O amintire tristă şi frumoasă
Și dintr-odată te vezi inutil.
Vine unul și-ţi spune: eu sunt Poetul!
Dar tu știi că Poetul acum e o puzderie
de vorbe,
E doar o amintire pentru unii, o
amintire tristă și frumoasă,
Iar pentru alţii un loc de prăpăd, de
hîrjoană
În chiar cristelniţa în care a fost
botezat
În chiar iarba pe care el a
ascultat-o crescînd
În chiar casa în care i-au murit rînd
pe rînd cele mai vii amintiri.
Tu știi toate astea
Și în urechi auzi insistent numele lui,
Pur și simplu ca pe oricare alt cuvînt
Rostit alandala, pocit.
Și cei care-ţi spun acest lucru
Se numesc îngerași, îngerașii Poetului,
Atît de mulţi că n-au loc pe umerii tăi,
Dar acolo îi simţi tot timpul
Ca în cuiburi puii de cioară de acum o
sută de ani.
Tu ai devenit inutil
Și te rostogolești prin oraș ca un
bulgăre de zăpadă
În timpul verii,
Te topești încet, încet,
Pînă ce din tine rămîne o pată pe
asfalt,
O pată umedă, ca urina unui căţel,
O pată din ce în ce mai mică
Pînă cînd dispare cu totul
Sub tulumba salubrităţii.
Dar și așa tu știi foarte bine că ei nu
există,
Nu există nici cînd îţi ţipă în faţă că ei
sunt Poetul,
Tu știi ceea ce ei nu știu
Că ei nu sunt cîtuși de puţin cel ce
pretind că sunt,
Nici măcar cuvîntul rostogolit prin
mocirla gurii lor,
Pus la uscat pe umerii goi
Ai gardului care-i desparte de lume,
Într-o gramatică fără reguli.
Și dintr-odată vezi ceea ce ei nu văd,
În cristelniţă plîngînd numele lui,
Prin iarbă doar șoaptele numelui lui
crescînd,
Prin curtea copilăriei alergînd doar
numele lui,
Singur,
Cu tristeţea lumii pe chip,
O amintire tristă și frumoasă.