Debutul lui Andrei Manolescu în proza de ficțiune se produce după ce autorul, de formație geolog, a lucrat multe decenii ca ziarist la posturi de radio și la săptămînalul „Dilema veche“. Volumul său (Cazul scriitorului dispărut, Editura Humanitas) pare – și este pînă la un punct – un roman polițist de tipul „căutarea personajului cunoscut“ (alte tipuri fiind „căutarea personajului necunoscut“, „crima în cerc închis“ etc.). Autorul își valorifică inteligent și abil ușurința de-a scrie epic și de a descrie, capacitatea de observare a personajelor și cunoașterea unor medii diferite, în special a lumii scriitorilor și editorilor pe care-i portretizează cu o doză apreciabilă de umor, dar credibil, fără a-i face să apară grotești, măcar că unii chiar sînt.
Romancierul nu-și propune să scrie pagini de critică ori istorie literară, pe urmele ilustrului său tată, nici măcar sociologie literară mai multă decît e necesară narațiunii. El face proză în toată regula: acțiune, personaje, suspans. Astfel, plimbă oglinda de-a lungul unor străzi și imobile din București și, pasager, din Ploiești. Își asumă scrisul la persoana a treia, în modul comportist al autorilor și ziariștilor pentru care primează subiectul, fără a deruta cititorul cu volute stilistice orgolioase. Nu mai puțin însă, cazul scriitorului Ion Popescu, publicat sub pseudonimul Alexandru Țestosu, poartă, pînă la ultimul capitol, „pecetea tainei“.
Personajele principale, căutătorii lui Țestosu, formează un cuplu, ca în romanele policier. David Newcombe, traducător, un londonez stabilit de 25 de ani pe Dîmbovița, e mai degrabă pe postul lui Watson sau Hastings. Iar Sherlock sau Poirot este un „comisar“ în retragere, fost milițian, apoi polițist prin efectul Revoluției. Acesta, Iorgu, aduce cu Rache al lui Mateiu Caragiale și a fost prototipul personajului Iordache, detectivul recurent din romanele lui Țestosu.
Cazul scriitorului dispărut este unul plauzibil, chiar realist. Există în evidențele Uniunii Scriitorilor o seamă de membri despre care nu se mai știe nimic. În special dacă viețuiesc undeva, în România sau alt colț de lume, ori au dat acel colț pentru vreun loc cu verdeață. Anul nașterii, la unii 1921 sau 1923, îi face eligibili pentru a doua variantă, dar nu se știe niciodată! Nici atoateștiutorul (l-am numit pe Google) nu poate desluși nimic. Prin anticariatele virtuale mai găsești cîte o copertă îngălbenită, din secolul XX, apoi s-a instalat tăcerea.
Dar Popescu alias Țestosu e născut tocmai în 1906, iar căutarea lui Newcombe și Iorga începe la anul 2019 fix. Șansele să fi murit sînt mari, deși anumite probe atestă longevitatea strămoșilor săi. Nu s-a mai auzit nimic despre el din 2006. Cel căruia i s-a închiriat casa din Cotroceni a fostului autor – cu succese în romane policier, traduse chiar de Newcombe, publicate și în Anglia – e găsit. Dar imobilul a fost abandonat de chiriaș: după ce o locuise o vreme fără a i se mai cere chiria, plecase și ca să-și piardă urmele de datornic.
În timpul căutărilor, Iorga îi dezvăluie lui Newcombe unele secrete întunecate ale misiei sale din trecut, adîncind latura realistă a poveștii. Romancierul ține trează atenția cititorului. Dacă unor romane de acțiune li se face complimentul că „nu pot fi lăsate din mînă“, acesta cere să fie lăsat pentru cîte un moment de reflecție.
Finalul – pe care ar fi cinic față de viitorii cititori să-l dezvălui – este, așa cum se cuvenea, neașteptat. El întoarce însăși perspectiva acelor cititori asupra sensului întregii opere și o ridică pe aceasta, prin capitolul final, numit chiar „Lovitura de teatru“, la o altă putere. Desigur, cel care parcurge întîmplările și-a creat diferite așteptări și a conturat cîteva posibile soluții pentru deznodămînt. Scriitorul – îl pot numi așa încă de la debutul său – le contrazice pe toate. Situația lui Țestosu însuși va bulversa toate supozițiile celor care l-au căutat. Țestosu și existența lui, reconstituită de detectivii fără arginți, se desprinde de cotingent și conturează o dimensiune mitologică a Scriitorului, cu majusculă îndreptățită. Este o metaforă a nemuririi artistului prin operă. Nu doar a artistului, ci și a personajelor sale care, viețuind în real, nu fac decît să urmeze jocul demiurgic și hîtru al creatorului.
Andrei Manolescu intră în literatură cu pas hotărît îndrep tățind așteptări și speranțe.