Poeme de Traian Ștef

Mintea de cristal

Mintea de cristal e foarte colțoasă

E lumină carbonizată

Cu ea nu e de glumă

Ea nu poate fi bolnavă

Ea nu poate fi decât limpede

Lucirile ei nu pot fi niciodată acoperite

Sau prăfuite

Nici numărate

Mintea de cristal nu e un anume fel de minte

E mintea însăși răspândită peste tot

Cel mai la vedere în cristalinul ochiului

Cel mai ascuns în hematiile zeului poștaș

Cel mai bine în creierul necunoscut al munților

Și al oamenilor

Cel mai rău în fumul de cărbune

Mintea de cristal nu e mintea de pe urmă

Nu are înțelepciuni scăpări vitejii

Nu salvează pe nimeni de la înec

Dar nici nu este un agent al morții

N-o vezi n-o simți n-o auzi dar te ține de mână

Și te duce unde vrea ea

Nu știu cum

Dar mă gândesc

Cât îmi permite mintea cea proastă

Că are funcția de șef al serviciilor executive

Și le mai scapă și lor câte o tangentă

Câte o durere în plus câte o sudalmă

Câte o trecere mai stângace de pe un picior pe altul

 

Meniul zilei

Toți oamenii stau în casele lor

Și mănâncă

Aproape toți ca să fiu mai exact

Pentru că unii puțini stau pe bănci de lemn

Lespezi de piatră borduri de beton

Și beau

Pe străzi curierii și zeitățile

Alții care nu stau în casele lor

Aleargă după trebuințele oamenilor

Doar că zeitățile nu-i întreabă ce vor

Nici dacă s-au vaccinat

Nici nu se arată în carne și oase

Când se apropie prea mult îți vine să strănuți

Sau îți curg lacrimile ca de la ceapă

Nu întâmplător stau și eu la fereastră

Nu am nicio vizită de primit

Nimic de făcut

Doar o teoremă în cap

Drumul până la capătul străzii

E mai scurt dacă îl faci astăzi

Decât dacă îl faci mâine

Ceea ce nu pot încă demonstra

Cum spațiul de dincoace trece dincolo de fereastră

Fără nicio mirare

Și invers ca într-o confuzie

Și mintea de dinainte și cea de pe urmă

Stau împreună într-o spărtură

Dintre oglinzile paralele

Slabă speranță la fericire

Pentru întinderea asta unde nimeni nu are

Nimic de spus cu voce tare

Pînă nu ajung curierii să le mulțumim frumos

Pentru meniul zilei

 

Cum merg lucrurile

Lucrurile încep într-un anumit fel

De cele mai multe ori cu o mișcare

Ca atunci când ni se pare că s-a vălurit perdeaua

Sau cu o mireasmă de ceai oriental

Ele nu încep urât

Să zicem cu un damf de cloceală

De exemplu iarna începe cu un dans

Cineva merge în față un arătător

Și lucrurile mai în urmă

Mâna știe care este direcția

Unde apare o slăbiciune o durere

O pauză care nu trebuia

Și se duce într-acolo

Dacă nu apare ceva bine calculat

Întâmplarea vine cu siguranță

Poate astăzi

Aștept primul semn

Nu pot face nimic altceva

Beau cafele mănânc mere scriu aceste rânduri

De provocare

Îmi zic

Totul ține de inspirația mea

De poziția mâinilor de mișcarea lor

Să fac o invocație

Să văd dacă se potrivește mintea mea

Cu voința minții universale

Dar poate ca să aduc eu ceva din mintea mea

Așa de tăioasă

În realitate

Nu e de ajuns să țin mâna sub cap

Ca înainte de somn

Altceva nu știu ce să zic

Dar nu aș lăsa totul pe seama fanteziei

Să zgândăresc altceva în altă parte

Poate inexplicabilul dă semne

Că ar începe o lucrare cum nu s-a mai văzut

Până când a început viitorul

 

Confuzia

Era un păr uriaș

Nu-l tăiaseră moșii mei

Mai bine să înalțe casa lângă el

Și parcă-i luase subsuoară acoperișul

Și-l apăra de furtuni vijelii viscole

Acuma arborii sunt îndepărtați

Să nu se prăvălească peste case

Că și vânturile mari bat

Ca niște vârtelnițe

Nu mai ies din burdufuri zeiești

Eram mândru de părul sântămăresc

Perele cădeau galbene în august

Și știam că urmează bătutul lor în piuă

Umpleam cadrul din doage de stejar

Unde fermentau până la pălincărie

Îmi sărea mustul în obraz

Mai schimbam dreapta cu stânga

Că nu era ușor nici maiul rotunjit

Scăunelul era tare soarele și el

Privirea bărbatului aspră când era vorba

De lucrul făcut în regulile lui

Pe obraz

Câte o lacrimă stoarsă din neputință

Și din nefericirea bătutului în piuă

Dintre sutele de pere câte una

Mi se părea că ar merita altă soartă

Și mușcam din ea

Era momentul când miezul e perfect copt

Și nu prinde nici un pic de moliciune

Iar mustul și pulpa sunt una

Dar și putrede sunt bune perele sântămărești

După ce am crescut

Și nu am mai bătut perele în piuă

Și am ridicat privirea peste acoperiș

Am văzut că lumea confundă merele cu perele

Și bate golul în piuă

Și e fericită lovindu-se cu capul de pereți

Îmi amintesc și de o confuzie

Pe care am făcut-o de mic

Între piatră și apă

Atunci când

O ia înainte timpul și curge indiferent

Ca acum

Fulgurantul apare ca un elastic

Peste vălurelele din care urcă pietre alunecoase

Confuzia e salvatoare pentru cine nu mai poate

În situația dată

Rezolva o problemă de fizică înaltă