior, edificând ea însăși Memorialul de la Sighet, dar este tristă că tinerilor de astăzi le rămân indiferente dramele trecutului. Considerându-i mai curând victime decât vinovați pentru situația în care se află, autoarea Falsului tratat de manipulare acuză părinții și școala de a nu-i îndrepta spre lecturile care să le cultive dorința de a căuta adevărurile.
Ana Blandiana însăși se declară a fi într-o măsură mai mare rodul lecturilor decât al părinților ei. Or, „secolul nostru are, în mod evident, interesul de a limita interesul pentru cultură, la un nivel care să nu împiedice amestecurile și disoluțiile globalizării și să favorizeze prin simplificare uniformizarea. Lingușirea tinerilor, care nu mai sunt educați pentru societate – ci societatea este pregătită pentru ei –, face parte din această cruciadă anticultură care asigură o masă manipulabilă, cu o memorie de cel mult două decenii. Pentru că «cine controlează trecutul controlează viitorul»“ (ibidem, p. 196). În condițiile în care este dificil de găsit o unică definiție atât a libertății din lagărul comunist, cât și a libertății neconștientizate din societatea de consum, Ana Blandiana consideră că a fi liber, în orice circumstanțe spațiale și temporale, înseamnă a fi capabil să-ți exerciți spiritul critic, în afara oricărui tip de cenzură. Bunăoară, căderea cenzurii după 1989 a dus la manifestarea în rândul tinerilor scriitori a unor reacții aberante, precum a fost negarea pudibonderiei comuniste prin falnicul val de literatură pornografică, apreciat de ei ca fiind o formă de curaj: „Li se părea că sunt originali, neavând habar că Geo Bogza stătuse la închisoare pentru Jurnal de sex, în care descoperise, estetic vorbind, această Americă. Cei care cred că începe lumea cu ei dau dovadă de lipsă de cultură, mai mult chiar decât de lipsă de respect, și nu sunt purtătorii de forme noi, ci imitatorii de forme noi, înțelese de obicei după ureche“ (ibidem, p. 188).
Se știe cât de importantă este prezența elementului acvatic în imaginarul poetic al Anei Blandiana. Părinților le este datorată fascinația față de apă, poeta dorindu-și de foarte multă vreme să scrie o carte cu titlul Mersul pe apă („Toată viața am avut sentimentul că merg pe apă, că pot în orice clipă să mă scufund, dar prin miracolul – pe care îl naște credința mea că trebuie și pot să înaintez – reușesc să o fac, mirată mereu eu însămi de reușită“ – ibidem, p. 160). Izbânda acestei înaintări „evanghelice“ prin apă, pe care o resimte chiar și atunci când citește (are impresia că intră în lectură ca într-o apă adâncă, lăsându-și viața ca pe o haină pe malul cărții) o explic prin revelația avută pe când era mică, în timpul pelerinajului inițiatic la izvorul Izbuc, ca înspre un fel de epicentru al minunilor. I-a rămas fetiței de atunci în amintirea nemediată de relatarea părinților imaginea unei cărări deschizându-se singură și închizându-se ca un fermoar după trecerea cu ai ei prin mulțimea care se dădea la o parte: „Am ajuns astfel chiar pe buza izvorului, putând să privesc fețele străluminate de așteptare ale celor din jur și, înainte de a avea timp să mă sperii, am fost acoperită de valul care a trecut peste mine ciudat de neașteptat, apoi m-a lăsat să respir în voie de câteva ori, înainte de a se întoarce la fel de neprevăzut ca să mă acopere din nou“ (Soră lume, Ed. Humanitas, 2020, p. 14). Referitor la acest pelerinaj religios precoce, trebuie spus că Ana Blandiana nu a fost niciodată prea bisericoasă, pentru că nu a simțit nevoia vreunei intermedieri, credința ținând pentru ea mai curând de datină, de legătura cu părinții și cu strămoșii.
Făcând parte dintr-o generație căreia i s-a îngrădit dreptul de a trece hotarele patriei, Anei Blandiana nu i-a venit în minte să-și întrebe tatăl de ce generația lui, deși a trăit într-o lume liberă în tinerețe, nu a vizitat străinătatea. Într-adevăr, generația părinților ei nu a știut să se bucure de darurile sorții atunci când a fost posibil, apoi și-a dat seama de necesitatea libertății abia când aceasta i-a fost confiscată. Ajungând să stea la Paris în frământata lună mai a anului 1968, tânăra abia ieșită din studenție a reflectat asupra diferitelor forme pe care le poate îmbrăca libertatea. Totodată, văzând pe tinerii de vârsta ei cum se pun de acord asupra necesității de a rupe definitiv cu trecutul, pentru a-i permite prezentului să-și ia libertatea de a-și gândi viitorul, ea și-a adus aminte de o scurtă povestire a lui Dino Buzzati. Este vorba despre Vânătoarea de bătrâni, unde un grup de tineri călăreți galopează pasionați pe urma unor bătrâni, până când, în plină cavalcadă, conducătorul vânătorilor simte că este la rândul lui vânat de cei și mai tineri, care vin după el.
Pentru tinerii cavaleri de seama Anei Blandiana, bătrânețea o întruchipa, de exemplu, cunoscuta actriță Madeleine Renaud, care i-a înfruntat în mod direct de pe scena Teatrului Odéon, printr-un emoționant act de curaj și de demnitate împotriva urii și a prostiei, la care poeta a asistat: „– Vreau să vă mulțumesc că n-ați pornit această revoluție în urmă cu 30 de ani, permițân- du-mi astfel, în toate aceste decenii, să-mi închin viața culturii pe care o huiduiți acum. Vă sunt profund recunoscătoare că, devastându-mi scena pe care mi-am petrecut cea mai mare parte din viață, abia acum mi-ați dat răgazul să îmi împli nesc destinul artistic“ (ibidem, p. 81). Trăind prezentul alături de colegii ei francezi, românca și-a dat seama că, deși vorbeau limba comună vârstei, aceleași cuvinte aveau o semantică despărțitoare: „Nu numai cei mai bine de 20 de ani de comunism, pe care eu îi trăisem și ei nu, dar și mecanismele lor mentale erau diferite de ale mele, eu încercam să rezist, să rămân liberă prin cultură, ei credeau că distrugând cultura devin mai liberi“ (ibidem, p. 88). Acea lună mai a anului 1968, petrecută printre congeneri de pe alt meridian, i s-a părut străinei nu exaltantă, ci ridicolă și periculoasă prin urmările actelor ei iresponsabile. Iar aceasta, pentru că tinerii parizieni, dacă erau de acord că, cel puțin în materie de învățământ, trebuie distrus totul, nu aveau deloc limpede ce trebuie pus în loc, cu excepția celor care erau de părere că nu trebuie pus nimic.
După ani de zile, când efectele acelui mai 1968 nu au întârziat să apară, Ana Blandiana se arată îngrijorată de iresponsabilitatea cu care mass-media voalează, sub enunțarea principiilor corectitudinii politice, reacțiile, analizele și comportamentele impuse tuturor. Felul în care se camuflează răul sub aparența binelui o determină să nu mai citească revistele străine pe care altădată le devora, deoarece se apucă să mediteze nu numai la degradarea lumii de astăzi, ci și la mijloacele prin care este reflectată această degringoladă. Poeta a ajuns să se bucure de norocul pe care l-a avut de a se naște destul de devreme, pentru a descoperi și a simți un eșantion de libertate nevoalată. Amintindu-și de momentele de visare fericită, pe când striga „Nu vreau să intru în maturitate“ și citea cu fervoare paginile revistelor străine, unde se trăda absența libertății în comunism, autoarea cărții Spaima de literatură este încercată de un sentiment de milă față de tinerii de astăzi, care nu au cum să se bucure de descoperirea unei străluciri deja stinse. „Înțelegerea și acceptarea acestui noroc presupune, evident, înțelegerea trecerii timpului ca pe un avantaj, nu cu fatalism, ci poate cu o recunoștință, pe care mi-o descopăr de atâtea ori cu spaimă în gând: «Ce bine că nu mai sunt tânără!»“ (ibidem, p. 196) – declară poeta și probabil că nici nu-și dă seama cât de asemănătoare îi sunt spusele, pe o altă spirală de evoluție a ei în contemporaneitate, cu ale actriței Madeleine Renaud. Alte măști, aceeași piesă…
La trecerea Anei Blandiana prin anotimpuri în floare – alături de generația bunicilor, a părinților, a ei, a tinerilor dintotdeauna – și ajunsă, în octombrie, noiembrie, decembrie, la șaisprezece lustri, îi adresez o urare parafrastică: Lasă-i, toamnă, anii verzi!