Ascultam într-o seară, întorcîndu-mă de undeva cu mașina, postul de radio France Inter, un post generalist. De fapt, ascultam și nu ascultam, era o discuție de fundal între doi interlocutori, dintre care unul, invitatul, era specialist în Tir cu Arcul. Chiar mă gîndeam să schimb postul, voiam ceva muzică de drum. La un moment dat, am ciulit urechile pentru că specialistul a explicat legătura dintre acest sport și „degetul de onoare“, cum îi spun francezii, degetul din mijloc, adică, ridicat, în timp ce restul degetelor rămîn strînse în pumn. E un gest larg răspîndit, o insultă comodă, fără să spui și cuvinte grele, fără să faci apel la înaintașii decedați sau la mama destinatarului. Te stropește unul cu mașina în timp ce ești pe trotuar? Gîndindu-te că se uită în oglinda retrovizoare, ridici degetul mijlociu și-l îndrepți spre el. Șoferul va înțelege, oriunde în lume, ce ai vrut să zici, deși vorbiți limbi diferite. Un gest universal, fără cuvinte, cu efect sigur.
Păi ce legătură are acest gest cu arcul? Are, răspunde specialistul de la radio, fără să știe că tocmai mi-am pus această întrebare, în loc să schimb postul. Datează, conform spuselor sale, din timpul Războiului de O Sută de Ani (despre care știm că a durat 116 ani, de fapt, plus patru luni). Atunci, englezii, foarte buni arcași, i-au înfrînt de cîteva ori pe francezi. În alte bătălii, francezii i-au învins pe adversari și, luîndu-i prizonieri, le-au tăiat degetul mijlociu pentru ca, dacă vor fi eliberați, să nu mai poată trage cu arcul niciodată.
Sîngerosul obicei de amputare a degetului responsabil cu trasul corzii de arc era bine cunoscut ambelor tabere. Cînd învingeau englezii, replica lor adresată francezilor era degetul care scăpase de satîrul franțuzesc, ridicat în sus: „vedeți, am scăpat cu degetul întreg“. De atunci, gestul s-a mutat de la arcași la restul lumii și e folosit pe întreg mapamondul fără să fie nevoie ca acei care-l fac să fi pus vreodată mîna pe vreun arc.
E posibil ca englezii să creadă că ei au născocit această „înjurătură“ gestuală, dar adevărul e altul, și nu se oprește la războiul franco-englez de O Sută de Ani. Antropologul britanic Desmond Morris susținea, într-o emisiune BBC, că acesta este gestul de insultă cel mai vechi cunoscut. În opinia sa, degetul mijlociu este o aluzie clar falică. În Grecia antică, degetul mijlociu ridicat se numea katapugon (alții îl scriu katapygon). Ceea ce, v-ar spune cunoscătorii de greacă veche (eu nu mă număr printre ei), ar desemna un om care este supus unei penetrații anale.
Diogene Laertius spune că primul care ar fi făcut acest gest ca semn de insultă ar fi fost, în secolul IV înainte de Hristos, Diogene cel cinic (cunoscut pentru că locuia într-un butoi) și că degetul său mijlociu le-ar fi fost arătat unor învățăcei care l-au întrebat părerea lui despre Demostene. Aristofan, în comedia Norii, face o aluzie la acest gest. Dar de unde să știe arcașii englezi această referință culturală?
Romanii l-au numit digitus impudicus. Umanistul și filosoful spaniol Pedro Mexia (1497-1551) scria că romanii socoteau acest deget infam în sine, nu numai cînd era folosit în acțiunea defăimătoare: „Romanii, de asemenea, purtau inele la toate degetele de la mînă, mai puțin la degetul din mijloc, cel mai mare dintre toate, pe care îl socoteau infam, din motive pe care nu vi le voi spune acum“. În unele țări mediteraneene, gestul este socotit ca un fel de apărare de deochi. Arăți duhului imaterial un gest cît se poate de material, iar el te va ocoli.
Și, totuși, „digitus impudicus“ nu este chiar atît de universal pe cît îmi imaginam. Și aduc în sprijinul afirmației o împrejurare care demonstrează, cumva, că, în culturi diferite, înjurăturile pot fi diferite. O întîmplare din timpul Războiului Rece, un episod numit „criza Pueblo“, demonstrează că nu chiar toată lumea se simte jignită atunci cînd i se arată degetul mijlociu. Iată dovada: un vas spion american, USS Pueblo, este capturat, în ianuarie 1988, de armata Coreei de Nord. Cei 83 de membri ai echipajului au fost luați prizonieri, unul dintre ei fiind ucis în timpul acțiunii. Prizonieratul echipajului a durat unsprezece luni, răstimp în care marinarii americani au fost torturați. Vasul este și acum în posesia armatei Coreei de Nord, care l-a transformat în muzeu, ilustrînd vitejia extraordinară a celor care au reușit să captureze nava.
În timp ce erau fotografiați pentru a se ilustra articolele din presa comunistă nord-coreeană care scria mereu despre prizonierii americani, marinarii făceau, mereu, gestul arcașilor englezi (sau, dacă vreți referința livrescă, gestul lui Diogene Cinicul). Desigur că anchetatorii nord-coreeni i-au întrebat pe americani ce înseamnă acel deget ridicat în sus. În ciuda situației lor deloc de invidiat, în pofida torturilor și a privațiunilor pe care le presupune viața de prizonier, americanii au avut mult umor și le-au explicat torționarilor că e vorba despre „un semn hawaiian aducător de noroc“. Astfel, pozele americanilor au împînzit presa nord-coreeană cu degete ridicate în sus.
Un fel de semn al victoriei cu un singur deget.