Pentru cei care nu au trăit atunci: „Uresese/Bastionul păcii e!“ era o lozincă obligatorie prin anii 1950-1960. Putin, căruia unii îi mai spun „domnul“, a regretat ca fiind „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX“ dezmembrarea Uniunii Sovietice (URSS). Adică a bastionului păcii. Căruia Rusia de azi i-a preluat năravurile și proiectele.
Alain Besançon își începe cartea intitulată sugestiv Sfânta Rusie cu aceste fraze: „Tehnica minciunii e la fel de veche ca Rusia. Custine și Michelet au înregistrat-o ca pe o trăsătură esențială.“ Filosoful francez, contemporan nouă, detaliază în continuare tehnica minciunii bolșevice, care s-a păstrat aproape intactă și după ce aceștia au fost înlăturați de la putere. Mi-e și rușine că trebuie să apelez mereu la vechea vorbă românească „aceeași Mărie cu altă pălărie“ (oare o traducere liberă a francezei „La même Jeanette autrement coiffée“?).
Lumea occidentală nu a înțeles niciodată Rusia. Toate cărțile, fie ele însemnări de călătorie, precum cea a marchizului de Custine, fie de istorie, precum cartea lui Jules Michelet, Le peuple russe et le socialisme, plus unele mai recente, despre afacerile mafiote care se prefac a fi afaceri curate, nu au reușit să-i convingă pe diplomații occidentali că nu trebuie pusă nicio bază pe cuvântul conducătorului rus, fie țar, fie președinte. Cu două sau trei zile înainte de invadarea Ucrainei, președintele rus Putin afirma că Rusia nu are intenția să atace țara vecină. Dar, în același timp, afirma și că ucrainenii sunt același popor cu rușii, iar țara lor o creație a bolșevicilor, deci Ucraina n-ar trebui să existe. În afară de nu știu ce molah (moloh?) iranian care se exprima cam la fel despre Israel, n-am mai auzit asemenea afirmații din gura/pana vreunui șef de stat din lumea de azi, despre vreo altă țară.
În aceste zile tragice, când războiul a fost stârnit chiar de bastionul păcii, astfel poreclit altădată, minciunile s-au adunat una peste alta venind dinspre Moscova/Kremlin. Putin: „poporul ucrainean e luat ostatic de o bandă de drogați și naziști“. (Asta cu naziștii, într-o formă națională/legionari, am auzit-o și de pe la dl Ion Iliescu în 1990.) Purtătorul de cuvânt al Ministerului Apărării rus: „Nu se trage cu rachete sau cu alte arme grele asupra orașelor ucrainene. Sunt vizate doar obiectivele militare.“ În timp ce blocuri de locuințe din Kiev și alte construcții civile sunt avariate de bombardamentele rusești și sunt uciși oameni nevinovați, inclusiv copii. Vorba ceea: de către frații ruși. Alt purtător de cuvânt, al guvernului de astă dată: „Rusia nu a invadat niciodată pe nimeni.“ Să vezi și să nu crezi! Dar noi ne amintim doar de invaziile cele mai recente: în 1939, Finlanda, în 1956, Ungaria, în 1968, Cehoslovacia, în 1978, Afganistan, în 2008, Georgia, în 2014, Crimeea, regiune aparținătoare de drept Ucrainei.
Noi, cei care am trăit și în lagărul păcii, cum își autoporecliseră bolșevicii sovietici teritoriile ocupate după Al Doilea Război Mondial, inclusiv cel al ocupanților, putem scoate din memorie toată pletora aia de minciuni sfruntate care umpleau ziarele, câte erau, televiziunea, câtă era, magistralele cuvântări ale lui Nicolae Ceaușescu, asigurându-ne că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, instaurată de comuniști pentru – se zicea – binele oamenilor, or, numai noi știam ce bine era ăla. Grija față de om era, cică, preocuparea principală a celor care asasinaseră cu sânge rece, în pușcării, la Canal sau prin satele care nu alegeau (cum se spune azi cu prețiozitatea semidocților) să se colectivizeze, oameni, firește, ne-vinovați de altceva decât de faptul că gândeau cu propriul lor cap, iar nu cu cel (?) al partidului unic. Poate de aceea, în aceste zone ale lumii, minciuna mai înflorește și azi, nu că-n alte părți ar trăi numai îngeri, dar acolo se mai spune, măcar din când în când, și câte-un adevăr.
Dar ce este grija față de om în fața acestor crime de război pe care armata rusă le înfăptuiește cu sânge rece la ordinul unui dictator fără scrupule umanitare?
De ce mor adolescenții ruși aruncați acolo, într-o țară străină, și de ce mor oamenii care până mai ieri trăiau pașnic în țara lor? Numai ca în vecinătatea unui regim dictatorial, care interzice până și cuvintele, să nu apară un regim aliat cu democrațiile din Vest, iar nu cu autocrațiile de la Est?! Căci niciunui dictator nu-i convine să aibă în apropiere un model diferit, care ar fi mai potrivit și cu dorințele oamenilor din țara sa. Pentru că dictatorilor nu le pasă de niciun popor, nici de al lor, nici de cele din jur, totul e să-și imprime modelul, asemenea unui număr imprimat cu fierul înroșit pe pielea supușilor lor, porecliți cetățeni.