Când ai scris de mai multe ori despre un autor contemporan pe care ai în plus șansa de a-l cunoaște personal, a repeta exercițiul pare o întreprindere dificilă. Asta doar la prima vedere. Pentru că la un autor de valoare lectura repetată descoperă întotdeauna trăsături care, la început, trecuseră mai puțin observate.
În urmă cu doi ani, la apariția volumului de poezii Integrala poemelor (Humanitas, 2019), examinând evoluția poetică a autoarei, constatam că stilistica profundă a poeziei Anei Blandiana a rămas surprinzător de egală cu ea-însăși, de la volumul de debut Persoana întâia plural (1964) până la Variațiuni pe o temă dată (2018). Motivele poetice, atmosfera, lexicul au suferit modificări de-a lungul a jumătate de secol, însă structura intimă a poeziei s-a dovedit de o remarcabilă constanță. Un ton comun trece de la izbucnirile juvenile ale debutului la plângerile scrise după dispariția sufletului-pereche. Blandiana a personificat de la început frumusețea fizică și candoarea adolescenței, transformate în efigie proprie; poezia sa a căpătat treptat o gravitate pe care perpetua tinerețe o ascundea; meditația filosofică s-a insinuat în vers pe măsura trecerii anilor, dar aerul „primăvăratec“ al poeziei n-a dispărut.
Concentrate la maximum, compuse doar din câteva strofe, poemele se sfârșeau întotdeauna pe o întrebare fără răspuns. Formule criptice făceau aluzie la un mister grav, în jurul căruia se construia poezia, dar misterul rămânea nerostit. Era prea important pentru a fi formulat explicit? Suntem obligați să constatăm că încărcătura de poeticitate a pieselor semnate de autoare rezidă în ceea ce trebuie să rămână nespus, ci doar bănuit de cititor.
Avem a face, prin urmare, cu o poezie bazată pe incompletitudine. Ea a existat și la alți poeți români, la Blaga de exemplu, autor al unei poezii având la bază incapacitatea umană de a descoperi și de a formula adevărul. La această dificultate ontologică, Ana Blandiana a încercat să răspundă prin recursul la un alt palier prozodic, la poemul în proză.
Puțini poeți au ales această soluție. După primele ei volume de versuri, poeta a început să scrie poeme în proză cu aceeași naturalețe – trecerea s-a făcut spontan, fără sincope. Misterul specific Anei Blandiana a persistat și în prozele scurte; numai că aici el a îmbrăcat o formă verbală originală, schițând un început de răspuns. Poemele sale în proză încep într-un punct material precis al lumii înconjurătoare (un monument, un oraș, o carte, un tablou etc.), punct descris în detaliu, pentru ca finalul bucății să ne transpună în alt teritoriu: obiectul examinat s-a dovedit a fi un simbol. Autoarea s-a străduit de-a lungul textului să demonstreze un adevăr general, fixându-l cu ajutorul poemului în proză în termeni înțeleși de toată lumea.
Înlocuind versul cu proza, scriitorul se bucură de o mai mare libertate. Exigențele prozodice proprii poemului în proză (ritmicitatea frazelor, revenirea unor cuvinte-cheie, rime interioare ori aliterații) sunt respectate, dar ele îi facilitează autorului o scriitură conceptuală, o demonstrație. Nemulțumită uneori cu ceea ce limbajul dificil al versului poate exprima, Ana Blandiana a simțit nevoia să fie explicită. Anumite adevăruri sau anumite idei nu puteau rămâne exclusiv în zona metaforică, ele se cereau decodate fără ambiguități.
Dacă o parte consistentă a poemelor în proză a fost compusă cu prilejul acelui unic periplu internațional ocazionat de Premiul Herder, atracția pentru proza poetică a mers crescând. Pe măsură ce autoarea devenea tot mai nonconformistă, iar strofele protestatare se înmulțeau, numărul poemelor în proză a crescut. Iar atunci când, după 1989, cenzura a dispărut, poemul în proză nu a mai reprezentat un refugiu, ci vocație conștient asumată. Romanciera și autoarea de nuvele au completat în prelungire proza poetică.
Ar fi interesant de observat legătura care există între dispoziția autorului de a scrie și adoptarea de către un poet a versului sau a prozei lirice. Cândva, Ana Blandiana mărturisea că niciodată nu a scris mai pasionat și cu mai multă furie creatoare decât în perioada ei de interdicție de publicare, cea dinaintea Revoluției din decembrie, perioadă în care a scris doar pentru sertar.
Total eliberată interior, știind că ceea ce scrie nu va vedea lumina tiparului, poeta a atins atunci, se pare, o stare de disponibilitate inedită. Oricum, cenzura nu se mai amesteca în pagini destinate, după toate probabilitățile, postumității. Așa că, pe lângă poezie de bună calitate (vezi volumul Arhitectura valurilor), autoarea s-a aruncat asupra prozei. A luat astfel naștere romanul Sertarul cu aplauze, roman în care întreaga demonstrație antitotalitară se desfășura deschis, fără reticențe și fără acoperiri aluzive. Editat în anii nouăzeci, romanul nu a mai părut atunci scris sub „vechiul regim“.
În aceeași nefericită, dar rodnică perioadă a interdicției a continuat exercițiul în care se specializase (piese în proză publicate mai ales sub rubrica Atlas din România literară); bucățile în proză mai ample afirmau și un talent de nuvelist, până atunci nesemnalat.
În ultimii ani ai „epocii de aur“ și în primii ani de după Revoluție, prozele Anei Blandiana au sunat într-un ciudat ecou cu cele scrise de Romulus Rusan: perechea umană devenea tot mai mult o pereche de scriitori.
Mai mulți poeți au scris concomitent poezie și proză poetică, însă nu sunt foarte mulți cei care să fi menținut ambele registre la același nivel. Unui Rimbaud sau unui Arghezi experiența le-a reușit, dar majoritatea autorilor au preferat doar una dintre cele două forme prozodice disponibile.
Scriind poezie și proză poetică la același nivel înalt, Ana Blandiana se atașează grupului autorilor rimbaldieni. La capătul a aproximativ șase decenii de practică a literaturii, unicitatea traiectoriei Anei Blandiana se rotunjește acum vizibil, egală cu ea însăși, de la debut și până în anul 2022.